OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Colocviile si workshop-urile induc o formula fertila de laborator in miscare, de dialog deschis care trimite, printr-un fel de memorie vie a teatrului, la diverse spectacole si lecturi regizorale, activindu-le energiile si formulind, in acelasi timp, pirghii spre ceea ce se lasa continuu descoperit. In aceste intilniri, demersul teatral e concentrat in tot ce are esential ca miza si propunere. Fiecare ipoteza de lamurire sau de decodare nu face decit sa trimita spre noi formule si registre de abordare. Anul acesta, Festivalul National de Teatru reuneste importanti oameni de teatru care tin colocvii si ateliere (George Banu, David Esrig, Tompa Gabor, Victor Ioan Frunza, Alexandru Dabija etc.) pe teme extrem de incitante in estetica teatrala contemporana, integrind actul scenic in eterogenitatea contextului din care face parte.

Atelierul condus de David Esrig: Despre notiunea de teatralitate in gindirea teoretica si in expresia scenica, care i-a avut ca invitati pe actorii Gheorghe Dinica si Marin Moraru, cu care regizorul a lucrat un spectacol-reper in istoria teatrului romanesc: Nepotul lui Rameau, s-a concentrat pe doua formule de montare scenica, fiecare cu un mecanism interior stabilit in functie de intentia regizorala si, implicit, de receptarea instituita. Pe de o parte, un teatru care il confirma pe spectator si se pliaza intr-un fel pe gusturi, asteptari si predispozitii, raspunzind unui orizont anticipat, iar pe de alta parte, un tip de teatru dilematic, care il nelinisteste si il provoaca, focalizat pe un flux de intrebari. Aceasta forta de a transfoma receptorul intr-un partener activ si de a-l scoate dintr-o inertie mortificanta este tocmai fermentul ludic, ce poate produce modificari esentiale. Teatrul trebuie sa contracareze o nivelare ce anuleaza impactul provocarilor si ramine doar in zona discursului expozitiv, a transcrierii scenice a unui text. Anestezia uniformitatii trebuie sa fie pariul unui teatru viu si deci autentic.

Intensitatea si densitatea unui spectacol stau in coerenta lui de adincime, nu intr-un melanj de zgomote suprapuse, ci in totalitatea lui ca dat organic, in armonizarea contrariilor printr-o combinatorie care tine de o viziune capabila sa insumeze date disparate. Miezul teatralitatii vine din aceasta organicitate care poarta semnele unui firesc necesar. Teatrul modern sta cu predilectie sub semnul unui paradox care ordoneaza discursul scenic si ii alimenteaza posibilitatile de diseminare. Este tocmai paradoxul de a demasca artificialul si de a-l face pe spectator sa uite ca e la teatru, cel de a uni arbitrariul semnelor scenice intr-un tot, cel de a transforma fictiunea traita intr-o realitate interioara.

Tot o poetica a paradoxului, extrem insinuant, a propus si George Banu, un rafinat estetician al teatrului contemporan, al carui fascinant discurs eseistic functioneaza pe principiul absorbtiei. Referiri picturale, date autobiografice, amintirile ale unor intilniri esentiale, prelungiri ale unor reflectii care nu se opresc niciodata doar la spatiul teatral se contopesc constant in cartile sale, un adevarat creuzet ludic, mustind de nuante si sensuri mereu noi. Si in cazul conferintei de ieri, Sa joci cu fata, sa joci cu spatele: o alternativa contemporana, care i-a avut ca invitati pe Stefan Iordache, Silviu Purcarete, Mihai Maniutiu, Patrick Le Mauff, Felix Alexa, tema a pornit de la o subtila figuratie a absentei, a ceea ce, nefiind, ajunge sa devina mai mult decit prezent. Aceasta absenta concretizata in ipostaza actorului care joaca cu spatele coaguleaza energii nerostite, un mister difuz, o senzualitate ritualica si, implicit, o poveste care se cere descifrata, imaginata. Privirea actorului obiectivata spre celalalt isi gaseste punctul de gravitatie in sine. Intoarcerea actorului cu spatele, topos estetic si forma de a avea o atitudine, este echivalenta, dupa cum spunea Peter Brook, cu inventarea regiei. Minunata demonstratie a lui George Banu se bazeaza pe un excurs pictural – Caspar David Friedrich, Matisse, Picasso, Magritte, siluete japoneze etc. –, pe reprezentari ale diferitelor moduri de a se modula pe aceasta simbolistica a celui absorbit in sine. Lectura corpului intors este, poate, cea mai incitanta forma de fictiune.