John Updike a fost caracterizat drept
„prozatorul adulterului de suburbie“ din pricina subiectului său
predilect, despre care el însuşi afirma că, „dacă nu l-am
epuizat eu pe el, m-a epuizat el pe mine“. Updike s-a făcut
remarcat în epoca sa mai ales pentru stilistică şi mai puţin
pentru nodul de forţe al prozei sale. Seria romanescă ce i-a adus
celebritatea a fost cea care gravitează în jurul personajului
Rabbit şi care mai cuprinde, în afară de Fugi, Rabbit (1960),
încă trei volume: Rabbit Redux (1971), Rabbit is Rich (1981),
Rabbit at Rest (1990), romane în curs de traducere la Editura
Humanitas Fiction. Două dintre volumele seriei – Rabbit is Rich şi
Rabbit at Rest – au fost distinse cu prestigiosul Premiu Pulitzer.
Însă, la data apariţiei primei
ediţii a romanului Fugi, Rabbit (1960), publicitatea care l-a
acoperit pe Updike a fost mai degrabă una negativă. Americanii
acelei epoci au fost scandalizaţi de cele cîteva scene erotice
explicite, iar criticii literari au comentat îndelung
îndrăzneala prozatorului, despre al cărui gust pentru scenele
sexuale au afirmat apăsat că ar fi de proastă speţă. Împotriva
lui Updike s-au mai revoltat, generaţii de-a rîndul, şi
feministele, convinse că scriitorul american era un misogin fără
dubii, şi asta ca urmare a portretelor deloc flatante pentru
reprezentantele sexului frumos, pe care le trasează în primul
roman al seriei „Rabbit“.
Cei mai mulţi – simpli cititori sau
critici de elită – s-au inflamat din pricina protagonistului
tetralogiei, care este mai degrabă un antierou. Harry Angstrom,
poreclit de prietenii săi Rabbit, iniţial din pricina agilităţii
fizice şi, apoi, din cauza nestatorniciei caracterului său, este,
după cum insinuează autorul, un reprezentant tipic al clasei de
mijloc americane. Dacă feministele s-au simţit lezate de imaginea
sexului frumos din proza lui Updike, bărbaţii obişnuiţi americani
ar avea şi mai multe motive să o facă. Asta pentru că Rabbit este
o înşiruire interminabilă de defecte, începînd cu
faptul că pare prototipul ratatului şi încheind cu vocaţia
sa de distrugător de vieţi de femei. Pentru criticii contemporani,
romanele lui John Updike merită să fie recitite, ba mai mult,
autorul n-ar trebui omis dintr-o listă a celor mai reprezentativi
scriitori americani ai secolului trecut, tocmai pentru că ştie să
captiveze atît de puternic prin personajele de tip antierou.
Iar Rabbit nu are nici măcar vocaţia diabolicului, ca marii
antieroi ai literaturii universale, pentru că nu este atît de
inteligent: reacţionează, cam în toate situaţiile, pur
instinctual, fără nici un simţ al răspunderii sau al
consecinţelor.
Despre Updike se spune adesea că nu ar
fi capabil să îşi contureze foarte puternic personajele, că
nu are simţul acţiunii şi că este excesiv preocupat de frazare,
un calofil aproape maniac. Nu trebuie uitat însă că autorul
seriei „Rabbit“ este un reprezentant al hiperrealismului american
şi că ceea ce şi-a propus în proza sa a fost să ilustreze
viaţa omului obişnuit al unor anumite timpuri. În această
logică, viaţa, cea mediocră, la fel ca şi cea rafinată, după
cum subliniază autorul în diferite interviuri, este
discontinuă, iar scriitorul încearcă să îi dea un sens
şi să formuleze un discurs moral subiacent sau foarte explicit.
Însă, pentru Updike, amendamentele etice nu au de-a face cu
adevărata literatură. În această lumină, viaţa dezlînată
a protagonistului capătă alt interes pentru cititorul contemporan.
Acesta va urmări în special cum se conturează, treptat,
ratarea totală a personajului. Fost jucător de baschet, de succes
chiar, în adolescenţă, Rabbit este deja, în punctul de
start al acţiunii, un agent de vînzări cam ridicol,
străduindu-se fără vlagă să suscite interesul potenţialilor
cumpărători pentru nişte aparate electrocasnice.
Peste frustrările obişnuite,
provocate de slujba sa insipidă, se adaugă dezastrul de acasă –
o soţie întreţinută, depresivă, alcoolică şi letargică,
pe care o găseşte invariabil pe canapea, în faţa
televizorului. De altfel, grila prin care protagonistul îşi
priveşte soţia este unul dintre motivele care au dat apă la moară
protestelor feministe: fără nici un fel de reţinere, Rabbit
remarcă urîţirea progresivă a soţiei pe parcursul sarcinii,
trăsăturile tot mai buhăite din pricina dependenţei alcoolice,
trupul care dă semne de îmbătrînire şi caracterul
slab, dependenţa totală de hotărîrile consortului. Toate
aceste aspecte ale vieţii sale, care curge în mijlocul unei
suburbii a oraşului Brewer din Pennsylvania, îl sufocă
treptat pe Rabbit, care nu poate localiza sursa răului. Gregar,
lipsit de rafinament şi de responsabilitate, protagonistul nu se
investighează niciodată pe sine însuşi, ca potenţială
origine a dezastrelor, ci ia totul ca pe un dat. Ba, mai grav,
deseori dă vina pe oamenii cei mai bine intenţionaţi, pentru
propriile nereuşite. Astăzi însă, obişnuiţi cu clişeele
comportamentale ale ratatului american, criticii pariază pe
autenticitatea mesajului lui Updike: pîrghiile extrem de simple
ale dorinţelor personajului nu mai şochează pe nimeni, iar
literatura autorului seriei „Rabbit“ nu pare decît un
inventar parţial – şi justificat de acţiune – al stridenţelor
cotidiene din suburbia americană.
Că arborează tot felul de măşti
experimentaliste este incontestabil, motiv pentru care, pe anumite
pasaje, este nevoie să reiei frazele de mai multe ori pentru a
înţelege mesajul de fond, dincolo de strălucirea cuvintelor.
Disponibilităţile naratoriale trebuie apreciate cu atît mai
mult cu cît romanul redă, în descrieri bogate, uneori
interminabile, aspecte sordide ale existenţei. Unele dintre cele mai
reuşite pagini ale romanului sînt cele în care Rabbit
fuge de acasă, un gest de laşitate sinistră, cu cîteva luni
înainte să nască soţia. Lipsit de empatie, dar şi de
capacitatea de a-şi relativiza viziunea asupra celor din jur, Rabbit
face greşeală după greşeală, umilind sau bruscînd oamenii
cei mai apropiaţi. Fuga sa este mai scurtă decît îşi
imagina iniţial, pentru simplul motiv că nu poate nici măcar să
încropească un plan de viitor. Se trezeşte pe drum că nu mai
ştie de ce a plecat şi încotro merge, se panichează, sufocat
uneori de stări aproape fobice, şi sfîrşeşte prin a se lăsa
la voia întîmplării. Nu surprinde pe nimeni că,
întîlnindu-se cu fostul său antrenor de baschet,
Tothero, se lasă antrenat în pălăvrăgeli de pahar, care
sfîrşesc prin îmbierea protagonistului la o aventură cu
Ruth, o prostituată capabilă încă de o oarecare delicateţe
şi de sensibilitate.
Fugind mereu de responsabilităţi,
Rabbit o abandonează şi pe Ruth, după ce începuse o relaţie
care promitea să devină serioasă, pentru a-şi relua vechea viaţă.
Romanul se încheie abrupt, fără un deznodămînt clar,
motiv pentru care Updike a fost taxat din nou drept autor lipsit de
simţ al acţiunii. Rafinamentul prozatorului, de tip postmodernist,
constă în a lăsa soluţii deschise, tocmai pentru a nu
încorseta personajele sale în tipologii. De mărginirea
eroilor săi în categorii clasice i-a fost tot timpul teamă
scriitorului american, motiv pentru care a avut grijă să îşi
înconjoare protagoniştii cu o doză variabilă de mister şi
indeterminare, convins că nici în viaţa reală lucrurile nu
sînt mai clare.
Avînd în vedere
rafinamentul stilistic al romanului, tipic scriiturii lui Updike,
merită semnalată calitatea versiunii româneşti, datorată
traducătorilor Antoaneta Ralian (aproximativ primele 200 de pagini)
şi George Volceanov (ultimele 100 de pagini). Antoaneta Ralian este,
de altfel, unul dintre cei mai apreciaţi traducători din România,
ea avînd meritul de a fi dat literaturii române peste o
sută de volume de beletristică internaţională. Pentru că l-a
tradus în limba română pe Henry Miller, a produs un
adevărat şoc în sfera literară românească, la vremea
respectivă. Antoaneta Ralian a semnat traduceri ale unor romane de
primă mână, scrise de autori de literatură engleză şi
americană ca Iris Murdoch, Saul Bellow, D.H. Lawrence, Nathaniel
Hawthorne, J.D. Salinger, Lawrence Durrell.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters