Poate că întîmplarea a
făcut ca mai mulţi tineri, în căutarea identităţii, să se
reunească într-un grup de expresie intitulat criticatac, sub
pumnul strîns, semn distinctiv al stîngii politice
europene, dacă nu cumva sub influenţa determinantă a ultimelor lor
lecturi. Membrii acestuia nu se revendică de la vreun partid al
rozei, doar doresc să contureze un cerc de gîndire simbolică,
probabil un grup de prestigiu, în visele lor. Momentan,
activează pe net, la adresa
www.criticatac.ro.
Textele semnate de diferiţi autori nu
compun o platformă ideologică. Vădit marcaţi de critica Idoliilor
forului, volum coordonat de Sorin Adam Matei şi Mona Momescu, apărut
recent la Editura Corint, care propune o clasă de mijloc a
spiritului ca alternativă la intelectualii enciclopedici, în
cheie teologică discipol-maestru, ei încearcă o acţiune
colectivă de emancipare intelectuală, în sectă marxistă.
Din Declaraţia de intenţie a grupului de sub pumnul socialist nu
transpar idei originale, ci doar frustrări mai vechi sau mai noi.
Parcurgînd manifestul ab initio, am numărat cel puţin opt
„nu“-uri şi nici un „da“, convingător. Că societatea
civilă a murit, asta ştim, că grupul de intelectuali băsescieni
s-a marginalizat, nu e o noutate. Ce nu am înţeles este cum
vor acţiona ei, socialiştii-caviar, la „derobotizarea
cetăţenească“ şi care le sînt instrumentele pentru a le
reda românilor „gustul pentru utopie“ (de parcă de asta
ducem lipsă – n.a.).
Autorii Declaraţiei de intenţie de pe
Criticatac se declară sătui de „o lungă galerie de vedete
intelectuale şi de două-trei idei care încap pe un colţ de
ziar“, fără a propune un program consistent de alternativă
ideologic-ideologizantă. Citind enunţul „Vrem să defrişăm
ordinea stufoasă a discursului public“ şi lăsînd deoparte
antonimia metaforei „ordinea stufoasă“, ca om de dreapta, m-am
liniştit. Grupul doreşte să se afirme literar, nu ideologic.
A fi un intelectual ideologic înseamnă
mult mai mult decît a avea meşteşugul cuvintelor. Poeţii nu
au condus lumea, cum nici măcar Cicero, prin discursuri, Roma
antică. Intelectualul ideologic este cel care angajează grupuri
sociale într-un proiect major. El este un gînditor care
marchează drumul pentru cei mulţi spre împlinirea unor
idealuri comune, îndelung aşteptate, şi care le rezolvă
interesele de prosperitate, vorba capitalistului veros. Acum nimeni
nu-şi mai caută fericirea patriei sau integrarea în NATO şi
aderarea la UE. Au făcut-o alţii înainte, fără ca
beneficiarii de azi ai „liberei expresii“ să aibă vreo
contribuţie.
Mai mult, Dan Ungureanu, unul dintre
membrii grupului Criticatac, a pornit un atac dur pe blogul revistei
Cultura împotriva lui Vladimir Tismăneanu, pentru că a
intervenit în cazul vandalizării memoriei lui Corneliu Coposu,
omul politic care, în limbajul tînărului de stînga,
„s-a transformat în moaşte scoase la răstimpuri spre
închinăciune şi pupat, într-o raclă de tinichea, cu
geam, de ţîrcovnicul voluntar Vladimir Tismăneanu. Lipită pe
tabla raclei, Sveti Kopos s jitii/ Sanctus Coposus cum vita (Vieaţa
şi pătimirile fericitului mucenik Copos)“. Am redat întocmai
începutul unui text vituperant, care reia tezele bolşevice ale
evenimentelor de la Lupeni, din 1929, care îl acuză pe Iuliu
Maniu că a semnat contractul cu Skoda, cînd în realitate
acesta a fost apostilat de Henri Cihoski, un general al armatei de
atunci. Pentru că cineva trebuia să poarte o vină şi după 1990,
acesta ar fi fost urmaşul lui Iuliu Maniu. „Între două
generaţii de ţărănişti interlopi sau lamentabili, a apucat să
facă puşcărie. Inocenţa lui a fost întîmplătoare.
