OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ca prozator, Ion Vianu este, după cum se autoprezintă, un „douămiist printre şaizecişti“. Şaizecist prin vîrstă, douămiist prin anii debutului tîrziu… Şi, am putea adăuga, „şaptezecist“ prin debutul în volum (în 1975, cu eseurile din Stil şi persoană, pentru care a primit şi un Premiu al Uniunii Scriitorilor). Recidive editoriale pe teren eseistic s-au produs de curînd, prin Blestem şi binecuvîntare (2007) şi Investigaţii mateine (2008). Dar înaintea prozei propriu-zise nu s-a aflat doar eseul, ci şi confesiunea. Scriitorul Ion Vianu s-a afirmat, de fapt, împreună cu Matei Călinescu, prin admirabilele Amintiri în dialog (1992), una dintre primele noastre „egografii“ postdecembriste. Nu cred că greşesc prea mult observînd că prozatorul s-a născut ca urmare a acestui dialog memorialistic. Dubla sa identitate – de exilat elveţian după implicarea în mişcarea Goma, de psihiatru convertit la literatură după întoarcerea în România – rămîne dublă şi în interiorul prozei publicate în ultimii şapte-opt ani. O proză ce „evoluează“ pe două direcţii paralele, foarte diferite, desigur, dar comunicante într-un plan de adîncime. Avem, mai întîi, o filieră a romanului istorico-politic. Această primă direcţie – canonică – e ilustrată de Arhiva trădării şi a mîniei, o proiectată trilogie din care au apărut deja două titluri: Caietele lui Ozias şi Vasiliu, foi volante. Ambele sînt cronici stufoase, labirintice, cu scufundări în tenebrele istoriei româneşti recente şi ale unor biografii stranii. O a doua filieră este cea a romanelor-fişă, „minimale“ cu rataş la psihanaliză; ea începe prin Paramnezii (2005) şi continuă cu Necredinciosul (2008). Dacă prima direcţie are un caracter documentar-istoric şi tematică pronunţat autohtonă, cea de-a doua are un caracter „exotic“ şi subiectiv, alimentat de experienţa elveţiană a autorului şi de reminiscenţele biografiei sale anterioare.

 

Indiferent de tipologie, romanele nu sînt scutite de unele denivelări; o anume nesiguranţă în căutarea tonului just, a acordului potrivit se simte pe alocuri la lectură. Însă personalitatea artistică şi alonja intelectuală sînt de neignorat, iar maturizarea stilistică şi compoziţională devine vizibilă de la o carte la alta. Ion Vianu impune prin profunzimea interogaţiei existenţiale şi prin curajul de a explora cu mijloace artistice zone sensibile şi obscure, goluri de memorie ale trecutului biografic sau colectiv. Ficţiunea literară apare, în concepţia sa, ca paramnezie, ca amintire falsă, dar mai „reală“, prin caracterul ei profund obsesional, decît cea exterior-documentară.

Proza sa are, apoi, un caracter ex-centric, fără a fi excentrică. Într-o epocă a inflaţiei postmodernismelor, ea ar putea fi caracterizată, la rigoare, ca o proză clasică, apolinică a crizelor (excesive, morbide, extravagante) proprii spiritului modern, în care fragmentarismul face casă bună cu unitatea armonică a compoziţiei. Apolinismul se simte în distincţia sobră, uşor melancolică a tonului, în evitarea obscurizării discursului şi în claritatea meditaţiei.

 

Originală, strategia literară a prozatorului rămîne totuşi relativ derutantă pentru unii critici, iar literatura sa este, în consecinţă, destul de greu omologabilă. Mărturisit sau nu, romanele lui Ion Vianu tind să fie citite ca „literatură de psihanalist“, ca violon d‘Ingres (în ciuda aparentei eliberări de prejudecăţi gen „poezia criticilor“, „proza criticilor“ ş.a.m.d.). Există, apoi, o senzaţie a defazajului istoric în legătură cu romanele „politice“ ale autorului. Ele vin, s-ar zice, prea tîrziu în literatura română. Nu au spus atîţia critici serioşi că, dacă Lunatecii lui Ion Vinea ar fi apărut atunci cînd a fost conceput, prin anii ’30, el s-ar fi impus ca un roman interbelic important? Ba au spus. Cît despre microromanele „psihanalitice“, ele se înfăţişează, pentru receptarea noastră canonică, prea exotice şi minimale, fără tradiţie internă...

