Vorbind despre cvasi-absenţa marilor
teme şi a marilor mize în proza ultimelor noastre promoţii,
am în vedere nu „temele“ ca atare (indiferente în
sine, ca şi subiectele care le încorporează), ci forţa
narativă, complexitatea compoziţională şi anvergura abordării
unor experienţe majore. Totuşi, oricît am dizerta despre
faptul că nu există teme majore şi teme minore în sine, o
ficţiune excelentă doar despre nodul de la cravată nu va avea
niciodată o putere de a impresiona comparabilă cu o proză
excelentă despre „condiţia umană“, dar atentă şi la nodul de
la cravată. Proza adevărată e imagine vie, plurală, dinamică a
umanului în istorie (chiar într-o istorie pur imaginară),
solicitînd o viziune pe măsură şi o capacitate de a controla
datele respectivei lumi ficţionale pînă la ultimul detaliu.
Ea nu poate exista în absenţa unor personaje pregnante, a unei
viziuni şi a unei problematici pe măsură, oricît de bine ar
fi scrisă. Şi viceversa: dacă e prost scrisă, degeaba mai
discutăm.
La autori de peste 50 de ani precum
Radu Aldulescu, Petru Cimpoeşu, Horia Ursu, Dan Stanca ş.a. „criza
prozei“ nu e acut sesizabilă şi pentru faptul că, dincolo de
talent, vocaţie, etc. 1) aceşti scriitori s-au format într-o
societate în care literatura însemna foarte mult: o formă
de salvare, în fond; 2) s-au impus abia în momentul
epuizării ideologice a optzecismului, cînd „ingineria
textuală“ şi experimentalismul tehnicist începeau să fie
abandonate. Cu promoţia lui Răzvan Rădulescu, T.O. Bobe, Bogdan
Suceavă, Dan Lungu, Florina Ilis ş.cl., liceeni în anii ’80
şi aflaţi acum în jurul a 40 de ani, lucrurile se complică.
Ei s-au format la frontiera dintre două lumi, la finalul paradigmei
„tari“ a literaturii. Deja în adolescenţa şi prima lor
tinereţe, cultura pop începuse să eclipseze cultura înaltă,
solemnizarea oficială era sabotată de o deriziune în curs de
generalizare, iar marile mituri ale culturii umaniste se alterau
dramatic. Aceşti autori păstrează, ca şi optzeciştii, marota
„profesionismului“ literar, dar mai mult în varianta
artizanului decît a politehnistului textual, unii dintre ei
reciclînd voluptuos subculturalul. În cazul cîtorva
(T.O. Bobe, Cezar Paul-Bădescu, Ovidiu Verdeş ş.a.) putem vorbi de
un minimalism al refuzului. Un minimalism identificat cu „firescul
reformist“ şi orientat împotriva „falsităţii
bătrînicioase“, „ideologizate“ a maximaliştilor
şaizecişti. Traumatizaţi în şcoală de discursurile lor
triumfaliste despre Operă şi probleme majore, scriitorii menţionaţi
se declară adepţi ai firescului mărunţişurilor, în care
însă investesc totul. Spre deosebire de ei, autorii formaţi
în anii ’90 şi 2000 au deschis ochii într-o societate
în care media şi cultura pop deveniseră dominante, iar
cultura înaltă avea – instituţional vorbind – un loc tot
mai marginal. Lucrul acesta se simte din plin în ceea ce scriu:
problematica vîrstelor imature e înlocuită, în
majoritatea cazurilor, de o imaturitate a abordării şi a scrisului.
Vorbeam de abuzul „infantilizării“
subiectelor. Să ne înţelegem. Există o lungă tradiţie a
celor care au bagatelizat proza cu copii şi adolescenţi a lui Ionel
Teodoreanu, acuzînd-o – pe drept sau pe nedrept –, cînd
de lirism excesiv, cînd de paseism melodramatic, de kitsch sau
de lipsa autenticităţii. Dar cîţi dintre (încă)
tinerii noştri prozatori ce abordează „copilăria“ şi
„adolescenţa“ sînt în stare să scrie un roman de,
ei da, forţa, anvergura şi memorabilitatea Medelenilor? Mă tem că,
oricît de exersaţi ar fi la capitolul scriitură postmodernă,
le lipseşte tocmai viziunea şi forţa meditaţiei subiacente. Dar,
ca să discuţi despre romancieri ca Ionel Teodoreanu sau Cezar
Petrescu, trebuie mai întîi să-i (re)citeşti fără
prejudecăţile criticii moderniste. Iar atunci cînd evaluezi
literatura produsă după 1990 prin comparaţie cu epoca dintre cele
două războaie sau dintre 1965-1989, trebuie să-i ai în minte
nu numai pe autorii intraţi în programele didactice (de la
Rebreanu şi Camil la Preda), ci şi pe cei rămaşi pe dinafară. Pe
Aderca, Gib Mihăescu, Panait Istrati, C. Stere, Gala Galaction, I.
Peltz, Dinu Nicodin, Victor Papilian, Tudor Teodorescu-Branişte,
N.D. Cocea, Henriette Yvonne Stahl, Radu Tudoran…
Brutal spus: diagrama valorii literare
în ficţiunea românească recentă are un caracter
descendent. O trecere în revistă a prozatorilor pînă în
30 de ani, de la Dragoş Bucurenci şi Ioana Baetica la Dan Sociu,
oferă un tablou deprimant. Excepţia aproape neverosimilă în
context, Sorin Stoica, deşi ne-a părăsit înainte de a-şi fi
dat întreaga măsură, a reuşit – avînd vocaţie de
scriitor adevărat – să-şi închege o operă şi o
personalitate creatoare la vîrsta cînd alţii abia
deprind alfabetul scrisului. Silviu Gherman e un autor talentat care
încă nu se ia în serios. Cît despre autoficţiunile
neobeat…, puţine trec graniţa unei paraliteraturi cu fiţe
mainstream. Neputinţă de a trece dincolo de consemnarea
rafistolată, tratată puştesc şi uneori şleampăt a propriilor
experienţe biografice (derizorii, cel mai adesea); lipsă de suflu
livrată drept minimalism „poetic“; tentative disperate de a-şi
conjura (sub)mediocritatea narativă prin scene „tari“ sau
stridenţe cu sex-crime-droguri adaptate stîngaci;
mizerabilisme fiţoase, „revoltate“, bogat condimentate cu
porcării de cartier (ca în rateurile cinematografice ale
anilor ’90, unde actorii se cred autentici dacă zbiară, înjură
şi se zbat epileptoid); incapacitate de a descrie un cadru sau o
fizionomie. Aproape toate aceste pretinse sfidări ale solemnizărilor
sau ale consumismului miros de la o poştă a moft şi a fake-uri
manufacturiere...
Încă o dată: marea carenţă
este una de natură formativă. Şi nu mă refer aici (doar) la aerul
timpului, la cultura generală a autorilor (deşi prăbuşirea
educaţiei clasice are un cuvînt greu de spus) sau la ce au
învăţat la şcoală şi la cenacluri. Nu mă refer la
intertextualisme de suprafaţă (aflate la îndemîna
oricărui şcolar isteţ), ci la modelele care au intrat, intim, în
dialog şi în simbioză cu formula lor creatoare. Cei mai mulţi
autori nu „bat“ înainte de maeştrii lor optzecişti decît
pe filiera Urmuz-Blecher-Fântâneru, rareori a tînărului
Eliade. Cînd, de fapt, realitatea e alta: toţi cei care au
contat şi contează la vîrf în literatură au ucenicit
şi „la clasici“ (vorba lui Costache Olăreanu) sau, mă rog, şi
la şcoala tradiţiei „mari“, naţionale şi universale...
Exemple cîte vrei, inclusiv în rîndul marilor
postmoderni. Daniel Cristea-Enache îmi oferea, pe forumul
revistei, contraexemplul lui Radu Cosaşu. Dar, fundalul prozei
fals-minore a acestuia e informat, fără emfază, de obsesii şi
drame istorice grave, de marea literatură (Tolstoi, Proust, Malraux,
Caragiale) şi… de o structură muzicală cît se poate de
riguroasă (vizibilă şi la Kundera sau Mircea Horia Simionescu). De
ce acest recurs la valorile clasicizate, veţi spune? Simplu: pentru
că în ele găseşti, condensată cu o claritate dezarmantă,
experienţa umanităţii canonice. Iar fără o viziune morală (nu
moralizatoare), metafizică (nu metafizicoidă), fără angajarea
intimă în datele memoriei istorice (nu doar intertextuale),
nici parodia şi experimentele nu reuşesc; degeaba ne amăgim cu
„noi structuri“ cyber.
