OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

- Didier Lauru

1. Analistul este şi el un cetăţean cu o responsabilitate etică, întrucît este garantul singularităţii subiectului uman, în toate dimensiunile sale conştiente şi inconştiente. Analistul are datoria – nu doar în societăţile democratice – de a nu trece cu vederea fenomenele sociale.

2. Exceptînd cazul particular al Statelor Unite, a fost necesar ca psihanaliza şi psihanaliştii să ia poziţie nu doar faţă de o politică sau alta, dar şi faţă de politică în general, atunci cînd politica a încercat să nege individul şi singularitatea poziţiei unui subiect.

3. Pesimismul lui Freud a avut un caracter vizionar, dat fiind că Europei i se pregăteau ororile nazismului. Istoria, aşa cum a decurs, i-a dat dreptate, cu atît mai mult cu cît familia sa a plătit un tribut greu în Şoah. Genocidurile care au urmat pînă în zilele noastre confirmă acest pesimism – totuşi, relativ, dacă ne gîndim totodată la progresele democratice ale societăţii şi la creşterea respectului faţă de libertăţile individuale.

7. Unii subiecţi iubesc ura, care se manifestă pe treptele cele mai profunde. Ea face parte din raportarea lor la celălalt. Această modalitate de structurare constituie unul dintre exemplele cele mai caricaturale, dar nu este singura prin care iubirea urii iese la lumină. Este vorba, în general vorbind, de a obţine beneficii secundare sau juisanţe inconştiente prin a-l urî pe celălalt şi, totodată, de a-ţi asigura o fragilă identitate.

În ceea ce priveşte „ura iubirii“, este vorba, în cele mai multe cazuri, despre o formaţiune reacţională pe care o aflăm în decepţiile din iubire, la cei sau cele care nu au reuşit să întîlnească iubirea sau să se facă iubiţi. Nu mai pot iubi, întrucît cineva m-a făcut să sufăr prea mult, îi auzim adesea spunînd pe unii pacienţi analizaţi.

8. Violenţa conştientă: a vorbi urît, abuzul de putere, lezarea corporală şi loviturile nejustificate, preferinţele evidente pentru un alt copil, lipsa îngrijirilor sau a educaţiei şi, în plus, maltratările psihice – despre care nu vorbim destul şi care trebuie mereu şi mereu denunţate.

10. Paranoia este cel mai bun exemplu, laolaltă cu mecanismul său de bază, proiecţia, prin care îi sînt atribuite altuia propriile gînduri negative şi insuficienţe. Specifice acestei patologii îi sînt hipertrofia eului, orgoliul incomensurabil şi o mefienţă faţă de tot ceea ce vine de la altcineva.

Întîlnim mereu ura în fazele delirante ale psihozelor, în care subiectul ce le cade pradă are deliruri sau halucinaţii persecutorii şi ajunge să-i urască pe ceilalţi şi să se întoarcă împotriva acestora prin actele şi vorbele sale.

În fine, în aria nevrozelor, întîlnim – nu o dată – mişcări ale urii la obsesional sau la isteric, atunci cînd vreuna dintre dorinţele sale este nesatisfăcută (ceea ce de fapt constituie regula!). O menţiune specială se cuvine a fi făcută cu privire la patologiile narcisice sau borderline, unde ura este necesară ca mijloc al subiectului de a se diferenţia de celălalt şi de a încerca să-şi afirme poziţia, cea de subiect atît de fragil printre ceilalţi, mai ales atunci cînd are impresia că nu este suficient de iubit de ceilalţi.

11. Iată o chestiune spinoasă, încă de la începuturile psihanalizei. Analizarea precoce a copiilor şi a adolescenţilor poate juca un rol în prevenirea unor boli psihice.

13. Teoria nu reprezintă decît elaborarea unor experienţe practice şi nu poate fi de vreun ajutor pacienţilor care suferă. Dimpotrivă, practica le poate aduce acelora care aleg să urmeze o analiză ameliorarea simptomelor şi a suferinţei lor, le poate aduce – „în plus“, după cum spunea Jacques Lacan – chiar vindecarea.

- Cléôpatre Athanassiou-Popesco

1. Un psihanalist poate ajuta pentru că poate percepe marile forţe inconştiente care rezidă în psyché, pentru că poate percepe o omnipotenţă infantilă ce ar putea deveni patologică. Un psihanalist îi poate ajuta foarte mult, prin urmare, pe organizatorii de planuri sociale – să ia mai bine în seamă nevoile umane. Se cheltuiesc mulţi bani absolut degeaba pentru îngrijirea copiilor mici ori a persoanelor în vîrstă, fără a fi luat în evidenţă aspectul psihic al lucrurilor.

Cîte necazuri şi probleme grave am putea evita dacă i-am putea observa pe cei mici în propriile lor familii, ceea ce ne-ar permite să le detectăm problemele precoce! Dacă i-am putea îngriji pe cei mici de foarte devreme (ceea ce facem, de altfel, în creşe)! Tot prin cunoaşterea psihanalitică, am putea să evităm separarea prematură a bebeluşilor de mamele lor. Pentru persoanele în vîrstă, am putea să luăm în considerare mecanismele regresive pentru a atenua sentimentul prea acut de singurătate. În tot ceea ce priveşte îngrijirea fizică, sfatul psihanalistului este necesar.

4. Tema urii şi a violenţei este mai demnă de atenţie în zilele noastre ca urmare a mijloacelor puse la dispoziţia oamenilor pentru satisfacerea tendinţelor lor distructive. Ura a existat dintotdeauna, dar violenţa a avut, pînă nu de multă vreme, mijloace „reduse“ de a se exprima. Pe de altă parte, supraeul individual şi cel colectiv au devenit mai puţin rigide, părînd totodată ameninţate cu dispariţia: oscilăm în prezent între anarhie (pierderea supraeului) şi dictatură (un fals supraeu rigid). Epoca actuală se caracterizează prin prevalenţa omnipotenţei narcisice, care ne îndepărtează de luarea în considerare a realităţii externe şi a celei interne, precum şi a travaliului de doliu care le însoţeşte.

5. Discursul filozofic şi acela politic, prin comparaţie cu cel psihanalitic, au mari probleme în a considera că inamicul se află în noi înşine şi nu în afara noastră. Ceea ce nu înseamnă că ar trebui să negăm realitatea externă, aşa cum se întîmplă uneori în nebunia omnipotenţei. Psihanalistul, în schimb, ştie să recunoască în nebunia externă ceea ce aparţine fiecăruia şi el ştie totodată că, din momentul în care cineva recunoaşte o problemă, aceasta poate fi rezolvată. Dacă ne putem adresa însă celor dispuşi să vorbească pentru a înţelege, cum să ne adresăm totuşi unor grupuri închise şi izolate în omnipotenţa lor?

8. În relaţiile dintre părinţi şi copii, formele violenţei sînt multiple: cea mai importantă este aceea prin care un părinte îşi foloseşte copilul pentru a-şi satisface propriile nevoi narcisice, motiv pentru care el nu-i recunoaşte acestuia realitatea lui externă; nu îl recunoaşte deci ca fiind diferit de sine însuşi şi îi striveşte nevoile de dezvoltare; contează doar nevoile de securitate ale părintelui. Legile rigide ale unui grup familial pot marca, de asemenea, un copil pînă în punctul în care îl vor priva de întreaga sa libertate de a-şi exprima dorinţele – ori chiar de a trăi. Copilul există doar pentru a absorbi patologia familiei. Aşa se manifestă marea violenţă exercitată de un grup asupra copilului, încă de la începutul vieţii lui.

9. Violenţa există pretutindeni în relaţiile umane, în grade diferite; trăsătura comună a diverselor violenţe este aceea de a nu recunoaşte ca atare o altă fiinţă umană; în orice caz, negarea acestei realităţi ne face să tratăm respectiva fiinţă umană ca pe un lucru menit să ne satisfacă propriul narcisism; în cele din urmă, nu vrem să suferim pierderea omnipotenţei noastre, la care ar duce recunoaşterea existenţei celuilalt. Oare această poveste nu începe încă de cînd sîntem foarte mici, prin acceptarea naşterii unui frăţior sau a unei surioare? Psihanaliza ne arată deci cum violenţa, care rămîne mai mult sau mai puţin inconştientă, urmăreşte să suprime persoana inoportună. Aceeaşi violenţă este regăsită în toate momentele vieţii cotidiene ori la un nivel naţional.

10. Formele patologice ale violenţei: cele susţinute de starea de spirit pe care o voi descrie. Violenţa patologică crede în eficacitatea mijloacelor sale de a rezolva problemele pe care le întîlneşte individul. Iluzia delirantă că moartea celuilalt este o soluţie sfîrşeşte ca patologie a unui om sau a unei întregi populaţii.

12. Acum că am descoperit existenţa inconştientului şi a forţelor psihice angrenate, a spune că psihanaliza nu are un viitor înseamnă a încerca distrugerea acestei descoperiri şi deci a însuşi psihicului uman. Umanitatea are oare un viitor?

13. Sper foarte mult în progresul cunoaşterii noastre psihanalitice şi, mai ales, în tehnica analitică de îngrijire a bolnavilor; progresăm permanent în acest domeniu şi am speranţa că psihanaliza, o ştiinţă tînără prin comparaţie cu medicina, va putea să-i ajute pe bolnavi mai mult decît o putem face acum.

(După studiile de psihologie, Cléôpatre Athanassiou–Popesco a participat la un program de formare în cadrul Societăţii de Psihanaliză din Paris şi, ulterior, a devenit membru asociat al aceleiaşi societăţi.

Bogata sa experienţă s-a concretizat în multiple articole, publicate de-a lungul timpului în reviste de specialitate, precum şi în cincisprezece cărţi personale, printre care se numără: Ulysse: une odyssée psychanalytique, L’enfant et la crèche, Les transformations dans l’hallucinose, Le Surmoi, La défense maniaque, Penser le mythe, Bion et la naissance de l’espace psychique, Le concept de lien en psychoanalyse, Un étrange itinéraire psychanalytique: Oedipe Roi, La petite Sirène: de l’objet combiné à la scene primitive, Représentation et miroir. A mai tradus, de asemenea, şi cartea lui Jan Abram, Le langage de Winnicott. Dictionnaire explicatif des termes winnicotiens.)

Interviuri realizate de Vera Şandor

Traducere din limba franceză