OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Istoria oricărei literaturi naţionale este şi istoria marilor naraţiuni ideologice de legitimare care i-au dat, în timp, identitatea şi mizele. Privită de sus cu luciditatea unui ochi critic, istoria literaturii noastre oferă, în era zisă postnaţională, un spectacol deconcertant al mitizărilor consolatoare sau compensatoare ce i-au însoţit etapele mai convulsionate sau mai liniştite; majoritatea segmentelor sale (de la epoca medievală la preromantism şi romantism, trecînd prin diferitele faze ale perioadei postbelice) au primit bonificaţii din partea unei critici aflate în căutarea propriei legitimităţi interne, şi fiecare direcţie literară majoră a ilustrat o agendă ideo-politică, fie ea progresistă sau criticistă, tradiţionalist-specifistă sau sincronist-liberală, paseistă sau emancipatoare. În plus, momentele de criză identitară, generatoare de traume şi mituri ale primejdiei, nu au lipsit niciodată: prima modernizare din secolul al XIX-lea cu contrareacţiile ei autohtoniste şi umplerea cu fantasme a „golurilor istorice“, războaiele mondiale cu seismele lor, avansul totalitarismelor de dreapta, pseudomodernizarea comunistă cu metamorfozele ei diversioniste. De o parte avem constrîngeri dogmatice cu caracter autarhic, himere paseiste şi o nevoie nevrotică de stabilitate marcată prin inventarea de „clasicităţi“ prestigioase; de cealaltă – frenezia disperată a arderii etapelor, a recuperărilor şi sincronizărilor haotice, improvizate, într-o cultură periferică aflată mereu sub semnul provizoratului, al discontinuităţii şi al tranziţiilor pripite. Printre particularităţile iluziilor noastre se numără obsesia – frustrantă – a imitării unui model central şi inaccesibil: Roma antică (Şcoala Ardeleană), Bizanţul (tradiţionaliştii), Parisul (moderniştii) sau Statele Unite (postmodernii).

Sistematica acestor abateri mitizante de la normalitatea judecăţii critice face obiectul cărţii profesorului Eugen Negrici despre Iluziile literaturii române. O carte cu valoare de credo, rezultat al unei experienţe de-o viaţă şi al unei îndelungate meditaţii critice asupra destinului literaturiiîculturii române. Dar şi o viziune de ansamblu asupra ei din perspectiva libertăţii postdecembriste. Libertate faţă de tabuurile strategice ale „patrimoniului cultural naţional“, dar şi libertate faţă de rigiditatea scolastică a canoanelor academice. Abordarea necanonică e vizibilă nu numai în apetitul deconstructiv al autorului (perfect avizat, spre deosebire de atîţia revizionişti recenţi), ci şi în dezinvoltura aparent eseistică a discursului, în puseele confesive, în to-nul muşcător şi sarcastic, de cronicar muntean păţit, care-şi asumă franc propriile iluzii şi slăbiciuni. Volumul ne aduce aminte ce înseamnă critica „de miză mare“, angajată în diagnosticarea şi cartografierea maladiilor de sistem ale unei întregi culturiîliteraturi. Vocea criticului şi a teoreticianului e dublată, în acest sens, de confesiunea unui moralist.

Unul dintre punctele forte ale lucrării de faţă este chiar imaginea istoriei noastre literare: nonliniară, fracturată, discontinuă, derutantă, cu o tectonică atipică. În linia lui Sorin Alexandrescu, criticul înregistrează cu subtilitate recurenţa „căderilor în premodern“ şi în extraestetic, petrecute atunci cînd traumele istoriei obturează luciditatea şi „desfundă izvoarele mitice ale imaginarului colectiv“. Nu o istorie literară se doreşte a fi însă studiul profesorului Negrici. Avem de-a face, mai degrabă, cu un negativ al acesteia, cu o analiză sistemică a părţilor sale de umbră, a „refulatului“ ei. Volumul dezvoltă o linie de critică a mitului şi a mitologiilor politico-literare întreprinsă deja în Poezia unei religii politice şi în seria Literaturii române în comunism, extinzînd-o asupra perioadei „vechi“, a literaturii secolului al XIX-lea (criticul este şi un redutabil vechist, cu o viziune atipică în cadrul breslei) şi a peisajului ideo-estetic din prima jumătate a secolului XX. Obiectivul e limpede formulat: critica modului în care ideologiile extraliterare ale epocii moderne şi-au subordonat literarul, distorsionînd receptarea lucidă. Nu voi insista asupra grilei de lectură mitologică. Trei îmi par a fi pilonii de rezistenţă ai acestui edificiu:

1) analizele de o argumentaţie devastatoare prin care e negată pretinsa existenţă a unei tradiţii culte româneşti premoderne (potrivit lui Eugen Negrici, literatura slavonă din Ţările Române a fost, în mare parte, un refugiu steril şi dogmatic al isihasmului mediobulgar, Umanismul, Renaşterea şi Barocul – simple ficţiuni compensatorii fără suport real, „preromantismul românesc“ merge de la paşoptişti pînă la Eminescu, în vreme ce romanul de mistere este o literatură sincronă şi cu o tradiţie locală autentică, un cuplaj modest, dar ilustrativ între modelul romanului ocidental de senzaţie şi cel al cărţilor populare din Levantul post-medieval). Odată acceptate de şcoală, atari evaluări ce polemizează cu o întreagă tradiţie – de la Iorga şi Cartojan la Al. Duţu şi D.H. Mazilu – ar putea produce seisme în sînul disciplinei;

2) viziunea critică asupra literaturii produse în comunism, cu analiza necruţătoare, dar dreaptă a diversiunilor şi conflictelor ideologice adiacente (trauma stalinizării, cu recuperările şi reajustările poststaliniste, gruparea din jurul lui Marin Preda vs. cea din jurul lui Eugen Barbu, genealogia şi tacticile protocronismului, susţinerea strategică a optzecismului de către criticii mai vîrstnici), cu „larii recuperaţi“ şi tabuizaţi compensator după deceniul şase (Blaga, Voiculescu, Eliade, Labiş, via generaţia ’60).

3) deconstrucţia agendelor mitizant-falsificatoare ale istoriilor culturale româneşti şi, în particular, ale istoriilor literare (cu pagini excepţionale despre înduioşătoarele construcţii istoriografice de pînă la Ovid Densusianu, dar mai ales despre Istoria… lui Călinescu şi posteritatea ei distorsionat-mitizantă). În treacăt fie spus, sublinierea unor aspecte cu caracter rasist din cadrul concepţiei călinesciene despre specificul naţional lasă un gust amar. Chiar şi atunci cînd dă impresia că, de dragul echilibrării balanţei, depreciază excesiv literatura unor monştri sacri ca Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Mircea Eliade, Marin Preda ş.a., perspectiva critică a lui Eugen Negrici rămîne greu de contracarat. N-o fi chiar aşa, îţi spui, dar carenţele semnalate există şi nu poţi face abstracţie de ele. La fel: nu ai cum să nu constaţi precaritatea operelor literare ale „ctitorilor“ şi ale „oamenilor începutului de drum“, de la paşoptişti la Maiorescu. Nu ai cum să nu fii de acord, apoi, cu diagnosticarea „fraudelor pioase“ prin care formele vagi ale literaturii noastre premoderne au fost „siliconate“ de criticii şi istoricii noştri literari pînă la proporţii neverosimile, sau îmbătrînite forţat pentru dobîndirea unei nobleţi pe care nu o au. Necruţător se comportă E. Negrici şi cu anumite ficţiuni legitimatoare de dată mai recentă, cum ar fi onirismul sau, mai ales, postmodernismul, ale căror „iluzii“ sînt sancţionate ferm. Nu mai vorbesc de protocronism… Printre excepţiile lucide cu al căror spirit critic raţional autorul e solidar se numără „anticlasicizantul“ Paul Zarifopol, Şerban Cioculescu şi, parţial, Eugen Lovinescu. Trebuie spus însă că E. Negrici nu e niciodată partizan, rigid, unilateral sau dogmatic. Vehemenţa sa polemică se îmbină cu simţul nuanţei şi supleţea evaluărilor, cu retractări şi relativizări avenite, greu de găsit în discursul generaţiilor mai noi. Un exemplu: deşi evident de partea „sincroniştilor“ occidentalizanţi, apreciază superlativ Princepele şi Săptămîna nebunilor de Eugen Barbu şi deplînge blocada moral-politizată din ultimul deceniu şi jumătate împotriva operei acestui prozator.

O asemenea sinteză ambiţioasă, polemică la toate nivelurile ei, nu are cum să nu genereze controverse. Eventualele neajunsuri nu vizează însă decît superficial structura de rezistenţă a cărţii şi nu invalidează legitimitatea demersului. Voi enunţa, în continuare, cîteva obiecţii (cordiale) la adresa unor aspecte ce mi se par a fi vulnerabile.

Nu o dată, profesorul Negrici denunţă „anormalitatea“ literaturii române produse în comunism, neanalizabilă cu instrumentele clasice ale istoriei literare. Pe de altă parte, subliniază mereu faptul că, din punct de vedere valoric, această literatură se află cel puţin la acelaşi nivel cu cea interbelică. N-ar fi stricat, totuşi, o explicaţie a acestui fenomen aparent contradictoriu…

Nu sînt, apoi, decît parţial de acord cu perspectiva relativistă a criticului – modelată de semiotică şi estetica receptării – asupra valorilor clasice şi a perisabilităţii acestora. Evident, permanenţa lor e o iluzie, dar există durate lungi, chiar foarte lungi ale marilor opere canonice, amplificate de dinamica unei exegeze şi a unei instituţionalizări inteligente. Ele revin în atenţie şi se resemantizează în timp. Problema e că, distingînd avenit clasicismul de neoclasicisme, autorul tinde să subestimeze importanţa clasicităţii, proprietate mai subtilă şi care nu intră în contradicţie cu caracterul modern al operei. Să nu uităm că modernismul şi avangardele s-au definit în negativ în raport cu formele clasice şi s-au lăsat uneori modelate, discret, de ele, aşa cum anumite opere „conservatoare“ sau „reacţionare“ sînt moderne prin chiar antimodernitatea lor. Dialectica modern-clasic sau modern-antimodern e mai complicată, iar valoarea unei opere nu ţine, spre deosebire de importanţa ei, de potenţialul inovativ ci, mai degrabă, de capacitatea sa de insolitare substanţială şi exemplară. E drept că propaganda ceauşistă ne-a exasperat prin cultul triumfalist al clasicilor şi al valorilor perene ale neamului, dar nu e cazul să exagerăm prea mult în sens contrar…

Un alt punct vulnerabil al cărţii de faţă stă, după mine, în perspectiva prea depreciativă asupra interbelicului, probabil în ideea că idealizarea acestuia a dus la supralicitarea generaţiei ’60 ca recuperatoare a „normalităţii“. Privită mai degrabă prin prisma Antologiei… din 1968 a lui N. Manolescu şi prin aceea a lui Hugo Friedrich, poezia română interbelică este evaluată – în consecinţă – ca „premodernă“ în „cuminţenia“ ei lirică. Totuşi, oricît de hibridă, de eclectică, de nostalgică şi de moderată, această poezie rămîne esenţialmente modernă, chiar dacă nu în sensul „categoriilor negative“ ale modernismului înalt şi radical teoretizat de Friedrich. Modelul teoreticianului german nu acoperă decît parţial poezia modern(ist)ă, lăsînd de o parte largi teritorii şi autori precum Whitman, Verhaeren, Prevert sau Maiakovski. O distincţie între modern, modernitate şi modernism s-ar impune. Las la o parte faptul că decupajul din antologia lui Manolescu era unul destul de soft, iar autori ca Ion Vinea sau Adrian Maniu şi-au „cuminţit“ prin rescriere textele din tinereţe.

