OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ligia TUDURACHI, Cuvintele care ucid. Memorie literară în romanele lui E. Lovinescu, Prefaţă de Ioana Bot, Editura Limes, Colecţia „Biblioteca tînărului scriitor”, Cluj-Napoca, 2010, 244 p.

 

După Ioan Holban (cu incitanta sa analiză din Proza criticilor, 1983), nimeni nu a mai procedat la o lectură critică a prozei lovinesciene văzute în integralitatea sa. De altfel, dintre romanele şi volumele de povestiri şi de nuvele ale lui E. Lovinescu, multe au rămas pînă azi nereeditate, restituirile mărginindu-se la cele două (mai) cunoscute cicluri romaneşti ale criticului: ciclul eminescian (cu Mite şi Bălăuca) şi – parţial numai! – acela „autobiografic“ (cu Bizu,Firu’n patru, Diana, Mili şi Acord final). Pe scurt: proza lui E. Lovinescu pare a fi fost definitiv clasată în categoria eşecurilor literare, printre acele cărţi la care, se crede, ar fi inutil să revii – „mofturi“ ale unui critic de prim-plan, relevante numai în măsura în care spun ceva despre personalitatea acestuia. Verdictul poate să fie îndreptăţit; dar se pune întrebarea dacă acest verdict, acceptat cvasiunanim, vine ca efect al unei experienţe personale de lectură sau vine, pur şi simplu, din acceptarea cuminte a autorităţii unor puncte de vedere demult exprimate.

 

Merită citită şi redescoperită, eventual revalorizată, proza ficţională a lui E. Lovinescu? A fost aceasta „pe nedrept“ pusă în umbră de opera critică a teoreticianului modernismului românesc interbelic? Cartea de debut a Ligiei Tudurachi (Cuvintele care ucid. Memorie literară în romanele lui E. Lovinescu) – tînăr cercetător (n. 1975) la Institutul de Lingvistică „Sextil Puşcariu“ din Cluj, cu un masterat la Geneva – promite să răspundă, măcar întru cîtva, la asemenea întrebări. Este o speranţă pe care ne-o întreţin, în „Prefaţa“ volumului, şi recomandările Ioanei Bot: „după această redeschidere critică a romanelor lui Lovinescu, nu vom mai putea cu nici un chip să pretindem a le citi ca pînă acum. [...] Demascarea imposibilităţii lecturii «leneşe» este realizată printr-o lectură critică neaşteptată, cu final violent. Dar poate că unda de şoc a abordării propuse de Ligia Tudurachi va contribui, benefic, la o recalibrare a perspectivelor asupra operei lui Lovinescu, sau – la o schimbare de unghi a teoriei noastre literare de ultimă generaţie“... Pe măsură ce avansează prin hăţişurile interpretative propuse de Ligia Tudurachi, cititorul este însă constrîns să-şi pună între paranteze aşteptările de lectură iniţiale şi să se adapteze din mers unor provocări capabile să-l contrarieze, să-l „destabilizeze“ pe acela care, dînd dovadă de un bun simţ acuzabil de „conformism“ (oare?!), consideră că interpretarea e în mod necesar condiţionată de raţionalitate. Într-un anumit sens, cartea Ligiei Tudurachi şochează, într-adevăr, prin lectura violentă pe care o etalează cu o anumită plăcere a transgresării unor limite (ale interpretării).

 

Cuvintele care ucid nu abordează proza lovinesciană – mai precis ciclul eminescian şi ciclul „autobiografic“ (publicate în anii ’30) – (şi) dintr-o perspectivă istorico-literară; autoarea nu e preocupată de restituirea/analizarea unor contexte (de istorie literară), ci optează pentru discutarea textului în sine, desprins de epoca în care a fost produs şi de orice condiţionări ale cîmpului literar, desprins – de asemenea – de succesivele contexte de receptare înregistrabile din anii ’30 pînă astăzi. E o opţiune de „metodă“, fireşte, legitimă pînă la un anumit punct, opţiune în spatele căreia se ascunde, poate, o anumită mefienţă faţă de abordările (istorice, sociologice, psihologice) care „impurifică“ discuţia purtată în jurul unui obiect prin excelenţă estetic (cum este textul literar). Singurul tip de context avut sistematic în vedere – mai ales în capitolul despre receptarea romanelor lovinesciene, de altfel cea mai pertinentă secţiune a volumului – este acela al încadrărilor „generice“: autoarea analizează cu acuitate (pe alocuri cu o subtilă ironie) dificultatea criticilor (interbelici dar şi, cu unele diferenţe, postbelici) de a plasa romanele cu pricina în categoria ficţiunii sau a nonficţiunii, într-o specie sau alta – „autobiografie, biografie critică, roman autobiografic, roman psihologic, memorialistică, ori chiar comedie“ – „gata să accepte, pe fundalul unei lecturi memorialistice sau critice, elemente care-şi răspund cu o lectură autobiografică sau cu una romanescă etc. atîta vreme cît faptele devin «clasabile». Dintr-o lectură generică în alta, romanul lovinescian îşi schimbă înfăţişarea, părînd să devină însă mereu mai inacceptabil“.

 

Eşecul romanelor lovinesciene – citim printre rînduri în Cuvintele care ucid – ar fi fost determinat într-o anumită măsură şi de un eşec de lectură al criticilor care, citind într-o cheie inadecvată romane ca Mite, Bălăuca, Bizu sau Diana, căutînd explicaţii „psihologice“ pentru „discontinuităţile, derivele, inconsecvenţele ori contradicţiile“ naraţiunii, au ratat „«originalitatea» acestor texte şi «îndrăzneala» lor“. Din păcate, punctul de vedere al Ligiei Tudurachi cu privire la valoarea estetică a prozei lovinesciene este exprimat (mai mult sugerat, de fapt) într-o manieră de o derutantă ambiguitate.Cuvintele care ucid lasă impresia că acest aspect (al valorizării) ar fi, de altfel, secundar pentru demersul de faţă: ceea ce contează, în primul rînd, aici este un exerciţiu de interpretare, şi nu exercitarea spiritului critic. Deşi acceptă indirect deficienţele, stîngăciile de scriitură şi de compoziţie ale romanelor lui E. Lovinescu, autoarea simulează, totuşi, ignorarea lor, astfel încît nu de puţine ori pe parcursul analizei sale observăm cu stupoare cum o deficienţă se transformă, ingenios, în argument pentru un eşafodaj interpretativ de mare complexitate. Seduşi de discursul Ligiei Tudurachi – convingător nu atît prin pertinenţa argumentaţiei, cît prin ingeniozitate (uneori sofistică), prin ţinuta academică impecabilă şi printr-un vădit talent al frazării „poetice“ (căci exerciţiul critic e înlocuit pe mari porţiuni de un exerciţiu poetic...) –, se poate observa că, dincolo de sofisticata construcţie hermeneutică, se ascunde refuzul autoarei de a se pronunţa explicit în privinţa „valorii“ (chestiune controversabilă, dar nicidecum inefabilă) a textelor analizate.

 

Bineînţeles, nu inapetenţa pentru valorizare şi pentru critica de verdict (atît de brutală, „masculină“) ar fi principalul reproş ce i s-ar putea aduce volumului de faţă – în fond, volumul unui poetician, puternic infuzat de gîndirea unui Laurent Jenny, mai puţin volumul unui critic în adevăratul înţeles al cuvîntului –, ci altceva: convertirea obiectului analizat în pretext pentru o retorică fastuoasă, ba chiar substituirea acestuia printr-un obiect imaginar. Întrebarea „Cît de mult putem forţa limitele interpretării?“ va fi fiind banală, dar este, iată, de actualitate. Cîteva exemple. Inabilitatea lui E. Lovinescu de a construi, în romanele sale, dialoguri şi situaţii veridice este interpretată de Ligia Tudurachi ca indiciu al unei afinităţi cu literatura absurdului. Sau, la fel de surprinzător, autoarea se hazardează să compare proza lovinesciană cu... proza unui André Breton, cu Nadja şi L’Amour fou, pretinzînd că „se construiesc după un mecanism asemănător“ şi că „posibilitatea unei asemenea comparaţii probează, desigur, o anume afinitate între Lovinescu şi spiritul suprarealist, care ar putea deveni ea însăşi subiect de reflecţie în alte cadre“.

Ieşiră pe cealaltă parte a coridorului, din dos, pe cerdacul proptit de furci, unde, pe o saltea aruncată pe nişte scînduri, Creangă dormea din mai pînă la sfîrşitul lui octombrie“.

Cum ajunge la atari consideraţii – eufemistic spus – riscate autoarea acestei cărţi ale cărei premise conţineau, altminteri, sugestii de neignorat?! De reţinut afirmaţia Ligiei Tudurachi cum că, spre deosebire de exegeţii de pînă acum ai prozei lui E. Lovinescu, a dorit să pună în evidenţă nu „intervalele de lizibilitate ale textului“, ci blancurile acestuia, secvenţele care constituie un obstacol pentru interpretare: „Din poziţia în care m-am situat, nu pot demonstra că Diana e un roman de dragoste, că Mite e un roman al creaţiei, ori că Bizu e un roman al inadaptării. [...] Ca să mă aplic asupra situaţiilor dificile, am asumat, ca o condiţie fatală a alegerii iniţiale, lectura romanelor în «golurile» lor de justificare. [...] Mai mult decît la alţi scriitori, literatura lui Lovinescu a presupus un efort conştient de ocolire a intervalelor de lizibilitate, o lectură cu «goluri»“. Cred însă că ar fi fost necesară o distincţie între, pe de o parte, obstacolele/ blancurile/ zonele de ilizibilitate cauzate de inabilităţile scriiturii lovinesciene şi, pe de altă parte, cele care ţin de o coerenţă ascunsă a textului sau, în expresia Ligiei Tudurachi, a blancurilor ce presupun „un efort şauctorialţ conştient de ocolire a intervalelor de lizibilitate“.

Observînd că personajele romanelor lovinesciene nu au relief, nu sînt, altfel spus, construite tridimensional, nu au cu adevărat o consistenţă lăuntrică, după cum nu au nici o memorie a propriei existenţe, ci una livrescă (dar nu este oare detectabilă aici o inabilitate a romancierului?!...), Ligia Tudurachi lansează o ipoteză interpretativă de fineţe: „Romanul lovinescian apare [...] ca un text eterogen, înţesat de discursuri străine, construit pe baza unei variate reţele de interferenţe“; „Pentru personajele lovinesciene, orice imersiune în trecutul personal riscă să aducă la suprafaţă un text învăţat. Invers, citarea e asimilată unei amintiri“... De aici, de la o observaţie nu doar pertinentă, ci şi subtilă, exegeta ajunge totuşi – exagerînd şi extrapolînd semnificaţia unor unităţi mai mici de text la nivelul întregului ansamblu textual – la un scenariu conform căruia adevăratul „erou“ al romanelor lovinesciene este „cuvîntul“, „entitate tridimensională, concurînd fiinţele şi lucrurile“, conflictul epic subordonîndu-se unei situaţii dramatice (de nu chiar tragice) care face ca personajele, simple fantoşe, să fie posedate de cuvinte, să fie determinate, întemeiate ontologic, chiar de forţa potenţial malignă a discursului. Pretinzînd că interoghează acea intentio operis a textului lovinescian, demersul Ligiei Tudurachi ilustrează, de fapt, strălucit, nu altceva decît o intentio lectoris.