OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ca niciodata, anul acesta, premiile Uniter au stirnit pasiuni care degenereaza in acuze soldate cu recuzari si autodemiteri. De fapt, acum au dat in clocot tensiuni care se acumuleaza de mult.
Primele reactii violente au aparut odata cu anuntarea nominalizarilor. Vlad Ivanov a refuzat nominalizarea la categoria „rol secundar“. E dreptul sau si a facut-o cit se poate de decent. Pe de alta parte, se poate discuta la nesfirsit despre definitia corecta a rolului principal/secundar.

O reactie ulcerata a venit dinspre Teatrul de Comedie, prin persoana directorului sau, George Mihaita, nemultumit ca spectacolul Revizorul nu a primit nici o nominalizare. Nu cred ca G.M. are dreptate: spectacolul in chestie, cu un Revizor foarte slab (l-am numit pe Stefan Banica Jr.), e neomogen si nu putea intra in discutie la categoria „cel mai bun spectacol“; regia lui Horatiu Malaele, oricit de buna, e totusi regie de actor si nu putea candida la categoria „cea mai buna regie“ (voi reveni); si nu-mi pot imagina ca G.M. isi pleda singur cauza pentru „cel mai bun actor“... Or fi scris unii ca e „rolul carierei sale“, dar asta inseamna cel mult ca altul mai bun n-a facut pina acum (nu pot crede ca cei care au scris asa ceva au cinismul sa insinueze ca nici nu va mai face unul la fel) si nu spune nimic despre comparatia cu rolurile facute de alti actori; or, premiile asta fac – compara si ierarhizeaza.

De fapt, nominalizarile erau telefonate odata cu anuntarea componentei juriului in al carui cvintet era de asteptat ca Iulia Popovici si Oltita Cintec sa detina partiturile principale (e o constatare, nu un repros). Oricine stia ce au scris ele (dar si Adrian Mihalache si Nicolae Prelipceanu) putea intui usor o parte dintre nominalizari. Care, ma grabesc s-o spun, sint coerente si cumva unitare. E clar ca s-a voit premierea unor spectacole-eveniment, care aduc (din punctul de vedere al membrilor juriului) ceva nou in teatrul romanesc (si din acest motiv Revizorul nu avea cum sa apara pe lista). S-a voit premierea unor succese de critica (despre care critica e vorba? ei, aici e mult de discutat), nu (doar) de casa – asa ca argumentul lui G.M., ca Marlene si Revizorul fac sali pline nu e la chestiune; la fel de neavenit era contraargumentul adus Magdalenei Boiangiu de Andrei Serban, anume ca spectacolul lui a placut tinerilor.

Aceste premii nu se vor echivalent al Oscarurilor. Oricum, daca acceptam acest punct de plecare, cum ar fi putut lipsi dintre nominalizari Elizaveta Bam (Alexandru Tocilescu) si Purificare (Andrei Serban)? Chiar daca mie nu mi-au placut, nu am cum sa nu recunosc ca fiecare dintre ele a marcat un moment important: ori la nivelul esteticii, ori al descoperirii posibilitatilor nebanuite ale unor actori, ori al interpretarii unor texte extrem de dificile si subtile (uneori la mai multe capitole deodata). in plus, ambele au scenografii remarcabile, imposibil de ocolit. Asa incit, nominalizarea lor este cit se poate de fireasca. Cum la fel de fireasca mi se pare si prezenta in lista a spectacolului lui Mihai Maniutiu (care mi-a si placut). Ca e violent, ca „a mai facut d-astea“ nu e la obiect: i-a iesit, spectacolul e bun, e jucat bine.

Nici obiectia care se tot aduce ca „premiile se dau in gasca, exista un acelasi grup de «grei» care iau tot etc.“ nu tine: Radu Alexandru Nica e tinar si apreciat de foarte multi, as zice, nu doar de „tinerii furiosi“. La fel, Radu Afrim.
Obiectii, sigur, avem cu totii. De exemplu, nu pricep de ce a fost nominalizat doar Marius Stanescu din spectacolul Hamletmachine (Dragos Galgotiu), ca si cum spectacolul si restul distributiei, scenografia, muzica ar fi fost inexistente sau toti i-ar fi ridicat lui la fileu; nu e cazul, e un spectacol foarte bun si unitar. Iar daca la Maniutiu nu a contat faptul ca mai facuse spectacole de aceeasi factura cu cel nominalizat, nici la Galgotiu n-ar fi trebuit sa conteze.

Odata cu anuntarea juriului decident, au aparut alte critici, si mai virulente. Dintre ele, ridicola cu totul imi pare a fi a lui Andrei Serban. Care o contesta pe Alice Georgescu, pentru ca i-a vestejit spectacolul, si pe Ion Cojar care ar fi declarat ca nici nu i-a vazut spectacolul. Pot sa cred ca I.C. nu vede de bunavoie un spectacol ca Purificare, dar nu ma indoiesc ca se va duce sa-l vada ca membru responsabil si platit intr-un juriu (cum, sint convins, ar face si A.S. cu, sa zicem, Idolul si Ion anapoda, la care nu prea mi-l imaginez ducindu-se de placere). Daca, pe de alta parte, problema lui A.S. e una de principiu: ce sa caute intr-un juriu cineva care a apucat sa-si anunte deja preferintele, de orice fel, nu pricep de ce nu a contestat-o din start pe Iulia Popovici, de exemplu. Lasa ca, la limita, ar insemna ca din jurii sa nu faca parte decit nou-nascuti sau extraterestri (din punctul asta de vedere, Alina Mang, cu doar citeva cronici publicate in 2006, a fost ideala pentru juriu).

Nu sint doar hachite de artisti. Totul porneste, cum bine observa Marina Constantinescu in Romania literara, de la legitimitatea precara (in interiorul breslei si nu numai) a celor numiti intr-un juriu sau altul. Uitati-va in jur, la criticii cei mai galagiosi, care impun valorile in teatru, in literatura. Parca ne-am intors la vremurile de inceput in care totul era de asezat, vremuri in care un Titu Maiorescu ajungea rector la douazeci si trei de ani, iar intre douazeci si opt si treizeci si doi de ani trasa trainic directiile pe care urma sa evolueze cultura romana. Sintem oare in aceeasi situatie? Eu cred ca nu. in plus, in teatru, lipsa unor criterii cit de cit clare, asumate si de critici, si de artisti, poate si faptul ca, spre deosebire de criticul literar, care scrie, cel de teatru nu face teatru duce inevitabil la conflicte precum cel de acum.
Asadar, nominalizarile si premiile care se vor acorda sint cu siguranta discutabile. Dar nu din motivele si cu argumentele care s-au adus pina acum. Cauza e mult mai profunda si lumea nu pare foarte dornica sa o discute.