Canonizarea lui e cabotină. Să-l lăsăm pe Coposu să se întoarcă
acolo unde s-a dus şi partidul ţărănesc, creştin şi democrat:
în nimic“. Corneliu Coposu este jignit cu apelativul „tînăr
mardeiaş“. Memoria lui Corneliu Coposu a ajuns, pentru Dan
Ungureanu, prilej de batjocură şi de grosolănie. Analiza istorică
a perioadei de după 1990 a fost înlocuită cu linşajul verbal
şi calomnie.
Grupul Criticatac simte nevoia şi de
emancipare socială. Asta se vede din orice unghi ai citi blogul de
sub pumnul stîngii europene. Profesorul francez Claude
Karnoouh, pe care nu l-am auzit vreodată vorbind la Europa Liberă,
în anii comunismului, formulează o deducţie lapidară:
„anticomuniştii de azi nu au legitimitate pentru că părinţii
lor au venit de la ţară“. Dixit.
Gáspár Miklós
Tamás apare pe Criticatac în chip de guru, fireşte cu
un mesaj despre stînga şi marxism în Europa de Răsărit.
Probabil din nevoia de poziţionare, grupul poreclit „de la Cluj“,
în revista 22, lansează pe pagina de Internet cel puţin şase
atacuri la adresa lui Vladimir Tismăneanu, un gînditor de
opţiune liberală, ca să nu mai vorbim de aluziile antisemite ale
unora dintre membrii grupului. Se pare că naţional-comunismul e mai
inspirant decît ideologia stîngii democratice de la care
se revendică grupul. Asta din nevoia de legitimitate. Aşa cum bine
definea Sorin Adam Matei grupul de prestigiu – „un sistem închis,
în care accesul se face prin iniţiere şi ritualuri“ –,
cei de la Criticatac încearcă împreună o acţiune
sectară de opoziţie, fără a-şi asuma vreun program-alternativă.
Parcurgînd textele, mult prea lungi pentru viteza de azi a
Internetului, poţi fi ademenit de cîntecul de sirenă al
utopiei marxiste, dacă nu ai fi trăit douăzeci de ani în
România, în care FSN, partid emanat din PCR, a guvernat
mai bine de cincisprezece ani, sub diferite forme structuraliste,
bazate pe acelaşi filon ideologizant. Nimeni nu merge la esenţa
răului de azi, ba, mai mult, principalul opozant al structurilor
comuniste, autoproclamate reformatoare, este pus în raclă.
Dacă nu „băga“ Corneliu Coposu, în ianuarie 1990, „sula“
în coastele sistemului, mai aveam azi libertatea de exprimare?
Întrebarea nu-şi caută pe Criticatac răspunsuri mature.
Într-un articol ce se doreşte
vizionar, semnat impersonal „redacţia“, sub titlul sugestiv:
„După 20 de ani – opţiuni pentru România“, este
comentat un Raport al Institutului Naţional de Cercetări Economice,
în sensul că „statul trebuie să asigure prosperitatea
cetăţenilor“, fără să se explice mecanismele prin care un
buget sărăcit poate împărţi bogăţie. Ana Bazac, prin
„critica raţiunii pure“ a raportului acestei organizaţii
academice, formulează critici la adresa cercetătorilor că, vezi
Doamne, nu au incriminat forţele politice care au fost la guvernare.
Spre final, în loc de concluzie, semnatara comentariului ne
spune că nu are rost să fim Gică contra. Atunci, de ce a mai fost
disecat raportul în zece mii de semne, dacă tot nu vede
soluţiile ideologice? Critica de dragul criticii ţine de alte
discipline, în nici un caz de lupta ideologică.
Pentru a ne convinge şi mai bine în
privinţa ritualurilor „grupului de prestigiu“, de sub pumnul
ridicat al stîngii, Alexandru Matei e vădit nostalgic, deşi
nu a trăit acele vremuri descrise: „Mai bine să ne întoarcem
la Serenadă pentru etajul 12, un film cu Toma Caragiu din 1976
(regia Carol Corfanta), unde utopia comunistă e găzduită de o
scară de bloc nou, acolo unde vecinii fac cunoştinţă, se
conversează, se întrajutorează şi unde, la un moment dat,
doi tineri studenţi se îndrăgostesc“. Eu zic că mai bine
să le dăm ignore mesajelor anticapitaliste ale unui grup
contestatar, în căutare de identitate, care încă nu
este pregătit să ofere o alternativă. Sigur că fiecare are
libertatea să-şi ducă mai departe povara convingerilor, dar asta
nu înseamnă că acestea pot avea priză la masele care-şi
doresc prosperitate.
Din lucrarea de referinţă Idolii
Forului, în siajul căreia se situează intelectualii de
stînga, aceştia nu au înţeles mai nimic.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters