Mă bucur că m-am întors, după
aproape 20 de ani, în România şi sper ca, în urma
dialogului nostru de trei zile, să înţelegem că psihanaliza
este un dialog – astăzi, între mine şi dumneavoastră, la
Cotroceni, între noi şi participanţii la colocviu – despre
iubire, despre ură, despre speranţă. Am ales această temă
(„Provocările psihanalizei în secolul XXI. A gîndi ura
şi violenţa“ – n.red.), pentru că este una foarte contemporană
şi m-am gîndit că, în urma acestui colocviu, poate că
o să considerăm cu toţii că ura este, probabil, la fel de
importantă ca şi dragostea, că o să ne fie mai puţin frică de
ură şi poate că o să avem mai puţin nevoie să ne facem rău sau
să le facem rău celorlalţi.
Chiar în prima zi a colocviului,
prof. François Ladame, poate cel mai cunoscut specialist din
Europa în tratamentul şi în psihoterapia adolescentină,
va vorbi despre ură şi despre sinucidere la adolescenţi. Cred că
în Bucureşti se întîmplă ca la Paris sau ca la
Londra sau ca peste tot... Noua generaţie este una care are foarte
multe de înţeles despre lume. Ei şi-au pierdut toate valorile
şi toate reperele, trebuie să-şi construiască alte valori şi
alte repere şi, pentru ei, a-şi face rău la ora actuală înseamnă
„eu exist“. Bineînţeles, ne putem întreba cu toţii
ce s-a întîmplat în atîtea secole de
civilizaţie şi de cultură ca aceşti tineri să ajungă să nu mai
spună „exist, deci gîndesc“ sau „gîndesc, deci
exist“, ci „îmi fac rău, deci exist“. Noi sperăm ca,
atît în atelierele colocviului – sînt cel puţin
10 ateliere care vor aborda această temă a agresivităţii şi, mai
ales, a urii de sine la adolescenţi –, cît şi în
şedinţele plenare, chiar dacă nu vom găsi soluţii, pentru că
nici nu ne propunem acest lucru, vom oferi cîteva piste de
gîndire şi, în faţa unui asemenea tînăr,
specialiştii, dar chiar şi părinţii şi profesorii, vor avea un
alt răspuns. Aceşti tineri sînt foarte provocatori, sigur că
e foarte greu să rămîi tu însuţi în faţa cuiva
care vrea să moară, dar ei au nevoie de un alt răspuns din partea
adulţilor, nu de tipul „aoleu, îmi este teamă că tu te
omori“ sau „ei, da, tinerii de astăzi vor să se omoare“.
Cum i-ar putea ajuta psihanaliza pe
tineri, în acest context?
În primul rînd, prin
sensibilizarea publicului larg, pentru că primul medic care îi
primeşte, medicul şcolar sau directorul liceului sau părinţii, în
faţa unei tentative de suicid, ar putea să se întrebe „dar
ce l-a apucat pe el, în loc să încerce să discute cu un
prieten sau cu un adult, să facă aşa ceva“. În momentul în
care îi luăm foarte în serios şi nu considerăm că
este un şantaj, că ei sînt de fapt, chiar şi printr-un mic
gest, în sindromul morţii şi că trag un semnal de alarmă,
atunci ne putem gîndi cum să îi ajutăm. Sigur, aceşti
tineri au nevoie de un dialog cu un specialist, cu un psihoterapeut,
ca să înţeleagă cum ar putea să răspundă la o frustrare
sau la faptul că i-a părăsit iubita, că s-au certat cu părinţii
sau că au luat o notă proastă. În capul nostru de adulţi,
bineînţeles că nu sînt motive să renunţi la viaţă,
dar pentru ei asta este o tragedie. Şi aici cred că trebuie să fim
de acord că este important faptul că pentru ei este o tragedie şi
nu pentru noi, dar noi trebuie să auzim şi să încercăm să
înţelegem acest lucru.
Vă întrebam cum i-ar putea ajuta
psihanaliza pe aceşti tineri, pentru că, la noi, acest domeniu este
catalogat ca fiind, dacă nu un moft, atunci un lux...