În altă ordine de idei, perspectiva asupra literaturii încurajate de Viaţa românească mi se pare nedreaptă; are dreptate Doris Mironescu să observe că autorul cedează prea uşor clişeelor ce pun semnul egalităţii între gruparea cu pricina şi poporanismul doctrinar. Acelaşi tip de clişee îl fac pe Eugen Negrici să vorbească despre „criticii tineri din jurul lui Lovinescu“, deşi, între ei, Perpessicius, G. Călinescu, M. Sebastian se aflau pe poziţii moderne diferite. Cu aceasta ajung la un punct cu adevărat sensibil: deşi îşi nuanţează abundent poziţia pro-Lovinescu (pînă acolo de unde ar putea începe o critică sistematică, non-tradiţionalistă a acestuia), deşi recunoaşte (pe urmele lui Virgil Nemoianu) că literatura mare e cel mai adesea „reacţionară“ (chiar cînd autorii sînt adepţi ai progresului social), Eugen Negrici lasă impresia că nu se ocupă suficient de iluziile progresiste ale lovinescianismului, deşi ele explică atît „surprinzătoarea“ poziţie echilibrată a lui Eugen Ionescu din Nu (rezervată atît faţă de tradiţionalişti cît şi faţă de mimetismul occidentalist), cît şi iluziile sincroniste ale oniricilor sau ale postmodernilor. Nu ştiu dacă ultimii au întrerupt „cursul firesc al literaturii române“. Cred în schimb că, după distorsionarea memoriei induse de totalitarism, militanţii lor au distorsionat suplimentar perspectiva asupra istoriei noastre literare, împingînd tot ceea ce nu îi anticipează în debaraua cu vechituri.

Deschiderile comparatiste operate ici şi colo înspre „iluziile“ unor ţări sud-est europene sau occidentale şi chiar ale… Coreei de Sud sînt demne de salutat; dar oare nu relativizează ele aparenta unicitate a celor româneşti? Cît despre „balcanism“ – acesta nu e doar o iluzie literară autohtonă, forjată de Ion Barbu şi G. Călinescu, ci şi una regională, geo-politică şi geo-culturală, precum şi un construct imagologic occidental.

Supralicitarea cvasipatologică a cărţii ca „formă de salvare sub comunism“ e un fapt real. Ne putem întreba însă – retoric – dacă nu cumva acest lucru ţine de literaturocentrismul culturii române moderne şi de „misiunea“ atribuită literaturii în procesul de formare, consolidare şi apărare a statului naţional.

Autorul se numără printre cei care preferă să meargă la „nervul“ problemelor abordate, chiar cu riscul asumat al simplificării sau al contrazicerii. Cartea sa e indispensabilă pentru reglarea metabolismului literaturii române; mă tem doar că vine cam tîrziu şi că noile demitizări (devenite între timp modă şi dogmă moale) ar trebui la rîndul lor deconstruite. Conştient de faptul că, în absenţa iluziilor, literatura n-ar exista, dar convins că excesul iluziilor naşte monştri, Eugen Negrici realizează, pe teren literar, ceea ce a realizat Lucian Boia în istoriografie, dar cu o notă de complexitate şi de expresivitate în plus. Vreau să cred că receptarea acestui volum de anvergură, printre cele mai ambiţioase şi mai valoroase cărţi de critică apărute în România ultimului deceniu şi jumătate, nu se va cantona în zona banalităţilor complezente, ci va antrena o dezbatere acută cu privire la statutul şi punctele litigioase ale literaturii noastre (de la literatura veche şi romantism la maiorescianism, balcanism, şaizecism şi postmodernism). Ne aflăm într-un nou moment al (dez)iluziilor şi ar fi păcat să ratăm o asemenea discuţie. Apropo: „iluziile“ incriminate aparţin mai ales criticilor şi istoricilor literari.