OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Johannes Gelich, Ovidiu Nimigean
Stromabwärts/Pe fluviu in jos.
Neue Prosa aus Österreich/Proza noua din Austria
Wieser Verlag, Klagenfurt, 2005, 425 p.

Se tot vorbeste la noi, de multa vreme si cam in gol, despre ce ar trebui facut pentru ca literatura romana (contemporana indeobste) sa intre in dialog cu ceea ce se intimpla in idealizatul Occident. Traducerile pe care tot noi le facem si le folosim ca simple artefacte de protocol nu reprezinta, mai mult ca sigur, o solutie.

Scriitorului roman ii lipseste, din pacate, priceperea de a se face cunoscut, de a lua friiele in mina si a-si face singur reclama. Dintre toate solutiile, cea a contactului direct cu literatura vie din celelalte tari mi se pare calea optima. Un foarte fertil pas inainte in acest sens a fost facut de unii scriitori din ieseanul Club 8 sau din apropierea acestora. in repetate rinduri Mariana Codrut, O. Nimigean, Constantin Acosmei, Radu Andriescu si Michael Astner au facut turnee de lecura in Austria, puse la cale de fostul lector austriac la Universitatea „Al.I. Cuza“ din Iasi, Johaness Gelich. Colaborarea s-a concretizat si in tiparirea in limba germana a unei antologii a poetilor din jurul miscarii iesene, totul in scopul crearii unei carti de vizita, al popularizarii unor autori contemporani in rindul publicului austriac. Din acelasi program de mutuala (re)cunoastere face parte si recenta antologie bilingva (germana-romana), alcatuita in co-parteneriat de Johannes Gelich si O. Nimigean: Stromabwärts/Pe fluviu in jos. Neue Prosa aus Österreich/Proza noua din Austria, aparuta la finele anului tecut, intr-o impecabila infatisare, la editura Wieser Verlag din Klagenfurt.

- Necesare paralelisme
Nu stiu in ce masura circulatia acestui volum la noi ii va permite atingerea scopului „pragmatic“, dupa cum avertizeaza Gelich intr-un succint Cuvint inainte: „Am dorit sa adunam intre doua coperte autori din generatia noastra – din generatia mea –, asa-zisi «autori tineri», aflati intr-o masura mai mica sau mai mare la inceputul carierei lor, pe care sa-i prezentam cititorilor romani si austrieci“. Demersul este unul cit se poate de productiv, daca tinem cont de faptul ca si la noi se manifesta, in ultimii ani, un sustinut interes pentru proza tinara. Care sint legaturile dintre proza contemporana romana si austriaca, in ce masura aceleasi crize, aceleasi mode tehnice, aceleasi artificii ii unesc pe autorii din cele doua spatii culturale, care mai e legatura lor cu traditia – iata destule intrebari a caror dezlegare numai citind in oglinda astfel de antologii (caci prezenta va fi urmata, inteleg, de una similara, care se va ocupa de autori romani) poate fi realizata. Totul, repet, in favoarea unei mai drepte si mai eficiente intrari intr-un firesc dialog, de care vom avea nevoie de acum incolo, cind vom face parte si administrativ din Uniunea Europeana.

in concentratul studiu ce precede antologia propriu-zisa, O. Nimigean gloseaza pe marginea necesitatii unei astfel de stradanii, mai ales ca, in afara unor scriitori consacrati, precum Peter Handke, Thomas Bernhard si, mai de curind, Elfriede Jelinek, cititorul roman identifica literatura din Austria cu nostalgia Imperiului, a spiritului care a dat nastere acelei Mitteleuropa care a intrat in atentia unor studiosi si la noi. Rafinatul poet pricepe si isi asuma riscul alcatuirii unei antologii care sa se ocupe de literatura tinara, in progress, „fara distanta unor consolidari de prestigiu, proaspata, de o contemporaneitate stricta, atractiva tocmai prin efortul de discernamint pe care i-l cere cititorului ambelor literaturi“. in mod marturisit, unii dintre autorii care intregesc sumarul debuteaza chiar in antologia de fata; fara sa devin circotas, ba dimpotriva, ma intreb daca e firesc ca un astfel de gest cultural, de promovare a unui fenomen literar nu isi ia prea multe libertati atunci cind se decide sa scoata, pentru prima oara, la lumina nume care, macar prin statutul lor anonim, nu prea au cum sa defineasca un anumit spatiu cultural. Dar raspunderea pentru selectia operata le revine autorilor, care au ales, probabil programatic, sa promoveze citiva debutanti, la ora in care si in Romania se manifesta o adevarata competitie editoriala pentru atragerea acestora. Ca o punere in oglinda a celor doua areale literare a fost vizata reiese limpede si din consideratiile preliminare ale lui O. Nimigean, care propune o succinta dar sarjanta delimitare: daca tinara proza austriaca ar fi definita de „o tema a nevrozei“, corespondentul romanesc al acesteia ar fi mai curind de natura mimetica, strict formala, fara o acoperire reala in planul adinc al sensurilor: „scriitorul roman de tinara generatie recupereaza insa mai mult o retorica, decit raspunde la o provocare reala.