De fapt, aici, cînd se vorbeşte
despre psihanaliză, se vorbeşte despre psihanaliza de acum o sută
de ani, ca şi cum între timp nu s-ar mai fi întîmplat
nimic. Sigur că am un mare respect pentru Freud şi, dacă o să mă
întrebaţi care este construcţia mea, vă voi răspunde
„bineînţeles, Freud printre ceilalţi“, dar totuşi,
psihanaliza a evoluat foarte mult într-o sută de ani. Deci, nu
mai putem spune „psihanaliza este un moft“ sau „psihanaliza se
reduce la teoria pulsiunilor“. Psihanaliza s-a transformat, încetul
cu încetul, datorită contribuţiei, de exemplu, a
psihanaliştilor englezi, într-un dialog, într-o altă
formă de dialog, dacă vreţi asemănător cu dialogul lui Socrate
cu concetăţenii săi, numai că acel dialog are loc în
cabinet, cu un pacient, uneori are loc şi în spaţiile
publice, sub formă de colocviu, sau în paginile publicaţiilor
ştiinţifice, iar problemele pe care încercăm noi să le
dezbatem sînt probleme de fiecare zi. Vorbim despre viaţă,
despre moarte, despre iubire, despre ce ni se întîmplă.
Dar acest lucru nu este un moft; nu trebuie să fii foarte deştept
ca să te duci să vezi un psihanalist – aceasta ar însemna
că orice persoană care vrea să se cunoască, să-şi uşureze
puţin existenţa, în sensul că, poate, ar înţelege
puţin mai mult ceea ce i se întîmplă, fără să repete
ceea ce li s-a întîmplat părinţilor etc., cred că ar
putea să se gîndească la faptul că acest dialog i-ar fi
benefic. Eu insist foarte mult şi aş fi foarte încîntată
dacă, în cele din urmă, acest lucru ar fi acceptat:
psihanaliza este un dialog. Este un dialog care poate începe cu
bebeluşii care nu mai vor să mai mănînce sau să doarmă,
care urlă toată ziua, şi care se poate termina cu o persoană care
are 70 de ani – şi pot să vă mărturisesc că, la Paris, în
cabinetul meu, sosesc uneori persoane care au 70 de ani şi care îmi
spun „doamnă, doresc să înţeleg ce mi s-a întîmplat
toată viaţa ca să mor liniştit“. Aceasta ar fi psihanaliza din
zilele noastre.
Această lipsă de popularitate a
psihanalizei în România se poate explica prin faptul că,
între 1952 şi 1989-1990, nu s-a putut vorbi liber şi oficial
despre acest domeniu.
Lucrurile sînt puţin mai
complicate. În 1954, din cîte am înţeles, Academia
Română a aruncat un fel de anatemă asupra psihanalizei. A
fost, totuşi, o generaţie care a început cu Eugen Papadima,
Ion Vianu, apoi s-au mai format, între alţii, Vera Şandor,
Vasile Dem Zamfirescu, Brînduşa Orăşanu, care au lucrat ca
psihanalişti înainte de ’89... Chiar şi eu am lucrat
înainte de ’89 ca psihanalist la spitalul pentru studenţi.
Şi au mai fost cîţiva psihiatri, printre care Mircea
Lăzărescu, profesor de psihiatrie la Timişoara, care organiza
colocvii de psihoterapie înainte de 1986. De atunci, nu a mai
fost nici o manifestare ştiinţifică în România, în
cadrul căreia să poată vorbi şi psihanalişti. Îmi amintesc
exact că, la acele colocvii la care am participat, toată lumea îmi
spunea acelaşi lucru: psihanaliza nu se poate practica în
România, nu merge cu spaţiul românesc, dar profesorul
Pamfil, care a murit între timp, şi profesorul Lăzărescu,
amîndoi favorabili psihanalizei, spuneau întotdeauna că,
totuşi, psihanaliza ar fi posibilă şi în România.
Desigur, ea nu este populară din acest motiv, ci a devenit altfel
după 1990, cînd s-a creat Societatea Psihanalitică Română
şi s-a format un grup de psihanalişti. Presupun că, încetul
cu încetul, ei vor reuşi să se deschidă mai mult spre
spaţiul cultural şi să considere că psihanaliza este un dialog cu
celălalt şi în afara cabinetului. Sînt absolut sigură
că acest lucru se va întîmpla, poate că va dura încă
puţin timp, dar psihanaliza va deveni aici la fel de cunoscută ca
şi în Occident.
––––––––––––––––
* Nadia Bujor este unul dintre
iniţiatorii proiectului, membră a Societăţii de Psihanaliză din
Paris şi membru fondator al Societăţii Psihanalitice Române.
Fragment din emisiunea „Timpul
prezent“, realizată de Elena Vlădăreanu şi difuzată de Radio
România Cultural în data de 29 octombrie 2008
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters