OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Psihanalist mediatizat si romancier de succes, Philippe Grimbert a venit la Bucuresti cu prilejul publicarii la Editura Trei a romanului sau Un secret (tradus in romaneste de Mioara Izverna). Joi, 26 aprilie, la Institutul Francez, el a participat la o Seara de lectura bilingva, in cadrul careia a citit fragmente din romanul sau, alaturi de Octav Avramescu (la vioara Francesca Alexandrescu). Publicam in revista noastra un interviu realizat cu aceasta ocazie si o cronica la romanul recent aparut.

Spuneti ca Un secret este o opera literara, inainte de a fi o confesiune terapeutica. Unde credeti ca se afla limita dintre literatura si simpla confesiune?
Orice roman este, de fapt, o confesiune. Nici atunci cind facem biografia cuiva nu ne alegem personajul intimplator, ci in masura in care are legatura cu noi sau ne regasim in el. Povestea pe care o spun in carte, insa, nu este una personala, ci o poveste generala, despre un baiat si modul in care supravietuieste el aflarii unui secret. De aceea am tinut atit de mult la acest titlu, Un secret, si nu am vrut ca romanul sa se numeasca Secretul, pentru ca in carte expun o situatie generala, care poate viza pe oricine, chiar daca am recunoscut eu insumi ca, de fapt, este vorba chiar despre mine.

Unul dintre personajele dvs. se cheama Louise. Este un personaj care mi-a amintit de cele proustiene, figura feminina a unei matusi protectoare si fascinante, initiatoarea prin excelenta, martora unui secret bine pazit. Are si ea un corespondent in realitate sau este un personaj fictiv?
Nu ma mira ca ai facut aceasta analogie, este singurul personaj care nu are un corespondent propriu-zis in realitate, ci este unul inventat. El poate corespunde, la nivel fictional, figurii psihanalistului si este, totodata, realizarea insasi a dorintei autorului. Mi-ar fi placut sa cunosc o astfel de femeie: Louise reprezinta, de fapt, un colaj de trei figuri feminine care mi-au marcat destinul intr-un fel sau altul. Ea este, de altfel, si personajul meu preferat. Cei mai dificili pacienti au fost cei care imi erau asemanatori.

Cum este sa-ti vezi viata expusa intr-o carte? Cum au reactionat oamenii cind au aflat ca in carte va povestiti tragedia reala?
Exista doua laturi ale acestei probleme: pe de o parte, ma tulbura gindul ca partea cea mai intima a existentei mele a devenit publica, pe de alta, actul acestei confesiuni m-a facut fericit! Este un paradox, dar mie imi plac paradoxurile. Pe de alta parte, nu ma consider total expus, pentru ca nu am oferit publicului o parte chiar atit de intima a existentei mele, nu am dat informatii despre viata mea sexuala, de pilda, asa cum fac unii autori, precum Emmanuel Carrère. in centrul cartii mele se afla calea pe care am urmat-o de-a lungul vietii, si nu intimitatea mea. Sint mai multe tipuri de reactii pe care le-am declansat, dupa publicarea romanului. De pilda, pentru ca sint un psihanalist mediatizat, pacientii au aflat deja cine sint, ba chiar unii au facut din asta un criteriu de alegere, adica au venit la mine pentru ca s-au regasit in povestea mea sau au trait un lucru asemanator. Va pot spune insa ca rezultatele cele mai slabe le-am avut cu acest tip de pacienti, desi poate am fi tentati sa credem contrariul.

Chiar sintem tentati s-o facem, intrucit cheia oricarei analize consta tocmai in alegerea psihanalistului, si cu cit acesta este mai aproape de tine, structural si ca experienta, ne-am astepta ca rezultatele sa fie pe masura. De exemplu, pentru un scriitor e foarte posibil ca alegerea unui psihanalist care scrie literatura sa para salutara.
Asa s-ar parea, totusi lucrurile stau cu totul invers! Cei mai dificili pacienti au fost cei care imi erau asemanatori. Si acest lucru se intimpla din motivul ca pacientul are acces la traiectul psihanalistului, si atunci acesta nu mai poate ramine neutru. Pe de alta parte, dupa ce am scris eseul Psychanalyse de la chanson, au venit la mine mai multi cintareti care se aflau intr-un blocaj in creatia lor, crezind ca eu eram psihanalistul potrivit pentru ei, ceea ce, evident, nu era asa. Pentru ca, in psihanaliza, mare parte din reusita terapiei se bazeaza pe alchimia care se creeaza intre pacient si psihanalist si, in plus, conteaza mai putin persoana si mai mult curentul de gindire caruia acesta ii apartine, metoda si neutralitatea lui.

Este literatura un exercitiu eliberator?
in momentul in care gasesti o forma de a-ti exprima experienta se naste si eliberarea. Psihanaliza este cea care m-a eliberat de istoria mea, nu literatura. Evident, si aceasta m-a ajutat sa fac un pas in acest sens, dar ea a constituit numai o forma de expresie. De altfel, povestea nu se termina odata cu romanul, ea continua. Lectura cartii mele insa a constituit un moment eliberator pentru cititorii mei, care mi-au scris ca au reusit astfel sa se elibereze de multe lucruri pe care le tineau in ei si nu le puteau impartasi celorlalti. Eliberarea si vindecarea presupun gasirea unei formule prin care sa iti spui povestea.

Ce ne puteti spune despre bunicii dvs. de origine romana?
Bunicul a parasit Romania la 18 ani, inainte de 1900. Nu am aflat niciodata de ce si nici cum era familia lui din Romania. Chiar daca am facut cercetari in acest sens, sint inca departe de a afla ceva concret. Romania e o prezenta care ne bintuie pe cei din familie, dar, de cite ori ii intreb despre bunicii mei pe cei care mi-ar mai putea spune cite ceva, se eschiveaza. Prin urmare, „secretul“ inca exista… imi amintesc insa ca bunicul ma ducea la un restaurant romanesc de linga Folies Bergères si imi povestea uneori despre misterioasa tara din care venise si bunica, bunicii mei paterni intilnindu-se si casatorindu-se la Paris.