 

 

Dacă însă trilogia „trădării şi a mîniei“ pare a fi scrisă, întrucîtva, pentru istoria literară, Paramnezii şi Necredinciosul sînt scrise pentru cititori pur şi simplu. Lipsite de ambiţia arhitecturilor ample, nu şi de gravitatea problematică, ele au un caracter accesibil – în sens superior – şi atractiv. Deşi construit pe o reflecţie substanţială (condiţia omului „civilizat“ din Occidentul zilelor noastre, latura sa hedonist-amorală, disoluţia religiozităţii, donjuanismul ca fatalitate psihologică şi condiţionare socială etc.), Necredinciosul este un story antrenant ce poate fi parcurs „dintr-o suflare“. Citindu-l, ai senzaţia că respiri aerul curat al unei proze normale, fără complexe de inferioritate artistică, şi eliberate de nevoia nevrotică de a rupe gura tîrgului. Cu o compoziţie dinamică, lipsită de fasoane experimentaliste, cu un stil elegant şi flegmatic, dar de un cinism conţinut, cu o frază bine tăiată şi ritmată, cartea pare a fi scrisă de un autor elveţian sau francez din anii ’60-’70, fără tangenţe cu le nouveau roman. Este aproape imposibil să o înseriezi tipologic într-o tradiţie autohtonă şi nici nu ştiu dacă are rost. Primul titlu afin care îmi vine în minte ar fi micul roman Le solitaire al lui Eugène Ionesco. Afinităţile externe sînt, în schimb, sensibil mai numeroase.

 

Voit delocalizat pînă la un punct, romanul nu se vrea a fi, totuşi, unul „de nicăieri şi de peste tot“. Cadrul este subliniat occidental, naratorul Daniel e român (oraşul său natal, Hilariopolis – sic! – este evident Bucureştiul), iar „burgurile“ L. şi F., între care pendulează, au toate datele oraşelor elveţiene Lausanne şi Fribourg. Uşor de urmărit, dar nu tocmai simplă, intriga urmăreşte împletirea a două destine. Două vieţi paralele şi în parte asemănătoare… Să vedem însă despre ce este vorba. Un „om fără însuşiri“ în vîrstă de 38 de ani, român de origine, elveţian prin adopţie şi fost agent de asigurări ajunge în situaţia de a trăi „după bunul plac“, fără obligaţii profesionale sau familiale, bref, ca un rentier care speră să abolească timpul prin lene. Săptămîna şi-o petrece între cinematograf şi cafenea, iar duminicile, împreună cu concubina sa Hélène, fostă prostituată de culoare, convertită la un bun-simţ al existenţei domestice, aşezate. Amănunt semnificativ: femeia îşi dorise cîndva să devină psihanalistă; acum, citeşte romane roz ca să se… educe, să înveţe din ele l‘usage du monde, şi preia concepte lacaniene din reviste de popularizare a psihanalizei. La un moment dat, în viaţa lui Daniel intră însă germanul Joseph, foarte diferit în aparenţă, dar în fond teribil de asemănător cu el. Fiu resentimentar al unei familii mic-burgheze, grobiene şi ipocrite, acesta optează pentru o existenţă de Don Juan brutal şi „rece“, cu excepţia a două episoade autentic sentimentale care-l destabilizează. Ajunge dependent de relaţia curativă cu un psihanalist enigmatic, Dobrowolsky, care-l îndeamnă să urmeze, mereu, calea plăcerii şi a orgasmului eliberator. Daniel şi Joseph devin prieteni, dar în viaţa lor intervine destul de repede un punct de catastrofă, de răsturnare radicală. Primul se desparte intempestiv de Hélène, care se simte desconsiderată ca femeie normală. Celălalt dispare şi, o vreme, e crezut mort.