Autor: 
Categoria: 
Scriind despre volume de proză
„tînără“, am uneori tendinţa să le acord mai multe
puncte din oficiu. Presupun că acelaşi lucru se întîmplă
şi cu alţi comentatori. Unii – nu dau nume! – mi-au
mărturisit-o. Şi nu e vorba doar de nevoia încurajării celor
aflaţi la început de drum. Fenomenul transcende literatura şi
poate fi întîlnit pe scară tot mai largă la
concursurile de admitere din învăţămîntul universitar
sau postuniversitar: coborîrea standardelor pentru ca locurile
să se poată completa, profesorii să nu rămînă fără
norme, iar instituţiile să nu falimenteze. Realitatea e că în
proza ultimelor promoţii candidaţii sînt tot mai puţini şi
mai nemotivaţi. Mizele sînt tot mai mici, suflul – tot mai
scurt, compoziţia elaborată pare o corvoadă inautentică, iar
scrisul tinde să devină, chiar şi pentru cei înzestraţi,
mai curînd un hobby sau un amuzament de ocazie decît o
vocaţie sine qua non sau o alergare de cursă lungă. Unii declară,
profesionist, că au multe joburi şi nu mai pot scrie decît cu
burse de creaţie, dacă se poate, la Schloss Solitude; primum
vivere, sacrificiul pentru Artă nu se mai cere la vremi consumiste,
iar casele de creaţie autohtone nu mai sînt ce-au fost.
Minimalismul biografist, o formă de nou conformism
Am spus „proză tînără“? Să
vedem totuşi ce mai înţelegem prin asta... La 35 de ani,
Sadoveanu era aproape un clasic, Rebreanu publica Ion, Camil Petrescu
– dramaturg deja cunoscut – scrisese Ultima noapte…, Eliade –
lider al „tinerei generaţii“ interbelice – părea deja bătrîn,
iar Preda publicase deja Moromeţii I. Nu mai vorbesc de junimea de
la Junimea lui Maiorescu… Încăpăţînarea unor
optzecişti de a se erija, la peste 50 de ani, în reprezentanţi
ai „noii generaţii“ nu e, probabil, decît un reflex al
infantilizării la care au fost supuşi sub comunism. Iar dacă
optzeciştii trec drept cei mai copţi dintre tineri, de ce să ne
mirăm că prozatorii ajunşi la vîrsta de 35-40 de ani
concurează în continuare la categoria tineret-speranţe? Să
nu mi se spună că adeziunea la „noile tendinţe“ artistice
conferă, altfel decît metaforic, un certificat de juneţe…
Apropo, n-aţi observat că principalele reuşite din ficţiunea
românească recentă abordează copilăria şi adolescenţa?
Ne aflăm la aproape 20 de ani de la căderea regimului comunist, iar literatura română scrisă în acest răstimp nu se compară, valoric, nici cu cea interbelică, nici cu cea dintre 1965-1989. Să fie oare vorba doar de un viciu de percepţie şi de o criză a instanţelor de omologare? Între timp, minimalismul biografist a devenit, din frondă la adresa formulelor anchilozate, o formă de nou conformism. Prozatori sau critici realizează, cu mintea românului de pe urmă, că a te fi sincronizat cu Nouveau Roman, cu textualismul sau, mai nou, cu minimalismul şi autoficţiunea, crezînd că te-ai pus în rînd cu tehnologia cea mai avansată şi cu feeling-ul lumii civilizate, a reprezentat un mod de a te sincroniza cu impasurile literaturii occidentale. Progresul tehnic în artă s-a dovedit a fi un regres ontologic, iar interesul teoretic al textelor – invers proporţional cu cel literar.
S-a vorbit, cu o formulă a lui Ion
Simuţ, despre „reabilitarea ficţiunii“ în ultimul
deceniu. Dar mulţi dintre protagoniştii acestui reviriment sînt
fie autori din generaţii „vîrstnice“, fie optzecişti
reinventaţi, fie prozatori ce şi-au amînat debutul editorial
pînă în anii ’90. Cu toţii s-au format într-o
lume în care literatura şi cultura umanistă reprezentau un
colac de salvare – şi valori încă „tari“! Li se adaugă
un „tineret“ cu vîrste cuprinse acum între 35 şi 45
de ani şi cu memoria vie a comunismului. Dintre aceştia (mulţi
dintre ei debutînd în anii ’90), s-au impus deja
Florina Ilis, Filip Florian, Dan Lungu, Florin Lăzărescu, Lucian
Dan Teodorovici, Răzvan Rădulescu, Bogdan Popescu, Bogdan Suceavă,
Ion Manolescu, Ara Şeptilici, T.O. Bobe, Ştefan Baştovoi. Dar cîţi
nu au primit puncte în plus? Dan Lungu e un prozator eficient
şi tenace, dar lipsit de forţă. Florin Lăzărescu şi Lucian Dan
Teodorovici sînt talentaţi, inteligenţi şi întreprinzători,
dar mai au pînă să-şi demonstreze anvergura. Ca şi Ovidiu
Verdeş, cvadragenarul Filip Florian trăieşte deocamdată din
succesul unei singure cărţi (reuşite, dar care, în paranteză
fie spus, nu e nici Ghepardul, nici Craii de Curtea-Veche).
Semnul unei neputinţe creative
Altul e însă oful. Speriaţi de „bătrîniciozitatea“ emfatică a romanelor politice de anţărţ, mulţi dintre încă tinerii prozatori tind să îmbătrînească în juvenilitate, refuzînd „marile teme“ (sau „marile mize“, cum ar spune Mihai Sin). O problemă reală a literaturii tinere este autosuficienţa şi incapacitatea de a se adresa altui public decît celui tînăr şi „alternativ“. Istoria se reduce, de regulă, la mica istorie personală a auctorelui, iar memoria bate rareori dincolo de amintirile din copilăria comunistă.
Înţelegerea superioară a
umanului a lăsat loc fie provocărilor defulatorii, fie
microdecupajelor socio-antropologice, fie jocurilor de-a literatura.
Nu spun că respectivele soluţii narative sînt greşite, spun
doar că a abuza de ele este mai curînd semnul unei neputinţe
creative. În asemenea condiţii, evadările spre zone mature
devin riscante – vezi Derapajul lui Ion Manolescu, unde ambiţia de
„roman total“ şi „glocal“ e sabotată de contrastul între
paranoia hi-tech şi superficialitatea senzaţionalistă. La Florina
Ilis, altă reprezentantă a romanului total cu filon cyberpunk,
anvergura Cruciadei copiilor nu poate face trecută cu vederea
verbozitatea melodramatică, pretenţioasă şi greoaie, ce sufocă
primele două masive romane ale trilogiei sale (Chemarea lui Matei şi
Coborîrea de pe cruce). Bogdan Suceavă are idei lăudabile şi
ambiţii frumoase, încă neconcretizate la parametrii optimi.
Nu ştiu dacă Ştefan-Savatie Baştovoi va găsi resurse să
continue la acelaşi nivel Iepurii nu mor. Reuşite prozastice
semnificative, dar deocamdată izolate, întîlnim la
Bogdan Popescu (prozator tacticos, cu un real apetit fabulatoriu) şi
la virtuozul T.O. Bobe. Singura certitudine deplină a acestei
promoţii e Răzvan Rădulescu, un prozator complet, de calibru. Să
sperăm că activitatea de scenarist nu-i va devora resursele. Sorin
Stoica, autor cu mari rezerve de autenticitate şi cu un discurs
narativ în al cărui sound ataşant se întîlnesc
Marin Preda şi Mircea Nedelciu, ne-a părăsit prea devreme. În
rest, în afara numelor deja menţionate, ne aflăm pe nisipuri
mişcătoare, între promisiuni, provocări mai mult sau mai
puţin simpatice, prostioare şi catastrofe. Fracturismul nu a dat
nimic substanţial în proză, deşi Ionuţ Chiva e un tînăr
talentat, iar Alexandru Vakulovski un tip „autentic“. Dar, în
sfîrşit, ne mulţumim cu ce avem, încurajăm ce avem. Şi
ne bucurăm că, măcar, autorii aceştia aduc puţintel aer
proaspăt.
Ar trebui să reflectăm şi la
modelele externe ale noilor ficţionari. Nu vreau să intru prea mult
în chestiunea spinoasă a sincronizării epigonice, explicabilă
într-o literatură obsedată de arderea etapelor şi de nevoia
de a fi, măcar de formă, în rînd cu lumea bună şi cu
ultimele mode de la Centru. Fără îndoială, nici gusturile
publicului, nici oferta de modele literare nu mai sînt ce-au
fost, valoric vorbind. Una e să ai drept repere pe Balzac, Flaubert,
Zola, Dostoievski, Cehov, Proust, Gide, Woolf, Papini, Faulkner,
Marquez, Borges, Barth, alta e să juri pe Burroughs, Palahniuk,
Breaston Ellis, Pascal Bruckner sau Amelie Nothomb. Dar cu noua
sensibilitate nu te pui. Să adăugăm îndepărtarea
resentimentară a tinerilor de literatura română mai clasică
(„operă“ a sistemului de învăţămînt – altă
discuţie) şi raportarea exclusivă a lor doar la canonul postmodern
promovat de optzecişti. Există însă şi alte erori de
percepere a trecutului. Recent, un cronicar serios precum Daniel
Cristea-Enache gafa neaşteptat într-o radere la romanul lui
Dan Sociu, punîndu-l pe acelaşi plan cu Pavel Coruţ, Sandra
Brown şi… Cezar Petrescu. Totuşi, oricît de „popular“,
de jurnalistic şi de inegal valoric ar fi, oricît de puţin ar
fi inovat, Cezar Petrescu nu e un manufacturier vulgar, ci unul
dintre prozatorii importanţi ai interbelicului românesc... Din
varii motive, el a fost prea puţin recitit în ultimele
decenii, iar efectele se pot constata. Păcat că nu mai avem, azi,
romancieri „sută la sută“, cu un proiect ambiţios, precum
autorul Oraşului patriarhal…
La categoria prozatori sub 30 de ani, peisajul valoric se modifică alarmant: munţii abia se mai văd, iar dealurile lasă în urmă o cîmpie abia vălurită, cu tendinţe deşertice. E drept, optimiştii ar putea să mă liniştească amintindu-mi faptul banal că prozatorii, şi în special romancierii se formează mai greu. Dar explicaţia pesimistă (realist-apocaliptică!) pune sub semnul întrebării însuşi viitorul Literaturii. Teamă mi-e că Alexandru Matei are dreptate şi că Literaturii cu majusculă, Literaturii ca instituţie canonică i se ţine lumînarea. Rămîne de văzut dacă va fi şi veşnic pomenită cum se cuvine.
Semnalele autohtone nu sînt deloc
încurajatoare. După o cursă impetuoasă, colecţia „Ego
Proză“ de la Polirom şi-a mai pierdut din avînt. La
concursurile de debut în proză ale Editurii Cartea Românească,
numărul candidaţilor s-a redus, în ultimii ani, constant,
pînă la cote dramatice, iar în 2008 nu s-a mai acordat
nici un premiu. Încercarea Editurii Humanitas de a paria, şi
ea, pe prozatori debutanţi s-a stins în faşă, iar în
plasa altor edituri (Curtea Veche, Paralela 45 ş.a.) rareori cade un
debutant de talent. Nu vorbesc, evident, de autori de peste 40 de
ani… Ca membru în juriul concursului de debut literar
Unicredit, a trebuit să accept că, oricîte puncte în
plus am da, categoria „roman“ rămîne anul acesta fără
cîştigător. Nu-mi rămîne decît să sper că ne
aflăm pe curba negativă a sinusoidei şi să aştept ca viitorul
apropiat să-mi infirme scepticismul.
Mediocrizarea artei şi autocastrarea
Un lucru e cert: am avut mari
prozatori. Cîţiva mai trăiesc şi mai scriu. Cine însă
dintre autorii „noi“ se va putea ridica la un nivel valoric
comparabil? Nu cumva operele clasicizate şi, horribile dictu,
capodoperele au înflorit mai ales ca reacţie la sisteme
sociale bazate pe valori tari, pe „mari naraţiuni de legitimare“,
falimentate azi? Nu cumva erodarea „canonului occidental“ (cu
umanismul tradiţional cu tot) şi instituţionalizarea
relativismului contemporan sînt responsabile de mediocrizarea
artei? Nu cumva, din teama de a nu fi acuzaţi de conservatorism,
scriitorii ajung să se autocastreze literar? Putem spera pe viitor
la mai mult decît autori „OK“, „profesionişti“,
„talentaţi“, „cool“? Evident, ar fi o nebunie să regreţi
anumite regimuri sau utopii funeste numai pentru că ele ar fi
favorizat, prin ricoşeu, Literatura şi Arta. Dar nu poţi să nu
observi, melancolic, ceea ce se pierde. Marile opere sînt, de
regulă, dependente într-un fel sau altul (inclusiv prin
contestare) de nevoia durabilităţii, de memoria istorică, de o
utopie şi de o metafizică. E bine că, după furia dezepicizării
şi după teroarea modelor formaliste, reînvăţăm să spunem
„poveşti“, dar cine mai poate scrie o Poveste? Pentru a
reabilita marile mize ar trebui ca, de pildă, iubirea, moartea,
experienţa religioasă, identitatea, conştiinţa binelui şi a
răului să fie trăite în mod firesc, dar intens, ca probleme
esenţiale, nu ca simulacre. Probabil mulţi vor ricana acum: „dar
ce nevoie mai avem de capodopere? Noţiunea s-a fumat! Le avem deja
pe cele vechi, la muzeu, acum doar autenticitatea şi juisarea
contează! Ai uitat ce ne învaţă Thomas Kuhn, că paradigmele
sînt incomensurabile, ca şi sensibilităţile? Vrem o artă pe
măsura noastră!“. Chiar aşa: de ce să te ridici la nivelul
artei mari? E obositor…
La urma urmei, şi noi, cei mai tineri sau încă tineri, care ne îndeletnicim, de bine, de rău, cu critica, eseul sau teoria literară, am primit destule „puncte în plus“.
RSS Feed
Newsletters