OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Iata si aceasta noapte in care – Doamne, ce hilara vanitate – mai pun pe hirtie o propozitie fundamentala, mai aprind o tigara fundamentala, mai sint inca o data un om fundamental, mai amin inca o data la modul fundamental deriziunea vietii de miine, mai pierd si mai cistig de-a lungul a citeva minute ceva fundamental din viata mea, mai sint inca o data fundamental singur si fundamental idiot. Adevarul nu sta in clipa, stiu bine asta.

Un erou al inconsecventei?

Singurul lucru pe care il mai pot face e sa ma supraveghez si sa sufar ca ma supraveghez si sa ma minunez de ceea ce rezulta din aceasta supraveghere. Nimic altceva decit o secunda de trecere de la ceea ce se intimpla la ceea ce se poate intimpla. Supraveghez tot timpul ceea ce s-a intimplat – unu la mina. Doi la mina – nu am sistem de raportare, deci supravegherea mea e lipsita de sens. Sa fie vorba doar de pura aprehensiune a fiintei? Frica de moarte si frica de ratacire sa fie singura explicatie? Ratacire in ce, domnilor?

Sa stai asa si sa astepti ingrozit de faptul ca stai asa si astepti si timpul trece.

Toti avem nevoie de puncte fixe, de locuri de intoarcere. Important e insa nu doar sa te intorci (pentru ca frica si oboseala te intorc intotdeauna), ci si sa stii de ce te intorci.

O stare de electrizare a pielii si a creierului. Nu este tremur si nici amorteala. Pielea s-a zburlit ca un arici, am acum constiinta clara ca ea e o limita. Suporta hainele care o acopera, dar cu o senzatie acuta de inconfort. Electrizarea e si a muschilor. Cit despre creier, el e, dupa cum se vede – caci nu ma grabesc scriind – lucid si calm. Gindesc limpede, dar am devenit prea exigent cu propria mea prezenta. Tot ceea ce e scris ma enerveaza. Nu mai sint capabil de nici o ingaduinta si nici nu am rabdarea sa caut solutii. Am incercat sa lucrez. Totul mi se pare inept. Nu sint in stare sa rescriu nimic, nu sint in stare sa fiu atent. E in toate acestea o sila de mine, dorinta de a fugi de ceea ce este scris. Si e in pielea mea dorinta de a fugi din aceasta camera captusita cu carti, de la aceasta masa de tortura care este masa mea de scris. Nu pot, nu vreau, nu vad sensul. Iar criza de timp ma inhiba si mai tare.

Gindirea nu-mi da niciodata acea senzatie de imensitate a spatiului din capul meu pe care mi-o da visul. Dar visul se petrece cu adevarat in cap? Nici gindirea nu e doar a capului, ea rezulta dintr-o limitare corporala. Visul in schimb – am avut azi aceasta straluminare – creeaza o deschidere enorma in inchiderea pe care o reprezinta propria mea individualitate. Visul inseamna cu certitudine un alt spatiu si nu neaparat un spatiu mental. Mintea mea nu e doar un etaj (aspectul superior al individualitatii mele), ci si o pivnita (subconstientul). Insa aici, in subconstient, totul este intors pe dos (spatiul in care ma misc, propriile mele perceptii) si totul are aparenta unui negativ fotografic. Ceea ce voiam sa spun, de fapt, e ca si visul isi are trupul sau cit se poate de fizic.

Nici un progres. As vrea ca aceste note sa ma ajute sa ma inteleg mai bine, sa fiu mai sigur si mai decis. Nimic din toate acestea. Scriind nu progresezi in cunoastere, doar complici formele si obiectivele cunoasterii. Rostul unui jurnal e sa faca totul mai suportabil. Daca as crede cu adevarat in literatura, as lasa limbajul sa-si faca de cap, as fi, cum se spune, un homo ludens. Or, eu caut cu totul altceva. Stiu ca nu pot sa ajung la adevar (pentru ca nu stiu nici cum ar trebui sa fie, nici unde se afla el) si atunci scriu o proza in care-mi fictionalizez biografia, traind drama surda a acestei fictionalizari. Tensiunea prozei mele de aici provine, din acest amestec de frica si curaj. Pentru ca nu pot sa spun cum sint, nu pot sa spun ce as vrea sa traiesc si atunci visez cu creionul in mina.

Marea mea greseala e asta: sint prea indatorat fata de adevarurile mici ale vietii si astfel pierd perspectiva. Dar adevarurile mici nu sint scopuri, ci mijloace. Imi lipseste, desigur, arivismul vietii, dorinta de a ajunge undeva, sus. Abia arivismul aduce cu el perspectiva. Iar arivismul este – ne invata lumea in care traim, cu originile ei burgheze, – o valoare pozitiva. N-am – recunosc – aceasta calitate a omului care se zbate pe termen lung pentru ceva. Nu stiu sa-mi economisesc nici banii, nici energia, nici sentimentele. Si nici vederea. De multe ori pentru mine amanuntul e totul. Imi apropii atit de mult privirea de real, ca dau cu nasul de obiect. Sint un miop si lucrul asta se vede cel mai bine in proza mea.

Tocmai nesiguranta este aceea care ma face sa scriu. Dar cu cita siguranta imi formulez propozitiile! Exista si o schizofrenie a dorintei de a exprima?

Pentru mine adevarul e intotdeauna ceva de formulat, ceva care este formulat, o formula. Mai precis: daca n-ar exista limbajul, n-ar exista nici adevar. Sau altfel: adevarul se spune, nu se constata.

Strivesc un tintar pe perete si vad brusc pe perete singele meu. Nu ma puteam astepta sa vad brusc pe perete o pata de singe. Tintarul s-a infruptat din mine in somn si nu l-am simtit, n-a lasat pe pielea mea nici o urma. Am facut fara sa stau pe ginduri acest gest: am strivit un tintar pe perete si de sub palma mea a aparut o pata de singe. O fractiune de secunda in care am facut si am vazut asta. Lovitura instinctiva, pata de singe instantanee. Nici o tresarire in sensibilitatea mea. Nu ma mira neasteptata pata de singe, desi era dincolo de orice asteptare ca ea sa-mi apara brusc in fata. Nu m-am putut mira pentru ca rapiditatea a ceea ce s-a intimplat a surprins nepregatita capacitatea mea de a avea reactii la propriile mele gesturi? Sau e altceva, mai grav: pentru sensibilitatea mea totul a devenit previzibil, neimportant, si in realitate nici nu mai percep ce se intimpla in jur. Gestul pe care l-am facut a fost un gest instinctiv ca oricare altul, pata de singe e un semn ca oricare altul.

Sint un hermeneut si nu un mistic al vietii. Devin atent la unele semne (ale destinului, cum se zice, pe care incerc sa le interpretez), dar nu pot creea singur aceste semne pornind de la ideea ca semnele destinului sint peste tot si ca singura ta datorie e sa stii sa le vezi, sa le cauti.

Activitati intelectuale sustinute. Zile la rind in fata calculatorului scriind, corectind, rescriind. Maninc pentru ca ma invinge foamea, dorm pentru ca ma doboara oboseala, din pura obligatie fata de trupul meu. Acest trup resemnat cu planul secund in care a fost abandonat, cu viata lui, cu timpul lui natural: barba care creste, unghiile la fel, secretii, excrescente, dureri, senzatii, grade de temperatura, stari ale pielii. E in aceasta resemnare a trupului de a fi trup acelasi mister ca si in inflorirea copacilor, cresterea ierbii si erodarea stincilor. Natura (inclusiv natura trupului) merge inainte, indiferent de mintea mea care o gindeste.