OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Experienţa artistică a ultimilor ani este, de cele mai multe ori, bulversantă. De la începutul secolului al XX-lea, arta a provocat, a scos privitorul din exerciţiul obişnuit al atitudinii contemplative. Chiar dacă în spate se află peste o sută de ani de asemenea experienţe, ne-am obişnuit să considerăm opera de artă doar un stimulent emoţional, deconectant, în care să găsim refugiu pentru clipele de relaxare.

 

În ultimele decenii, fenomenul artistic a devenit reversibil şi nu doar gestul artistului este cel care incită privitorul, ci realitatea este cea care provoacă cel mai adesea artistul. Îl determină să iasă din condiţia romantică a „turnului de fildeş“, în care nu îşi asuma un rol de jucător în plan social, politic sau chiar economic. Perioada postbelică, mai ales, a impus şi în plan cultural o reacţie adecvată cerinţelor ei. Rezultatul, acum, la început de mileniu trei, este încă surprinzător pentru privitor. În ceea ce vede în muzee şi în săli de expoziţii el găseşte tot mai puţine repere comune cu o tradiţie prin care era obişnuit să definească obiectul artistic. În creaţia tinerilor artişti, întîlnim imagini ale lumii în care trăiesc, decupaje din realitatea imediată, prezenţa obiectului banal. Artistul contemporan este „purtătorul de drapel“ al lumii în care trăim, căreia îi recunoaştem multe avantaje, venite cel mai adesea prin intermediul tehnologiilor înalte, ce oferă un confort existenţial, dar, în acelaşi timp, solicită adaptabilitatea rapidă pentru o lume nouă căreia mulţi dintre noi nu sîntem pregătiţi să-i facem faţă. Aşa se nasc conflictul, nostalgia, tendinţa de a nu recunoaşte că ceva esenţial s-a schimbat, că şi arta, la rîndul ei, trebuie să fie imaginea acestor lucruri. Este o epocă ce şi-a făcut, cel puţin în plan teoretic, din „democratizare“ un ideal, aşadar, şi în plan cultural trebuie să găsim aceste răspunsuri. Atitudinea, angajamentul, responsabilitatea sînt cerinţele contemporaneităţii. Arta nu mai doreşte să se adreseze doar elitelor, s-a democratizat, s-a angajat în dialogul direct cu problemele vieţii de astăzi. Pentru artistul contemporan, motivaţia actului său este prezentul. El nu poate rata o lume atît de provocatoare ce se exprimă la nivelul cotidianului, nu poate exista în afara ei. Obiectul artei, indiferent de mijlocul prin care artistul se exprimă, este, în chip reflex, reacţia directă la ceea ce el vede sau trăieşte, este imaginea unui tablou sintetic creat de o lume extrem de diversă. Opera de artă exprimă concluzia, din care nu lipsesc accentele critice, umorul, speranţa, expresii ce rămîn un document veridic al perioadei în care ne aflăm.

 

Cei cinci tineri artişti care sînt prezenţi în februarie în expoziţia Provocări contemporane de la Galeria Veroniki Art aparţin generaţiei obişnuite să nu mai ţină cont de convenţii, de o tradiţie restrictivă din perspectiva expresiei artistice. Lucrările lor sînt un produs cultural, exprimă atitudine, implicare, reacţie participativă, elemente ce au schimbat, de-a lungul anilor, statutul pasiv al artistului. Ţinta interesului artistic este, de cele mai multe ori, sfera social-politică. Opera de artă îşi găseşte acum motivaţia în concept, îşi propune să-l facă pe privitor un partener de dialog, îi stimulează gîndirea, îl provoacă să reacţioneze. Raluca Ghideanu, Anca Irinciuc, Bogdan Mateiaş, Justinian Scărlătescu, Maria Pop Timaru sînt cinci tineri artişti care au deja o experienţă. Universul artei lor este reprezentat de lumea în care trăiesc. Din lucrările de pictură şi sculptură ale Ralucăi Ghideanu, emoţia şi senzualitatea nu lipsesc, chiar dacă prin oamenii ei, siluete traforate, lipsite de identitate, expresive doar prin gesturile pe care le fac, ne recunoaştem şi ne definim anonimatul în care existăm. Pentru Bogdan Mateiaş, portretul şi autoportretul semnifică experienţa personală, identitatea şi apartenenţa la o lume supusă propriei analize, iar ca limbaj, el asociază tradiţia picturalităţii cu noile medii de expresie. Anca Irinciuc, Justinian Scărlătescu şi Maria Pop Timaru au o reacţie mult mai directă în faţa cotidianului. Fotografiile lui Justinian Scărlătescu sînt documente ale unei realităţi întîlnite la tot pasul, privite mai ales dintr-o perspectivă critică, iar pictura exploatează simboluri promovate în mass-media, într-o expresie preluată din publicitate. Atitudinea Ancăi Irinciuc este bivalentă. Pe de o parte, pictura ei este stăpînită de nostalgia poveştilor copilăriei – amestec de real şi fantastic –, iar pe de altă parte, imaginea străzii dominate de bolizii pe două roţi este viziunea romantică a unei realităţi dure. Sentimentul unei realităţi stresante îl întîlnim în lucrările Mariei Pop Timaru. Rutina albastră, Martir sau Halucinant TV reprezintă două instalaţii ce vorbesc despre două mari probleme ale timpului nostru: obsesia maşinii şi a televizorului. Este o expoziţie în care ne regăsim propria noastră existenţă, experienţele cotidiene, în afara cărora nu putem trăi.