OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Unul dintre primele lucruri pe care le veti fi auzit despre Restul e tacere, al cincilea film al lui Nae Caranfil, este ca el are la baza „povestea adevarata“ a celui dintii lungmetraj romanesc, Independenta Romaniei (1912). Daca sinteti cit de cit familiarizati cu istoria acestui film istoric de acum un veac, ati aflat probabil de paternitatea sa controversata. Cine este principalul autor al filmului: ambitiosul june Grigore Brezeanu, marele actor Aristide Demetriade sau poate chiar vicleanul afacerist Leon Popescu? Ar fi o greseala sa mergeti la Restul e tacere cu speranta ca veti afla raspunsul la aceasta intrebare. Nae Caranfil a pastrat din „adevarul istoric“ doar elementele care i-au convenit, restul (cea mai mare parte din excelentul sau scenariu, tinut la dospit aproape doua decenii) fiind pura fictiune. Cineastul a sesizat foarte bine imensul potential cinematografic al povestii unui „autor total“ de nici 20 de ani (Marius Florea Vizante pe ecran), care, in perioada aurorala a cinematografului, da romanilor o superproductie ce n-a vazut nici Parisul.

Consider ca pozitia „detractorilor“ filmului ar trebui explicata nu prin respingerea comercialului, ci prin dificultatea de a accepta nonrealismul, intr-o perioada in care cinematografia autohtona a ajuns pe val tocmai datorita filmelor realiste. insa Nae Caranfil nu are prea multe in comun cu tipul de cinema reprezentat la noi de Cristi Puiu si urmasii sai. Farmecul filmelor caranfiliene rezida tocmai in momentele de depasire a realismului, cum sint, de exemplu, secventele memorabile din Filantropica („epifania“ din toaleta a protagonistului sau bataia din clubul de karaoke). Inapetenta pentru cinema-ul propus de Restul e tacere isi are originea, inclin sa cred, in lipsa unei sensibilitati la filmele-cult ce vireaza spre kitsch. Situatii artificiale si personaje caricaturizate, interpretari ingrosate si replici melodramatice – toate acestea pot fi identificate fara greutate in Restul e tacere.

Ele sint insa marci ale unei tendinte catre kitsch, in consonanta perfecta cu subiectul abordat si cu epoca reconstituita: la urma urmei, este un film despre niste vremuri in care filmele erau considerate „distractii de joasa conditiune“. Ca tendinta este pe deplin asumata o dovedeste cel mai bine „Leon Negrescu de Ialomita“ (Ovidiu Niculescu), care este construit din start ca un personaj-kitsch – urmariti-i monologul hamletian scandat la inmormintare sau modul in care el relateaza moartea tragica a parintilor sai si va veti convinge. Restul e tacere revalorifica pulp-ul miticist cu succes, iar faptul ca personajele se comporta pe strada ca pe scena nu mi se pare o incongruenta (mitícii zorilor democratiei, asa cum ii percepem azi, nu scapau nici o sansa de a se da in spectacol).

Exista multe similitudini intre lumea lui Nae Caranfil din acest film si cea a lui Nenea Iancu. De pilda, Nutu Ferefide (Vlad Zamfirescu), temutul gazetar al Epocii, este o combinatie reusita intre Rica Venturiano si Coriolan Draganescu, colonelul Guta (Florin Zamfirescu), prefectul Politiei, aduce cu Ghita Pristanda, in timp ce regele Carol (Alexandru Hasnas) vorbeste precum venerabilul Zaharia Trahanache. Din impresionanta desfasurare de forte de pe ecran, trebuie sa remarc secventele comice in care regizorul Grig se straduieste sa recreeze cit mai veridic bataliile dintre romani si turci, dar si momentele metatextuale si autoironice (regele si regia sau revolta initiala a lui Leon privind durata filmului). Imaginea calofila a lui Marius Panduru, costumele splendide ale Doinei Levintza, muzica absolut senzationala a francezului Laurent Couson si mareata revenire in cinema a Ioanei Bulca (tragediana Aristizza) sint alte plusuri ale filmului.

Restul e tacere are, fara indoiala, carentele sale: autorul ar fi putut renunta fara probleme la povestea schematica de amor (relatia dintre Grig si Leon este mult mai importanta decit cea dintre Grig si Emilia), animatia nu suplineste destul de convingator episodul parizian, machiajul lui Ovidiu Niculescu este prea strident, decorurile urbane isi releva cam des caracterul butaforic etc. Totusi, nu pot decit sa ma inclin in fata lui Nae Caranfil pentru entuziasmul, pasiunea si inzestrarea dovedite (si) in acest film. Din tot ce a produs cinematografia romaneasca dupa 1989, Restul e tacere este cel mai aproape de entertainment-ul hollywoodian (in ipostaza sa fericita) si are cele mai mari sanse sa ajunga un film-cult.