in esenta, el ramine, ca si predecesorul sau optzecist, un bovaric. Nevroza tinarului scriitor austriac, in schimb, este organica, are explicatie sociala si suport existential. Romanii sint dezinvolti, talentati si, de multe ori, superficiali. Austriecii au rareori o dispozitie histrionica, de aceea proza lor pare la o prima vedere lipsita de stralucire si prea incruntata. Romanii vor sa seduca. Austriecii isi construiesc cu meticulozitate obsesiile, intre autoironie si ecorseu. Sub oglinzi plate se ascund ape adinci“. in linii generale, verdictul este corect, cu precizarea ca multi dintre autorii austrieci inca solfegiaza imatur, punind in pagina mai curind o elocinta a minimalismului, decit o reala nevroza, cu radacini trainice intr-un sol format din aluviuni socio-culturale sau de alt soi. in cea de a doua parte a acestui pronostic, Nimigean are intru totul dreptate, pentru ca cei mai multi dintre tinerii nostri prozatori, sedusi de oportunitatea de a prinde trenul debutului la una dintre cele mai mari edituri autohtone (Polirom, de regula), au transformat spatiul, ce-i drept ingaduitor, al romanului sau al prozei intr-unul al experimentului imatur, al tentativelor de lezare a simtului cuminte, comun, uitind ca literatura nu este o problema de ce transmite, ci mai curind de cum. Dar, se va vedea in cele ce urmeaza, uneori cam acelasi lucru il fac si confratii din Occident.

Cum nu avem de a face cu autori consacrati, cred ca este inutil sa ofer aici o lista completa a acestora. Am sa ma opresc la prozatorii pe care ii consider cei mai apropiati de exigentele deziderate ale unei proze mature, incercind sa le gasesc, pe cit posibil, corespondenti in spatiul literar autohton. O observatie cu caracter general, mai intii: ca si tinerii nostri scriitori, austriecii nu se mai lasa nici ei convinsi de eficacitatea obedientei fata de formula clasica a epicii, bazata pe o intriga consecventa cu ea insasi, pe un plot cit se poate de coerent si pe personaje bine conturate. Primeaza, de asta data, mimarea stilului diaristic, confesiunea ce capata, in unele cazuri, insistente nuante purgative. La fel stau lucrurile si la noi. Nu stiu daca este vorba depre o optiune manifesta sau de un simplu antrenament, singurul pe care si-l permit deocamdata, in vederea formarii unor competente necesare pentru a putea scrie odata proza de mare anvergura; ce e limpede este ca nici pe tinerii austrieci, nici pe junii lor corespondenti romani nu ii ispiteste constructia, arhitectura romanesca. Ei cauta sa brodeze pe spatii mici, dind in vileag o criza arareori autentica, intr-un discurs cvasiconfesiv.

- Criza, criza si iar criza...
Miriam Henisch, bunaoara, da impresia, intr-un text intitulat Corp de noapte, ca este preocupata de inregistrarea sau descoperirea propriei feminitati detabuizate: „Tu te culci cu mine de la o distanta sigura, dar nu cunosti fiecare linie a corpului meu, nu cunosti locurile tari si cele moi ale sufletului meu. Nu stii unde sint deschisa, de aceea nu te poti scurge in mine“. Este aici ceva din indrazneala, strict etica, nu si estetica, a unei Ioana Baetica, din Fisa de inregistrare, caci pliurile textului nu sint atit de matasoase incit sa se incarce de un lirism apt sa purifice discursul, mutindu-l in zona unei anumite poezii a feminitatii delicate. Dimpotriva, as spune...

Remarcabil este fragmentul din romanul Cadere in noapte, apartinindu-i unei autoare ce semneaza Melamar. Un soi de roman junkie, care a patruns si la noi (nereusit, risc sa afirm, daca ma gindesc la RealK de Dragos Bucurenci), dar depasind reductionista etalare a experientelor halucinante provocate de vizitarea „paradisurilor artificiale“. Aici accentul cade pe esecul unui cuplu de indragostiti, care se dedau, aproape in semn de penitenta, unei senzualitati dramatice a ratarii, a alunecarii constiente catre moartea provocata de abuzul de droguri. Cu cit constiinta aceasta a propriului esec devine mai sigura, cu atit iubirea dintre cei doi se muta in vinovatie si totodata se inteteste. Protagonista marturiseste: „H nu iei ca sa-ti schimbi lumea, nici ca sa fii mai puternic in confruntarea cu ea. H iei ca sa uiti lumea“. Este si un refuz al infruntarii realitatii, un semn de lasitate intr-un fel, care se plateste cu asupra de masura. Celei care supravietuieste acestei experiente ii este dat apoi sa se confrunte cu marele gol pe care disparitia iubitului il lasa in urma. in acest caz, confesiunea devine o cale terapeutica de a supravietui, dar si o tortura necontenita: „Patrund tot mai mult in centrul a ceea ce-mi vine atit de greu sa spun. Si totusi, trebuie s-o duc la capat. Trebuie sa povestesc cum a fost si cum este. De dragul meu. Si pentru Mike“. Un roman cit o criza de constiinta, caci concluzia crincena a rememorarii celor intimplate este cit se poate de neiertatoare cu cea care a supravietuit: „Destinul m-a transformat in ucigasa iubitului meu“.
Alti autori denunta si ei o existenta sacadata, mozaicata, dind in vileag un anumit mizerabilism care are cauze diverse, desi pornind din acelasi unghi: ferocitatea, violenta realitatii.

Kathrin Röggla aduce sub lupa silueta unui „sclav fericit“, a unui om care se robotizeaza, confundindu-se cu slujba, care, pe nesimtite, renunta la dreptul de a avea o viata particulara. Tot de o criza a identitatii se lasa stapinit si personajul din textul Nimeni nu-si schimba haina in piata centrala de Petra Nagenkögel, care, sub forma unei confesiuni la persoana a doua, se cazneste sa-si realcatuiasca personalitatea din variatele spectre in care aceasta a fost farimitata: „Te incerci intr-o viata la loc comanda, in fiecare dimineata esti cu picioarele in ziua de ieri, asta numesti tu istorie, asta-ti mai permiti“. intr-o scurta proza ce se vrea consemnarea unui „sejur“ in ospiciu, Thomas Stangl sufera de aceeasi instrainare: „Ma ating pe mine insumi ca pe un cadavru. Pot scoate din mine sau ascunde in mine infinite fiinte-oglinda, de orice sex, mame, tati, copii, amanti, ei toti imi seamana si le seman tuturor, pot sa-i ucid daca lucrul acesta mi se pare necesar“. Astfel de personaje, de ratati care au pierdut din start competitia cu viata se inrudesc foarte bine cu altele din romane autohtone, semnate de Lucian Dan Teodorovici, Ionut Chiva, Catalin Lazurca s.a.

- Punti eficace intre doua spatii culturale
Concluziile sint simple si le voi enunta abrupt. Identitatea devine un deziderat de neatins, din cite se vede, iar aceasta criza, uneori convingator pusa in pagina, pare a da tonul in tinara proza austriaca de astazi. Numai ca, in destule texte, se vede limpede ca s-a ajuns la un soi de m(et)oda a denuntarii acestei nevroze, care sucomba adeseori intr-o retorica previzibila. Ca si la prozatorii romani, mizerabilismul, constiinta de damnat, de victima a epocii se vind bine. Si austriecilor le lipsesc, cu putine exceptii, autorii care au placerea vizibila a povestirii, precum Sorin Stoica sau Florin Lazarescu. Dar si la noi cei invocati sint mai curind exceptii. Lucru interesant, ale carui resorturi nu stau acum sa le caut, cei mai remarcabili prozatori austrieci sint, la ora actuala, femei. Dar deocamdata avem de a face, similar cu ce se intimpla si pe plai mioritic, cu tatonari ale terenului, onorabile unele, dar cu nimic de anvergura. Cel putin asa reiese din aceasta antologie. Dublata de una a prozei tinere romanesti, transpusa (de dorit cu ceva mai multa atentie in redactare) in limba germana, Pe fluviu in jos este un prim pas catre un dialog lipsit de complexe cu literatura germana, austrica si, chiar mai larg, europeana. O. Nimigean si Johaness Gelich au meritul de a construi punti eficace intre doua spatii culturale care comunica, de la o vreme, doar accidental.