Provizorat permanent

Autor: Bogdan CREȚU | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Este foarte interesant de urmărit cum şi-au continuat formula specifică prozatorii pe deplin afirmaţi, unii aproape clasicizaţi înainte de 1989, în condiţiile unei libertăţi de exprimare şi de alegere a subiectelor care, pentru unii, a putut părea chiar inhibantă. Ceea ce înainte asigura o audienţă maximă, măcar pentru că ataca unele subiecte tabuizate, care ţineau de trecutul recent, în pliurile căruia se putea citi prezentul frustrant, nu mai poate susţine, acum, un roman. Aşa se face că, cu unele excepţii care ascund un eroic quijotism (cazul Nicolae Breban), mulţi dintre prozatorii de top din timpul comunismului fie şi-au domolit considerabil debitul (Augustin Buzura, Constantin Ţoiu, D.R. Popescu), fie chiar au căpătat un fel de reticenţă ori măcar reţinere exigentă faţă de scrisul lor, întîrziind să mai iasă pe piaţă cu un nou roman (George Bălăiţă, Ştefan Agopian). Nu mi-e uşor să o plasez într-una din cele două categorii pe Gabriela Adameşteanu, autoare de prim-plan prin titlurile vechi, dintre care Dimineaţă pierdută merită plasată în orice clasament, oricît de auster ar fi el. Ani buni după 1990, autoarea a părut cîştigată cu totul de publicistică, pînă cînd, în 2003, a revenit cu romanul Întîlnirea, care rescria o nuvelă mai veche. Oricum, ceea ce se putea remarca imediat era faptul că imaginaţia scriitoarei părea să fi rămas imună la noile realităţi ale tranziţiei, întorcîndu-se către acelaşi trecut care a marcat categoric şi epoca tulbure ce i-a urmat. După cum vom vedea, şi recenta carte a Gabrielei Adameşteanu,Provizorat, tot către viaţa privată sub comunism se orientează, fiind o continuare a romanului Drumul egal al fiecărei zile; de unde trag concluzia că, pentru scriitoare, este o datorie de onoare, de conştiinţă chiar să încerce să problematizeze situarea individului într-o istorie ostilă.

În prelungirea vechilor cărţi

Primul lucru care îţi vine în minte, încă de la primele pagini ale romanului, este că nu există, în ciuda distanţei temporale dintre ele, nici o ruptură între cărţile autoarei. Ele par a fi scrise într-o perfectă înlănţuire, de parcă şi contextul în care au apărut a fost unul egal cu sine, nefracturat de nici un şoc istoric. Nu numai că personajul principal al recentei cărţi este Letiţia Arcan, eroina primului roman al scriitoarei, acum maturizată, dar şi tematic, şi compoziţional, Provizoratulprelungeşte Dimineaţa pierdută. Aceeaşi buclă deschisă către trecutul care apasă sau chiar condamnă, aceeaşi etajare a destinelor paralele, dar care se influenţează reciproc, aceeaşi obsesie a genealogiilor problematice şi a implicaţiilor politice, care dau în vileag nebunia unui veac, capabil să aglomereze într-o singură viaţă de om atîtea experienţe divergente, imposibil de testat una după alta ori chiar simultan, în vremuri normale. Ceea ce aduce nou acest recent roman este o altă perspectivă, una dată în vileag, a unui narator extrem de reticent în a-şi trăda prezenţa în spaţiul ficţiunii, care regizează foarte abil momentele epicului din perspectiva prezentului postcomunist, şi care are, prin urmare, posibilitatea de a observa absurdul unei lumi în care individului i se răpeşte dreptul la normalitate. Nu în ultimul rînd, romanul acesta pune în pagină, cu o artă a discreţiei foarte subtilă, cazul devenirii, sub presiunea ideologiei, dar şi a spaimei generalizate, a omului nou, obişnuit, ca în Orwell, una să gîndească şi alta să spună, să citească adevărul dincolo de aparenţe, să fie suspicios şi să interpreteze permanent prezentul prin prisma trecutului.

Este cazul lui Sorin Olaru, un fruntaş funcţionar, propagandist apreciat şi chiar un turnător care are conştiinţa împăcată. Inteligent, reţinut, cuminte, politicos pînă la pedanterie, ambiţios pe cît de timid pare, acesta pare a avea toate atuurile pentru a reuşi în minunata lume nouă a anilor ’70. Singura încălcare a „eticii comuniste“ este faptul că, deşi băiat cuminte, locuind încă împreună cu mama sa, el are o amantă. Nimeni alta decît Letiţia Arcan, scriitoare debutantă, visătoare, indolentă, dezamăgită de indiferenţa şi brutualitatea soţului, care îşi caută refugiul în braţele grijuliului său coleg, la care o atrage nu atît masculinitatea ori personalitatea puternică, cît capacitatea sa de a i se dedica, de a o adora. E o relaţie confortabilă, lipsită de obligaţii.

Prin labirintul trecutului

Aparent, am avea de a face cu romanul unui adulter, păstrat, cum altfel?, secret, căci morala comunistă nu ar fi admis astfel de derapaje de comportament. Sigur, o mare parte a cărţii este ocupată de povestea acestei iubiri ilicite, consumate săptămînal în apartamentul unui amic generos, a acestei „dragoste de la 9.30 la 13.30“, cum notează Letiţia în carnetul său. Doar că, în afara unei tacticoase gimnastici sexuale reciproc avantajoase, cei doi mai şi discută în patul străin, ca la Camil Petrescu, însă nu filozofie, ci istorie, istorie recentă. Alte vremuri, alte interese: Camil miza pe „dosarul de existenţă“; în Provizorat, se derulează în faţa cititorului ceea ce Gabriela Adameşteanu numeşte inspirat, şarjînd limbajul lemnos al epocii, „dosarele de familie“, de care depind carierele celor doi. Aflăm, astfel, că Letiţia Arcan este urmaşa unei familii cu multe bube în cap, familia Branea, care a dat miniştri, primari legionari, oameni politici care au aderat la legionarism din patriotism ori din bună-credinţă, dintre care cam toţi au pierit în puşcăriile comuniste. Deloc întîmplător, de unul dintre unchii săi fusese amorezată, în tinereţe, mama adoptivă a lui Sorin. Părinţii naturali ai acestuia, Sorana şi, probabil, Vasi Stamatiu sînt legionari înrăiţi, mîndri să moară pentru cauza Legiunii. Ceea ce se şi petrece cu Sorana, în timp ce prezumtivul tată reuşeşte să fugă din ţară. Adoptat de Nelly şi Virgil Olaru (coleg la Şcoala Militară cu Zelea-Codreanu), sora, respectiv cumnatul nenorocitei care moare violată şi torturată în temniţele comuniste, Sorin creşte în totală ignoranţă faţă de acest trecut, care nu îi aparţine, dar care nu are cum să nu-l afecteze. Acelaşi lucru este valabil şi pentru Letiţia. Şi totuşi, deşi ignoranţi pentru o bună vreme, aceştia nu reuşesc să se scuture cu totul de această povară.

Mai mult decît prin pasiunea arzătoare, mai mult decît prin atracţia erotică, cei doi amanţi sînt uniţi prin acest trecut comun. Destinelor acestora le corespund, în trecutul ascuns cu atîta grijă, destinele familiilor lor, legate nu doar prin păcate politice capitale, ci şi prin apartenenţa la o lume nobilă şi decentă, care mai păstra sentimentul demnităţii. Aş spune chiar că întîlnirea celor două personaje nu reprezintă partea cea mai consistentă a romanului: greutatea acestuia aparţine trecutului, nu prezentului. De aceea, cartea Gabrielei Adameşteanu are ceva din atmosfera apăsătoare a tragediilor greceşti: eroii par să fie, fără s-o ştie, dar fără să se poată eschiva, victimele sigure ale unui blestem care apasă asupra întregului neam, din cauza unui păcat al strămoşilor. Ei sînt vinovaţii fără vină, doar că de data aceasta, rolul implacabilului destin este luat de ideologia comunistă şi de etica sa exclusivistă, cea care îl face să nu ierte, pînă la a şaptea spiţă, ca în Vechiul Testament, păcatul de a te fi situat, întîmplător, în cealaltă tabără. De aceea, uneori chiar ai impresia că acest adulter este un simplu pretext, un alibi pentru autoare, pentru a putea să se întoarcă spre un trecut care intră în contradicţie cu prezentul comunist, asupra căruia aruncă noi lumini şi mai ales umbre. Prin urmare, nu avem de a face cu un roman de dragoste ori cu unul despre infernul vieţii casnice (cu toate că nici aceste aspecte nu lipsesc), ci cu unul al presiunii istoriei asupra destinului oamenilor. Aceasta este marea temă a cărţii: fără a putea schimba nimic din datele propriei condiţii, eroii sînt nevoiţi să supravieţuiască într-o lume ostilă celor ca ei.

O parabolă neagră

Pentru ca totul să se rotunjească, viaţa cotidiană în comunism este refăcută de autoare cu o maximă atenţie la detalii. Şi totuşi, eu unul aş citi acest roman nu ca pe unul de un realism neiertător, precis, ci ca pe un fel de parabolă neagră. Personajele, chiar dacă sînt convingătoare şi nu par fantoşe schiţate demonstrativ, au şi ceva generic. E limpede că nu avem de a face cu un caz izolat, că Letiţia şi Sorin nu sînt victime singulare ale unui trecut pe care, deşi l-a radiat şi l-a înlocuit cu unul convenabil, noul sistem comunist nu îl poate uita şi mai ales nu îl poate ierta. Deloc întîmplător, atmosfera oficială în care cei doi îşi duc vieţile publice este una de contrautopie: cei doi lucrează într-o instituţie care dirijează cultura, publicaţiile, care controlează, de fapt, tot ce se tipăreşte din punct de vedere ideologic şi care pregăteşte, în acest sens, un Tratat care să fie Alfa şi Omega (sauBiblia) ideologiei comuniste. Locul lor de muncă este denumit Clădirea. Un fel de Minister al Adevărului în domeniul culturii. Sigur, dincolo de denumirea ameninţătoare, se recunoaşte cu uşurinţă Casa Scînteii. Şi totuşi, asta nu face ca lucrurile să piardă din forţa de sugestie. Abilitatea Gabrielei Adameşteanu este de a face să se întîlnească în acest prezent uniformizat toate firele care pornesc din acel întunecat şi secretizat trecut: nu numai că Sorin şi Letiţia se iubesc în adîncă ilegalitate, fără să aibă, iniţial, habar de trecutul lor comun, dar asupra Clădirii supraveghează un maior de securitate, Vistig, care participase la violarea şi uciderea Soranei, mama naturală a lui Sorin. În plus, acolo lucrează şi evreul Harry Fischer, urmaşul unei familii prospere de negustori, pe care Traian Branea, unchiul Letiţiei, îi adăpostise la moşia sa şi îi protejase astfel de furia antisemită a anilor ’30. Nici reţeaua de relaţii ascunse şi de compromisuri sexuale ori politice menite să ascundă tot trecutul ştabilor comunişti nu este mai puţin complicată decît această plasă de destine care se condiţionează reciproc şi se întîlnesc simbolic în această sumbră Clădire, ce devine simbolul unei lumi în care nimic nu mai este sigur, ci totul este provizoriu.

O generaţie privilegiată?

Ce se întîmplă cu urmaşii unor oameni cărora nu le-a fost străin nimic din ceea ce istoria le-a oferit, dar care nu şi-au pierdut, odată cu impunerea comunismului, simţul demnităţii? În primul rînd, ei au fost crescuţi în cultul ignoranţei salvatoare, neglijîndu-şi trecutul familiilor, negîndu-şi, nu doar în fişa de cadre, ci şi în viaţa particulară, tradiţia, retezîndu-şi rădăcinile. Este condiţia obligatorie pentru a putea supravieţui în acest provizorat care reduce viaţa, chiar în aspectele sale intime, la un stas deplorabil. Sorin şi Letiţia au deprins arta supravieţuirii, a compromisului tacit, a vieţii duble. Ei socotesc că fac parte dintr-o „generaţie mai norocoasă“, care a avut norocul să nu suporte ororile primilor ani din comunism. Şi totuşi, ei au însămînţată în fibra lor nervoasă spaima că oricînd ceva li s-ar putea întîmpla; de aici anxietatea, nesiguranţa permanentă, sentimentul că totul este provizoriu. Singurul lucru care îi mai echilibrează este speranţa în ceva defintiv. Letiţia găseşte o compensaţie în cariera sa de scriitoare abia debutată, publicată, cu poză mare, în principala revistă literară, şi cu o carte acceptată în planul editorial (chiar dacă însemnările sale din carnetul ascuns sub saltea sînt cam siropoase, cam „sensibile“ şi nu mă conving). Ea are intenţia de a transforma totul într-un roman şi de a răscumpăra astfel umilinţele vieţii de zi cu zi. Doar că avortul iminent cu care se pricopseşte în urma adulterului prelungit pare a da o notă de derizoriu pînă şi acestei nişe de normalitate care îi mai rămăsese. Sorin, dimpotrivă, şi-a antrenat un simţ excesiv al versatilităţii şi, propagandist conştiincios, acceptă şi să semneze unele rapoarte către Securitate. Supremă ironie a sistemului, el este trimis să tragă de limbă un savant german cu o ascunsă identitate românească, ce se dovedeşte a fi tatăl său natural, şi care îşi găseşte şi moartea în urma unui atac cerebral cauzat, cel mai probabil, de tracasările ofiţerilor securişti care acţionau în urma raportului său. Nu e cinism, ci inconştienţă: Sorin participă, fără să-şi dea seama, la un rău ale cărui proporţii nu le controlează: „el, care nu voia să facă decît bine, reuşise să facă numai rău celor de care se apropiase“.

Astfel stînd lucrurile, nu pot evita să mă întreb: chiar este generaţia lui Sorin şi a Letiţiei una privilegiată? Desigur că nu. Dacă nu mai suportă direct torturile comuniste, ei ştiu că acestea nu sînt imposibile şi trăiesc cu spaima că şi puţinul care li s-a îngăduit este permanent ameninţat. E asta o fericire mai mare? În plus, spre deosebire de părinţii lor, le lipseşte demnitatea, le lipsesc reperele morale; ei au devenit sau sînt pe cale să devină oameni noi, cei care au fost obligaţi să supravieţuiască cu orice preţ, cei care au căpătat o psihologie a ameninţatului. Romanul Gabrielei Adameşteanu este o lecţie despre ce a însemnat jumătatea de veac ce a a stat sub semnul comunismului, despre cum a schimonosit acesta fiinţa umană.

Deşi e limpede că Provizorat este o carte admirabilă, nu aş spune că ea este cea mai reuşită operă a autoarei. În mod evident, noul roman trebuie citit în siajul mai vechilor cărţi, în special în cel alDimineţii pierdute. Dar revenirea la literatură a prozatoarei demonstrează definitiv un lucru faţă de care puteau, înainte, exista dubii: opera Gabrielei Adameşteanu nu numai că nu este închisă, ci dovedeşte o coerenţă şi o fidelitate faţă de propriile teme, procedee, mize, cum nu mai întîlnim la mulţi scriitori contemporani. Este semnul cel mai sigur că autoarea a marcat, în peisajul literaturii noastre, un spaţiu numai al ei.