Provizoratul relecturii

Autor: Iulia POPOVICI | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Cu romanele sale Drumul egal al fiecărei zile, Dimineaţă pierdută, Întîlnirea,Provizorat şi volumele de povestiri Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă şi Vară-primăvară, publicate de-a lungul a 35 de ani de viaţă literară, Gabriela Adameşteanu nu e o scriitoare prolifică. E, însă, în toate succesivele reeditări ale cărţilor ei, o rescriitoare prolifică, efect al complicatului proces de relectură circulară, în expansiune. Mai mult decît atît, chiar şi cel mai nou roman al autoarei, Provizorat (Polirom, 2010), este un delicat act de relectură care provoacă, la rîndu-i, necesitatea unei recitiri, de vreme ce, aici, Gabriela Adameşteanu îşi reia unele dintre „fostele“ personaje-etalon – pe Letiţia Branea cea din Drumul egal al fiecărei zile şi familia ei, maternă şi paternă. Un fel de Bildungsroman al unei tinere cu origine nesănătoasă în vremea „obsedantului deceniu“, narat la persoana I, Drumul egal… se încheie cu speranţa unei fericiri viitoare: „În ultimul geam pe lîngă care am trecut am zărit feţele noastre amestecate. Doar o clipă am mai încercat s-o desluşesc numai pe a mea, dar era prea tîrziu. Viaţa lui mi se revărsase pe chip şi-l oprise în loc, buzele mi s-au lăţit de timp, ca şi cearcănele de sub ochii asemănători, ca ai celor care sînt gîndiţi împreună“. „El“ este lectorul universitar Petre (Petru) Arcan, cu care, înProvizorat, Letiţia e de mult căsătorită şi definitiv nefericită. Acum lucrează în Clădire (al cărei model e Casa Scînteii, unde se afla sediul Editurii Ştiinţifice şi Enciclopedice în anii cînd Gabriela Adameşteanu lucra acolo), viaţa profesională e alcătuită din bîrfe şi luptele interne pentru putere dintre directoarea Eleonora Oprea (ar putea-o avea drept model pe Ecaterina Oproiu, redactoarea-şefă a revistei Cinema) şi adjunctul Titus Marga, iar Petre îi poartă pică – nu poate avansa în facultate din cauza dosarului prost al soţiei. Letiţia, aşa cum o ştim din Drumul egal…, resimte excesiv şi respingerea soţului, şi necunoscutele din trecutul propriei familii, şi lipsa de perspectivă pentru propriul scris. Crede a fi găsit un suflet pereche în noul stagiar Sorin Olaru, el însuşi potenţială victimă a propriei genealogii; devin amanţi, iar petele albe (pentru el, nu şi pentru cadristul din Clădire) ale dosarului lui Sorin devin elementul declanşator al alunecării în istorie.

Un exerciţiu de literatură similar celui din Dimineaţă pierdută, la un război distanţă (Dimineaţa… navighează în tulburele ape ale neutralităţii şi intrării României în Primul Război Mondial), repunînd în discuţie opţiunea pentru legionarism a tinerei generaţii interbelice, fără entuziasmul justificativ al unui Eliade (în Huliganii) şi fără avînt justiţiar. „Surprizele trecutului“ întreţes constantul inconfort al Letiţiei Branea cu ea însăşi, sentimentul de neplăcută şi incontrolabilă instabilitate sub imperiul prezentului în care dosarele renasc (iar Gabriela Adameşteanu nu face nici un secret din posibila paralelă cu actuala obsesie pentru „adevărul“ dosarelor Securităţii).

Gabriela Adameşteanu nu crede în originalitatea obligatorie, la fel cum altădată se îndoia şi de fericirea obligatorie. E adevărat, Provizorat nu e nici o carte scrisă pentru export (cu grijă, aşadar, pentru orizontul cultural-istoric al cititorului occidental) – cum nici Dimineaţă pierdută nu era. E din nou adevărat că nu inovează la nivelul limbajului şi nici al construcţiei (apelînd la planuri temporale intersectate şi la alternarea vocilor narative, care înlocuieşte perspectiva auctorială unică); scenele de sex nu sînt erotice, iar mediul social căruia îi aparţin personajele e unul intelectual (care numai marotă şaptezecistă nu e, e o opţiune tematică neobiectivă ţinînd de familiaritatea şi preocuparea faţă de subiect; cum ar fi să-i reproşăm lui Philip Roth că scrie numai despre evrei americani?!). Însă cine se aştepta la erotism uită tocmai contextul istoric al romanului – ideologia pronatalistă şi asexualizantă ce înlocuieşte ideile şi normele personale prin care ne raportăm la propriul corp. În România socialistă, practica sexualităţii făcea parte integrantă din ordinea socială, era controlată… instituţional. După cum spuneam, Provizorat e o carte a relecturii, iar tema spaimei de o sarcină nedorită şi cea a avortului (ilegal) însoţesc constant universul feminităţii la Gabriela Adameşteanu (a se vedea, spre strălucită ilustrare, povestirea Scurtă internare din volumul Vară – primăvară, din 1989); ultima parte a romanului e. Feminitate care, tematic, nu se regăseşte, cu o forţă comparabilă, altundeva în literatura română actuală. Fără a fi deschis polemic, Provizorat rescrie, în egală măsură, clasicul roman al „obsedantului deceniu“ şi al Epocii de Aur din perspectiva relaţiei dintre viaţa publică şi viaţa privată, a pervertirii ambelor sub efectul fiecărui gest, asumat, al fiecăruia. Tinde să fie o frescă ce nu reconstituie, ci descrie cu o tipică obsesie a detaliului un anume mod de a trăi, în care nu dragostea e sub semnul provizoratului, ci sentimentul identităţii de sine şi al destinului pe care ţi-l poţi asuma. Iar persistenţa în timp şi spaţiu a tiparelor umane formatate în Clădire e de necontestat.

Proustiană mai mult sau mai puţin declarată (cu Marcel Proust şi-a dat şi licenţa în Litere), Gabriela Adameşteanu construieşte cu fiecare nou roman la o unică, monumentală catedrală – o operă care nu e altceva decît „un fel de instrument optic oferit lectorului spre a-i da posibilitatea să discearnă ceea ce n-ar fi perceput singur, fără ajutorul acestei cărţi“.