OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Roland BRUNNER
Psihanaliza si societate postmoderna
Editura Amarcord, Colectia „Cimp deschis“, 2000, 144 p., 44.500 lei


O prima reusita a cartii lui Roland Brunner Psihanaliza si societate postmoderna este aceea de a trasa de la inceput datele esentiale ale problemei, in cuvinte putine si simple, fara note de subsol, fara exces de termeni tehnici si chiar fara bibliografie. Evidenta „juisare“ a survolului (stilul cinic-descriptiv mentinindu-se pina la final) il ajuta pe autor in stabilirea unui spectru tematic pertinent, de lucru constatativ-speculativ util, care este direct conectat la – sau prompt dedus din – autoreflexivitatea „vesela“, debordanta si uneori iresponsabila a societatii postmoderne. Ego-ul fiind „the Big Master B.“, pentru a-l cita pe Bundy junior, al acestei societati, automat inseamna ca orice cura trebuie sa inceapa de jos, de la „atomul“ societal, prizat – daca se poate – in toata „complexitatea“ lui: „La ce serveste psihanaliza daca eficacitatea sa terapeutica este atit de redusa? Celui care e gata sa lucreze asupra lui insusi, celui care are curajul sa se supuna unei chirurgii a sufletului fara anestezie pentru ca viata e cruda, psihanaliza ii ofera senzatiile tari ale unei intilniri cu sine insusi. Gindesc, deci sint, dar nu stiu cine sint. Din aceasta perspectiva, psihanaliza serveste mai mult la a-ti fi mai bine decit la a te simti mai bine“ (p. 12). (Vezi si consideratiile de la p. 120: „…subiectului individual ii revine sarcina de a strabate pe cont propriu acest dificil drum interior care duce la celalalt si la concetatenii sai. Un subiect responsabil deoarece nu exista democratie sau psihanaliza posibila fara responsabilitatea subiectului, asa cum nu exista psihanaliza posibila fara democratie“.)

Discursul lui Brunner are toate sansele (isi creeaza aceste sanse, inclusiv prin usurinta servirii unor mingi dinainte cistigatoare) de a functiona intr-o relativa neutralitate a rularii diverselor „intrari“, destul de ferm decupate pe criteriul dominant al capitolelor (douazeci la numar), problematici, obsesii, inclusiv ale subiectului scriiturii. Desi constatarile pot escalada vertiginos cotele duritatii, fiind cumva chiar regula jocului, stabilitatea emotionala (nonatractivitatea perversa) a „naratorului“ coincide in mare cu dorinta evidenta de a practica o psihanaliza cit mai „obiectiva“, la vedere. Fisurile (exagerari, contradictii, stilistica narcisiaca etc.) tin, pina la urma, si ele de mecanismul contaminarii, imposibil de eludat intr-o astfel de cercetare, simultan scopica si autoscopica, sociala si individuala. Pentru ca se vadeste chiar contraproductiv sa excluzi „eul“ din acest ritual examinatoriu. In zona de contact a deciziilor constiente/inconstiente (p. 43: „Daca sinele are vreun proiect, acesta consta in a distruge fragilul echilibru al castelului din carti de joc al strategiei eului“; iata o asertiune care i-ar putea bucura pe multi „strategi“ ai criticii poststructuraliste!) se deseneaza si ceea ce mi se pare a fi paradoxul cartii, care este acela de a merge destul de mult impotriva propriilor premise – extrem de limpede articulate – si de asuma o diagnoza poate prea transant-generica, in conditiile in care se simte absenta unor instrumente exploratorii (si) mai fine. Asa ca e la fel de firesc sa constati ca excesele abordarii (destul de putine, totusi) vin tocmai din generalizarea pripita, dintr-un imbold „supraetic“ prost camuflat, din evacuarea cazurilor personale. Hatisul analitic autoindus la un moment dat face mult mai usoara, de pilda, sarcina analizei cazului particular al autorului (care poate fi facuta destul de eficient si intr-o simpla recenzie!) decit cea a explorarii (evaluarii) trasaturilor unei intregi societati. Inconstient, autorul se expune, tocmai pentru ca „fenteaza“ sau incearca sa „fenteze“ eul propriu.

Nu e mai putin adevarat ca sint activate si mecanismele „sublimarii“ (v. p. 72; autorul este, de altfel, un specialist al nevrozelor muncii), temperind fanatismul negativist care, in rastimpuri, pare a-l coplesi pe Brunner, iar in cel mai bun (si mai de dorit!) caz „epurindu-l“ si conferind relatarii acea stabilitate care permite tatonarea unor teme extrem de diferite, de la iubire, sexualitate pina la jurisdictie si razboi. Bulimia tematica fiind indenegabila, tendinta de a se rosti critic echivaleaza cu o subtila nazuinta a „lichidarii conturilor“, a trecerii la un alt palier al operatiilor de diagnosticare: „Etnografii anului 5000, razuind solul oraselor noastre moderne atunci in ruina, vor avea surpriza sa gaseasca in sapaturile lor o harababura, o ingramadire, o proliferare canceroasa de obiecte de toate felurile, semne ale unei civilizatii a risipei“ (p. 67). In treacat fie spus, daca circumscriem consideratiile inconfortabile din carte la cazul societatii romanesti, se pot decela (si) cu totul alte nevroze, intre care dominanta pare a fi o „nevroza a nostalgiei“ dupa adevaratele nevroze, insa trebuie sa recunoastem si „potrivirea“ multora, asta pentru ca de fapt Roland Brunner se refera la un spectru mai larg al nevrozelor, care include lejer si modernitatea. Ceea ce se poate afirma, in prelungirea ideilor autorului si oarecum „radicalizind“ demonstratia sa (intrucit el nu ajunge la o astfel de apreciere-sinteza, mentinindu-se la un nivel al analizei care e tentata in primul rind sa „colonizeze“ alte si alte teme si preocupata mai degraba de disiparea valorizarii/nonvalorizarii lumii contemporane), este ca societatea postmoderna este acea societate care, spre deosebire de oricare alta, nu tine mortis sa-si oculteze (refuleze) „simptomele“ si care, de data asta ca oricare alta societate, are nevoie de o „cura“.

Dovada cea mai clara a autoperfectibilitatii societatii postmoderne (ceea ce sugereaza ca „autoreflexivitatea“ ei nu e un simplu contemplativism) este aceea ca lovitura cea mai puternica pe care a primit-o – atacul terorist de la 11 septembrie 2001 – a fost una „exterioara“ sau, mai bine zis, din „exterioritatea“ interioara, in orice caz nu una propriu-epifenomenala. Altfel spus, societatea postmoderna are capacitatea de a-si gestiona singura angoasele. Ca analiza poate fi prelungita, prin identificarea „simptomelor asteptarii“, „mecanismelor de autoreglaj“, formelor de „cooperare“ constient/inconstient etc., este deja o alta discutie.
Fiind un „vademecum“ auster si plin de invataminte al unei lumi care nu e chiar atit de neconvulsiva pe cit pare, Psihanaliza si societate postmoderna alterneaza observatiile cu o critica imediata a lor, intr-un soi de metadiscursivizare spontan-repliata, brusc-incruntata: „Internet, o lume a transparentei. Internet, o noua agora pentru libertatea de expresie si perspectiva unei democratii directe. Internet, o biblioteca borgesiana pentru avant, erudit sau simplu curios. Dar un astfel de optimism, o astfel de euforie lirica nu dispenseaza de o privire critica asupra multiplelor intrebuintari care i se dau acestei unelte“ (p. 61). Evident ca nu este in cauza indreptatirea autorului, ci neatentia sa la jocul „semnificantilor liberi“, care ii pot juca feste, nelasindu-se ademeniti in formule-tip. De altfel, autorul a simtit pericolul si a incercat sa-l atenueze printr-o retorica „spontaneizata“, in care interogatiile, exclamatiile vor sa capteze palpitul formelor evocate. Trebuie spus ca la acest nivel al discursului se plaseaza si speculativitatile fara acoperire. Oricum, este o carte care, desi „critica“, nu fabrica inutile marote „antipostmoderne“ si nu-si face din contestatie un titlu de glorie. Este aplicata, comprehensiva si fara mari fibrilatii ideatice. Stilul expunerii are, fara discutie, nerv, se pliaza bine si foarte bine pe necesitatile frugalitatii in tratarea „arhitemelor“ si este destul de vizibil tentat de punctarile aforistice pe linia, marturisita din virful buzelor, larochefoucauldian-chamfortian-cioraniana.

Metodologic, obedienta freudiana e vaga, trimiterile la „totem“ sint ca la un „tata“ indepartat si inofensiv; mai degraba isi face simtita prezenta „supraeul“ lacanian (evident, slabit!). Baudrillard, Foucault sint si ei utilizati, insa indirect, prin aluzii, parafraze, intertexte intempestive. Raspund la apel obligatoriile (cu toate ca delicate) pusee marxistoide. In principiu, lectura cartii este „eliberatoare“, in masura in care antreneaza acea liminara autoanaliticitate.