Minimalism vs maximalism
În privinţa „ucenicilor doar
la contemporani“, excepţiile de la regulă merită totuşi
consemnate. Cel mai valoros prozator al promoţiei din jurul a 35-45
de ani e – nu întîmplător – „flaubertianul“
Răzvan Rădulescu, un autor cu o bine asimilată cultură de secol
XIX, deopotrivă în plan literar şi muzical (are şi o
formaţie de muzicolog, regizor de operă…). În rest –
Bogdan Popescu a asimilat creator şi personal lecţia „realismului
magic“ autohton şi a lui Ştefan Bănulescu în particular,
Ara Şeptilici a interiorizat lecţia lui Radu Petrescu, Ştefan
Baştovoi – în mic, pe a vechii proze ruse, iar la Sorin
Stoica recunoşti imediat înrudirea de sound cu Marin Preda şi
Nicolae Velea. Romanul lui T.O. Bobe este extensia unui poet rafinat,
în al cărei filigran citeşti referinţe majore. Invers, în
proza lui Ion Manolescu, BD-urile comice sînt asimilate mult
mai intim decît referinţele la Holban şi Camil, iar la Bogdan
Suceavă apetitul pentru proza fantastică, simbolică, se află încă
în echilibru instabil cu senzaţionalismul polemic.
Sigur, nu pot să spun că Dan Lungu nu
e interesat de temele istoriei recente, că Florin Lăzărescu nu e
preocupat de incidenţa lor metafizică ş.a.m.d. Nu. Spun doar că,
deşi talentaţi, aceşti prozatori nu au încă forţa şi
anvergura aşteptată, că volumele lor nu sînt construcţii
majore, ci bricolaje inteligente. N-am nimic cu bricolajele
inteligente, regret doar că nu prea mai găsesc „mare proză“ în
noul hipermarket. De ce oare, în ciuda numărului mic de pagini
şi a caracterului „poetic“ Craii de Curtea-Veche e un
extraordinar roman? Simplu. Pentru că o lume şi o tradiţie
întreagă se refractă, transfigurată, în el. Nu afirm,
Doamne fereşte, că la grupa de vîrstă 30-45 nu există
scriitori buni. Spun doar că la 40 de ani, cînd scriitorii de
vîrf ai interbelicului sau cei afirmaţi în anii ’60-’70
aveau deja o operă importantă, contingentul autohton al anilor 2000
a rămas, cu mici excepţii, în faza promisiunilor. Iar cel
afirmat după 1990 e oricum sub nivelul amintitelor epoci de creaţie.
Greu cu tranziţiile astea…
Un blocaj important constă, pînă
una-alta, în imposibilitatea depăşirii unei false dileme:
minimalismul tinerilor „alternativi“ vs. maximalismul „bătrînilor
dinozauri“ (adică autorii canonici din anii ’60-’70 aflaţi în
activitate). Minimaliştii noştri acceptă maximalismele doar în
numele postmodernismului, cînd le abordează Mircea Cărtărescu,
să zicem. Altminteri, argumentele lor – preluate necritic de la
militanţii optzecismului – sună cam aşa: modelele „clasice“
ale prozei sînt fie datate, produse ale unui context depăşit
şi reluabile doar în registru ironico-parodic, fie precursoare
ale tendinţelor actuale, postmoderne. Ceva-ceva e adevărat aici,
dar nu esenţialul. În cazul operelor mari, ceea ce se uzează
poate fi eventual forma, convenţia narativă, scriitura, limbajul
sau atitudinea faţă de limbaj. Nu viziunea, nu mesajul artistic, nu
obsesiile de adîncime. Iar postmodernii şi-au făcut un titlu
de glorie din exhibarea convenţiei, din deconspirarea caracterului
artefactual, construit al literaturii, din parada –
ludico-didactică – a tehnicilor literare şi, mai ales, din
credinţa – cu presupoziţii atee sau agnostice – potrivit căreia
limbajul nu are transcendenţă. Contează doar contingenţa, iar
referinţa e dată fie de experienţa personală a autorului, fie de
literatură ca Text, fie de tot felul de elemente „micro“. Nu de
„lume“ (fie şi privită ca Artefact), nu de Istorie (ci doar de
microistorii), nu de Societate (ci doar de microsocial), nu de
„natura umană“ (o paradigmă pierdută, cum ar spune Edgar
Morin), ci de accidental şi derizoriu. Numai conspiraţionismele
caută să se mai salveze, cînd pot. Mi se va spune că astea
sînt datele epistemologice şi de sensibilitate dominantă ale
lumii în care trăim. Cred însă că e vorba mai curînd
de o sensibilitate instituţionalizată decît de un „dat“.
Valorile şi sensibilităţile literare se negociază mereu, nu se
acceptă prin ucaz. Marii artişti îşi domină epoca şi, la
rigoare, o sfidează.
Cînd recitesc Războiul
sfîrşitului lumii sau Un veac de singurătate am sentimentul
capodoperei ca atunci cînd recitesc Război şi pace,
indiferent de sofisticarea aparentă sau inaparentă a tehnicilor
narative. Sau, ca să dau şi exemple interne postbelice: cînd
recitesc Dimineaţă pierdută am sentimentul unei mari opere, ca
atunci cînd recitesc Ion, Fraţii Jderi sau Moromeţii I. De
fapt, arta adevăraţilor maeştri – fie ei clasici, romantici sau
moderni – este de a face să pară simplu şi natural ceea ce e
greu de pătruns şi complicat. Şi, nu ştiu cum se face, dar toţi
sînt creatori de personaje şi de lumi memorabile. Din
nefericire, ceea ce diminuează drastic în postmodernitate este
forţa interioară a creatorilor. Erodată şi tot mai mult
abandonată în condiţiile globalizării actuale, ideea de
literatură naţională nu pare să fie înlocuită, în
viitorul apropiat, cu o altă metanaraţiune la fel de fecundă în
plan creativ. Să fie oare întîmplător faptul că
sentimentul crizei se manifestă doar în literatura europeană
de influenţă franceză şi germană? Nu cumva literatura pare a-şi
cere scuze pentru utopiile trecutului şi, de ruşine, se face mică?
Indiferentismul crescînd faţă de problemele comunităţii,
autosuficienţa masochist-isterică, autismul moral şi căderea în
deriziune a ceea ce se numea pe vremuri conştiinţă, slăbirea
valorilor tari şi pierderea credinţei în puterea literaturii
sînt efectele imediat vizibile ale acestei derute axiologice.
Personal, am susţinut postmodernismul
şi „minimalismul“ cîtă vreme mi s-au părut productive
şi, într-un anume sens, aducătoare de prospeţime novatoare.
Cînd au devenit dogmatice şi în curs de epuizare, mi-am
exprimat rezervele cu privire la faptul că se abuzează inerţial de
ele. Îmi permit să procedez astfel cu orice curent promiţător,
fără a încremeni în fidelităţi rigide cu privire la o
poetică sau alta. Asta nu înseamnă, desigur, că
postmodernismul nu mai poate produce opere importante. Nu de
postmodernism mă „lepăd“, ci de fetişizarea, clişeele şi
exclusivismele lui ideologizate. Altfel aş ajunge să-i „rad“ pe
atîţia scriitori cărora nu le-am dat şi nu le dau puncte în
plus. Dar nu ism-ele fac o operă valoroasă, ci invers.
În altă ordine de idei, nu cred
că tinerii sau încă tinerii noştri autori ar scrie mai bine
dacă n-ar trebui să-şi întreţină familia din job-uri, dacă
ar fi sinecurişti, ori sponsorizaţi de un mecena, ori de „scriitori
profesionişti“ ce trăiesc din propriul scris. Circumstanţe
atenuante se găsesc oricînd şi nu are rost să te superi pe
publicul care nu înţelege, sau pe statul care nu te plăteşte
gras şi nu te recunoaşte ca scriitor al naţiei. Altfel ajungi, mai
curînd, să scrii la comandă şi după reţetă. Prăbuşirea
importanţei sociale a literaturii nu se rezolvă doar prin burse,
sponsorizări şi sinecuri. Mai trebuie ceva, şi acel „ceva“
diminuează constant. Deocamdată, literatura valoroasă produce pe
stoc, dar nu îşi mai împrospătează suficient
efectivele. S-ar putea ca peste cîţiva ani să înregistrăm
un reviriment. Sau nu.
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters