Ura se trăieşte. La ce bun conceperea
ei sub specie teoretică? De ce să o conceptualizăm? Nu e de ajuns
că se dovedeşte frecvent un sentiment negativ, înăbuşitor,
dezumanizant? De ce să o transformăm în temă de meditaţie?
Nu ar fi mai sănătos să o uităm, imediat ce criza de furie care o
însoţeşte s-a calmat? Nu ar fi mai util să o ignorăm,
imediat ce aura ei nefastă s-a dizolvat în sufletul nostru?
Iată tot atîtea întrebări
la care invită textul psihanalistei franceze de origine română
Nadia Bujor, publicat în revista Observator cultural în
numărul 183, din 2-8 octombrie a.c. Articolul citat are, înainte
de orice, un tîlc paradigmatic. Acolo, autoarea discută despre
nevoia de a ridica un sentiment, cel mai adesea inconştient, la
lumina raţiunii. A gîndi ura înseamnă a dilua
intensitatea unei trăiri devastatoare şi bolnăvicioase prin
recursul la discurs şi reflecţie. Sau: a „înmuia“
impulsul fizic distrugător prin mlădierea verbală a ideii este şi
ţelul intervenţiei psihoterapeutice. Vorbirea „despre“, aflarea
în comun a unor itemi şi teme relevante, stabilirea unui minim
perimetru al dialogului, iată ce urmăreşte orice cură prin
cuvînt, de la psihanaliza clasică, freudiană, la variatele
forme „rapide“ de psihoterapie ale prezentului.
De ce în România?
Faptul că în perioada 30
octombrie-1 noiembrie se va desfăşura la Bucureşti un impozant
colocviu internaţional avînd ca temă reflecţia asupra urii
şi a violenţei nu este întîmplător.
România, ţară paradoxală, cu o
populaţie foarte interesantă în planul comportamentelor
sociale contradictorii, aflată pe undeva pe ultimele locuri în
planul dezvoltării economice, civice şi politice în Uniunea
Europeană şi care, în plus, prezintă originalitatea de a fi
singurul stat din Est unde revoluţia anticomunistă s-a consumat
violent, printr-un soi de război civil, este gazda acestei
importante desfăşurări psihanalitice internaţionale. Este o
alegere ce dă de gîndit, deşi temeiul său este unul evident.
De altfel, legitimitatea organizării
unei asemenea întîlniri tocmai în acest spaţiu
naţional în care frustrarea, umilinţa, teroarea, minciuna şi
ura s-au simţit ca acasă timp de mai bine de jumătate de secol nu
poate fi pusă la îndoială de nimeni. Singura întrebare
ce-şi aşteaptă răspunsul este: de ce abia acum? De ce, la aproape
două decenii de la marea schimbare din decembrie 1989, ţara
noastră, naţiunea noastră, atît de greu încercate,
ajung să fie martorele unui eveniment psihanalitic major?
Există mai multe răspunsuri posibile.
Din punctul meu de vedere, cel mai justificat are în vedere
coeficientul de maturitate atins abia în acest moment de
mişcarea psihanalitică românească. La noi, acumulările au
fost lente, chiar subversive, desfăşurîndu-se într-un
tempo surprinzător de scăzut şi pe fundalul unui underground
social uimitor. Cauza? Pe de o parte, reacţia pasivă a populaţiei,
neinteresate de (şi neîncrezătoare în) oferta
terapeutică (şi chiar culturală) a psihanalizei. Pe de altă
parte, slaba dezvoltare a acestei metode clinice şi hermeneutice,
interzise pe vremea comunistă (în România, spre
deosebire de Ungaria şi Cehoslovacia, psihanaliza a fost permanent
considerată o ştiinţă burgheză decadentă şi periculoasă).
Desigur, mai sînt şi alţi factori, de ordin istoric şi
cultural, care pot lumina contextul slabei penetrări a freudismelor
în ţara noastră. Însă nu e locul şi nici răgazul să
intru în detalii.
- Istoria urii şi clipa unui examen de
conştiinţă
Decisiv mi se pare faptul că România,
prin organizarea colocviului internaţional dedicat conceptualizării
clinice şi culturale a urii şi a violenţei, a ajuns să intre în
circuitul naţiunilor psihanalitice. Tema ca atare prezintă relaţii
profunde cu realitatea istorică trăită de compatrioţii noştri
vreme de cinci decenii. Să nu ne îmbătăm însă cu apă
rece. Răul generalizat numit ură nu a debutat odată cu invazia
sovietică. El are rădăcini mai vechi, dacă e să ne gîndim
la anomia dictaturii antonesciene şi regale, la isteria omucidară
legionară şi la sincopele vieţii democratice din perioada
interbelică. Vîrsta acestei adevărate maladii a sufletului
românesc este şi mai veche, coborînd dincolo de
modernitatea naţională. Frustrarea trăită de locuitorii celor
trei state româneşti şi a teritoriilor conexe de a nu avea o
viaţă politică proprie, de a fi dispreţuiţi şi ignoraţi,
persecutaţi şi sfidaţi în propria lor ţară de diferite
mari puteri ale epocii, dar şi de liderii locali, a lăsat urme
profunde.
Probabil că o cercetare
etimologico-psihanalitică a originilor termenului de „rumân“,
care desemna în medievalitatea românească pe inşii
lipsiţi de proprietate asupra pămîntului şi deci neliberi,
ar fi de natură să lumineze backgroundul unei umilităţi
metamorfozate secular în ură. Ura contra „împilatorului“,
alogen sau băştinaş, extern sau lăuntric, refulată şi
sublimată, nu a dispărut niciodată. Ea persistă şi azi şi este
foarte vizibilă în anomia generală ce domneşte în
România. De la traficul rutier şi pînă la domeniul
politic, de la situaţia învăţămîntului şi a
sănătăţii şi pînă la decăderea culturală şi morală,
România pare o ţară a înfrînţilor şi a
delincvenţilor, a victimelor nefericite şi a guvernanţilor
corupţi.
Ura pune în mişcare aceste
trăiri care, la nivel social, transformă ţara într-o scenă
a pulsiunilor negative dominatoare. De ce nu ne înţelegem
între noi? De ce nu ne înţelegem pe noi înşine?
De ce nu-i înţelegem pe europeni? De ce ne boicotăm, naţional
şi internaţional, prosperitatea şi demnitatea? Categoric că din
numeroase motive, dar şi din pricina urii, pe care o trăim în
continuare şi la care, cel puţin pînă acum, nu am reflectat
suficient. Poate că, odată cu acest colocviu de psihanaliză
desfăşurat la Bucureşti, a venit clipa unui examen de conştiinţă,
iar vremea, în fine, s-a copt pentru o dezbatere clinică şi
intelectuală fără prejudecăţi despre ură şi despre pandantul
acesteia, violenţa.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters