Sfîrşitul Crailor de Curtea
Veche are consistenţa unui lichior greu, dulce-amărui, revărsat pe
masă, în interiorul căruia plutesc în derivă
personajele, asemenea unor insecte căzute pradă unei lumini
crepusculare ce persistă atît la vremea toropitoare a amiezii,
cît şi după lăsarea întunericului. Mişcările
personajelor sînt lente, abulice. Un foşnet de mătăsuri şi
de catifele acoperă glasurile şi, odată cu ele, dramele ce se
petrec în penumbră. Într-o atmosferă de delicioasă
apocalipsă, sunetele ascuţite capătă forme elipsoidale, iar
vocile se sting asemenea ropotului unei ploi ce cade pe un acoperiş
de olane potopit de un mucilagiu la fel de lucios precum păcatul...
Chiar şi silueta ţipătoare a lui Pirgu se estompează topindu-se
alene în aerul purpuriu al asfinţitului. Aleile prin care
hoinăresc paşii crailor sună a prohod de toamnă; roata „vremei“
pare să se fi împotmolit pentru totdeauna în nămolurile
acestui anotimp al putrefacţiei şi al morţii. Arborii scheletici
au silueta unor ciocli. Umbrele celor trei crai, răsfrîngîndu-se
pe un cer de culoarea şofranului, aşteaptă ca surghiunul
existenţei lor să ia sfîrşit. De lumea reală îi mai
leagă vaga adiere a unor păcate săvîrşite fără patimă şi
fără mustrări de cuget... Deposedaţi de orice simţămînt,
craii par a-şi trăi anticipat, savurînd pe îndelete,
propria lor moarte. „Înveşmîntaţi“ în lungi
mantale, cu paloşul la coapsă şi crucea pe piept, cei trei crai,
asemenea unor cărţi de joc întinse pe o lespede funerară,
bîntuie visul povestitorului, pentru care pare să nu existe
nici o deosebire între viaţa de aici şi cea de dincolo.
Moartea e privită ca o eliberare, dar
şi ca un fel de perpetuum mobile al eului profund anihilat de eul
colectiv. Destinul devine molipsitor, ca o plagă. Pecinginea lui
Mateiu Caragiale contaminează generaţiile prezente şi pe cele
viitoare. Dacă binele se usucă şi cade de pe ramurile arborelui
genealogic, răul se perpetuează, pătrunzînd adînc în
conştiinţă. Odată declanşată, putreziciunea nu poate fi oprită
nici prin educaţie, nici prin cultură, nici prin vreo altă himeră.
Ea pluteşte ca o izmă, ridicîndu-se în valuri din
mlaştinile unui trecut mai mult sau mai puţin apropiat, „măcinînd“
deopotrivă clipa prezentă şi pe cea viitoare. Lumea lui Mateiu e
un fel de purgatoriu întors pe dos, în care sufletele, în
loc să se spele de păcate, se însiropează pînă la
saţietate în ele. A fi, în lumea Crailor, înseamnă
a te înnămoli. A accepta mocirla dulce-uleioasă.
Nu există şansă de scăpare nici
pentru crai, nici pentru anturajul lor...
Singurul căruia, la un moment dat,
soarta pare a-i surîde este Pantazi. În casa de
rendez-vous a Arnotenilor, unde poţi degusta o „băutură uşoară,
un şpriţ, un coniac, o margilomană“, jucînd un „maus, un
drum-de-fier, un pocker“, sau unde te poţi delecta cu „o blîndă
copilă, după pofta inimii“, el o întîlneşte pe fata
cea mai mică a acestora, Ilinca, luată „din leagăn“ şi
crescută de o soră a maioresei, o văduvă cu dare de mînă
şi fără copii, departe de locul pierzaniei, în romantica şi
tainica Moldovă, într-un conac din ţinutul Neamţului. Tatăl
Ilincăi, Maiorică, descendentul binecuvîntatului neam
boieresc, e un „maimuţoi“ decrepit, ahtiat după aventuri
galante, iar mama, cucoana Elvira, o „matroană“ pătimaşă!
Celelalte două surori, Mima şi Tita, nişte „cotoţmane, nişte
armăsăroaice“, ce-i drept un pic cam şleampete, dar cu un „glas
limpede“, ca „un murmur lin de ape“, îngînat de
şoapta vîntului. Tot la Arnoteni, într-un turn de
scînduri dărăpănat, e închisă o bătrînă
senilă, Sultana, mama maiorului, care, în nopţile cu lună
plină, umblă de-a buşilea şi urlă ca un cîine. În
tinereţe, bătrîna fusese, scrie Mateiu, „atît de
darnică“ cu trupul, încît şi-l spurcase „pînă
şi cu dulăii“. Văzînd cu ce grele păcate se încarcă,
„în bicisnicia lor“, vechile neamuri boiereşti,
povestitorul sugerează, apelînd la o frază întortocheată,
că singura soluţie în calea degradării ar fi una
malthusiană...
În ecuaţia personajelor lui
Mateiu Caragiale, Ilinca pare un corp străin. Neprihănirea ei e ca
o nucă implantată în peretele translucid al poftelor
celorlalţi. Ea e „lipsită de voiciunea vîrstei sale“ şi
are o privire severă ce-i înăspreşte trăsăturile chipului
abia ieşit din copilărie.
Păcatul moştenit de la strămoşi îi
răvăşeşte simţurile. În ciuda răcelii ei aparente, mezina
Arnotenilor trece prin groaznice chinuri, carnea îi arde de
dorinţi pe care cu greu reuşeşte să şi le stăpînească.
Imaginea surorilor şi urletele din turn îi amintesc de faptul
că drumul lin al plăcerilor şi poftelor trupeşti se sfîrşeşte
în mocirlă sau senilitate. În trupul ei reînvie,
din timp în timp, un alt trup, cel al bunicii Sultana, pe care
Ilinca, printr-un efort suprem de voinţă, încearcă a-l
răpune. În spatele „spovedaniei“ sale punctate în
cîteva fraze se ascunde teama de trecut. E posibil ca imaginile
bestialităţii la care s-a dedat bătrîna sechestrată în
turn să-i bîntuie visele. Mezina Arnotenilor e neprihănită
la modul fizic, dar psihicul ei a cunoscut păcatul în multiple
forme şi s-a călit.
Nu e de mirare că destrăbălarea din
jur n-o tulbură. Ea o priveşte, deopotrivă, cu răceală şi
înţelegere. Pantazi e atît de izbit de asemănarea
Ilincăi cu vechea sa iubire, enigmatica Wanda – fata unui polonez
beţiv, cîrpaci şi curăţător de haine, care afişează
puritatea, dar iese pe bulevard noaptea şi îşi oferă spre
vînzare trupul pentru mărunţiş –, încît inima
i se frînge la vederea ei.
În ciuda dezamăgirii trăite
(Pantazi află despre Wanda că e de moravuri uşoare şi o surprinde
noaptea pe vechea sa logodnică cum îşi primea pe geam
amantul, un anume Fane, zugrav de meserie, văduv), amintirea ei
continuă să-i îndulcească memoria.
„Nici astăzi, după treizeci de ani
– mărturiseşte el – dragostea mea pentru dînsa nu s-a
stins, depărtarea şi timpul au făcut-o însă mistică...“
Pantazi e obsedat nu de făptura Wandei, ci de amintirea ei „nespus
de duioasă şi de dulce“. La femeile ce s-au perindat prin viaţa
sa, el a căutat asemănarea cu „modelul“. Unele l-au desfătat
cu părul lor galben, altele cu „tristeţea surîsului“ ce i
s-a lipit de suflet. Ca şi prietenul său de petreceri, rafinatul
Paşadia, Pantazi e conştient că dragostea nu e altceva decît
un fetişism.
Întîlnind-o pe Ilinca, după
treizeci de ani de frămîntări tainice, în casa rău
famată a Arnotenilor, Pantazi e cuprins de o nouă patimă.
„Îndrăgostirea aceasta, unică în felul ei, nu fu
treptată, cu încolţit şi dat în pîrg, ea izbucni
dintr-odată, pîrdalnică, pustiitoare – mărturiseşte
povestitorul –, şi Pantazi nici nu încercă măcar să i se
împotrivească, se lăsă să meargă cît mai adînc,
găsind o voluptate în a se aţîţa şi suferi.“
Zvîcnetul său sufletesc e amplificat de alcool, îndulcit
cu vechi himere. Visul său de iubire e întrupat, de data
aceasta, de o fiinţă desăvîrşită. La îndemnul
prietenului său mai tînăr, povestitorul, Pantazi o cere pe
Ilinca de soţie. Fata primeşte propunerea cu răceala-i cunoscută,
dar fără nici un fel de ifose. Dacă Pantazi – îi spune ea
povestitorului ce intermediază mariajul – „e măcar pe jumătate
bogat faţă de ce se ştie“, atunci ea e gata să accepte. În
faţa căsătoriei nu există nici o piedică. Necuratul, în
persoana lui Pirgu, încurcă însă iţele. Cu dibăcia-i
diabolică, Gorică o convinge pe Elvira, mama Ilincăi, să-şi
vîndă fata celuilalt crai, lui Paşadia. Aflînd de
această tranzacţie „curat-murdară“, cei doi crai se încaieră,
fiind gata să-şi rezolve diferendul pe calea armelor. În cele
din urmă, rafinatul Paşadia, ca să nu-i fie tîrît
numele în noroi, renunţă la duel, abandonul fiind considerat
drept primul „dar de logodnă“. În fine, în timp ce
pregătirile pentru nuntă sînt în toi, mezina
Arnotenilor se îmbolnăveşte de scarlatină şi medicii, cu
tot milionul promis, n-o pot salva din ghearele morţii... Logodnica
lui Pantazi e prohodită „domneşte“, ca „împărătesele
de la Bizanţ“, fiind condusă spre lăcaşul de veci împodobită
apoteotic cu „toate florile din Bucureşti“; de buna desfăşurare
a ceremonialului se ocupă nimeni altul decît Pirgu. Pantazi
decontează cheltuiele, dar nu participă la înmormîntare.
În întunecimea de catifea a
Crailor, Ilinca e singurul personaj luminos al romanului. Ea e ca un
vis deschis într-un alt vis. Un contrapunct menit să-l scoată
din penumbră pe Pantazi. Ilinca e Wanda întoarsă din Infern.
O iluzie. Un balon de săpun, avînd întipărit pe
marginile sale un chip angelic. Contorsionat pe alocuri. Moartea ei
pare să nu-l afecteze totuşi pe Pantazi, care îşi reia, fără
nici o urmă de suferinţă, obiceiurile-i mondene. Mulţi aveau
impresia că acesta îşi va trage un glonte în tîmplă.
Trecînd pe lîngă „ferestrele joase ale birtului
franţuzesc“, povestitorul îl descoperă la locul său
obişnuit, „mîncînd şi bînd liniştit, cu
poftă...“. Trecerea de la dragoste înfocată la indiferenţă
e şocantă, neverosimilă. Explicaţia o putem găsi întorcîndu-ne
la pasajul în care Pantazi, dîndu-i dreptate lui Paşadia,
declară că amoru-i un fetişism. „Da, fetişism, fetişism“, îi
mărturiseşte el povestitorului. Odată cu dispariţia obiectului
veneraţiei, dispare şi obsesia. Fetişismul lui Pantazi se
manifestă doar în momentele de criză. Mania lui seamănă cu
cea a unui colecţionar care, pentru a-şi completa colecţia, e
dispus să facă orice sacrificiu (ajungînd la înscenarea
unui furt sau chiar la crimă). În cazul lui Pantazi, duioasa
amintire a Wandei ce-i răscoleşte sufletul reprezintă „colecţia“
ce trebuie reîmprospătată ciclic.
Încă un zîmbet,
încă un gest, o mişcare de pleoapă, şi obiectul adoraţiei
va putea fi reconstituit în întregime. O nouă cucerire
sentimentală a lui Pantazi îi aduce pe tavă cîteva
trăsături sau gesturi ale păpuşii sale Barbie ce-i stăruie în
amintire. Scurta apariţie în viaţa sa a mezinei Arnotenilor
îi scoate în faţa ochilor o copie ce eclipsează
originalul. Craiul Pantazi e însă obsedat nu de perfecţiune,
ci de defecte. Defectele Wandei, partea sa absconsă, îi
întreţin vie amintirea. Ilinca e ca o statuie de ceară. Un
surogat. Dacă mezina Arnotenilor nu şi-ar fi pus frîu
pornirilor, dragostea lui Pantazi ar fi fost mai consistentă. Craiul
iubeşte flacăra ce arde topind ceara. Statuile îl lasă
indiferent. Lipseşte tocmai perfidia, trădarea. Lipseşte fereastra
prin care Wanda îşi vîra noaptea amanţii în
alcov, pentru ca a doua zi, la lumina zilei, să apară în faţa
lui Pantazi imaculată ca Sfînta Fecioară pogorîtă din
altar. Lipseşte suferinţa, frămîntarea. Statuile de ceară
merită, cel mult, o înmormîntare fastuoasă, la care
chiar dacă nu participi, o poţi savura mestecîndu-ţi
gîndurile, în faţa unui pahar de vin, la birt. Alura lui
Pantazi îmi aminteşte, nu ştiu de ce, de Svidrigailov.
Pantazi e un Svidrigailov balcanic, care iubeşte valsul voluptuos şi
trist, îngînat de lăutari, „mărturisind duioşii şi
dezamăgiri, rătăciri şi chinuri, remuşcări şi căinţe“ ce
te împing spre marginea prăpastiei, dar te şi opresc să te
arunci în gol, tocmai din dorinţa de-a mai savura o dată, şi
încă o dată, la nesfîrşit, dulceaţa amară a clipei
care tocmai a trecut.
Primul care părăseşte lumea vie a
morţilor lui Mateiu Caragiale e Paşadia. Sfîrşitul e pe
măsura staturii personajului: „frenezia crudă a Raşelicăi
Nachmansohn“, poreclită lipitoare, îi suge ultimul strop de
vlagă bărbătească. Năpustindu-se ca un vifor voluptuos asupra
craiului tomnatic, după cîteva şedinţe îl lăsă fără
suflare. „Viţiul îi mistuise trupul“ lui Paşadia, fără
„a-i vătăma cîtuşi de puţin şi duhul“, care se va
strecura asemenea unui abur nostalgic-otrăvit în inconştientul
celorlalţi. Moartea lui vesteşte sfîrşitul unei epoci şi
începutul unei lumi mai agitate. În această lume, nu mai
e loc nici pentru boieria lui Paşadia, nici pentru suferinţele
romantice ale lui Pantazi. Paşadia moare înainte de a fi silit
să îndure, după război, neputinţa sărăciei, şi de a
vedea ascensiunea socială a lui Pirgu, care dintr-un măscărici
devine multimilionar, „prefect, senator, ministru plenipotenţiar,
prinzînd o subcomisie de cooperare intelectuală la Liga
Naţiunilor“, oferind petreceri somptuoase oaspeţilor străini
invitaţi la castelul său din Ardeal... Cu puţin timp înainte
de sfîrşitul său, Paşadia îl întîlnise pe
Pirgu sub braţ cu operele lui Montaigne. În cercul de viitori
înavuţiţi, Gorică avea nevoie de un pic de poleială
filozofică pentru a parveni cum se cuvine... „Ce ţi-a venit să-l
iei pe Montaigne?“, îl ispiteşte povestitorul. „Ei, zise,
cu un zîmbet înduioşat Pirgu, oricum Montaigne e
drăguţ“, are părţile lui absconse.
La scurt timp după Paşadia, se stinge
şi Pena Corcoduşa. Moartea o transfigurează. Corcoduşa zace
întinsă pe o rogojină în Curtea Veche, străjuită de
turlele bisericii cu turla verde. O lumină sfioasă i se cerne pe
chipul iluminat de o „duioşie extatică“. Contemplînd-o,
Pantazi caută să desluşească în ea trăsăturile Wandei. A
unei Wande mîntuite de perfidie şi păcat. Pena Corcoduşa
este opusul Ilincăi. E demonul ce-i înfierbîntă
simţurile... Moartea îi purifică trăsăturile. O face să
semene cu o statuie de ceară transfigurată de smerenie. Nu cumva
această viziune e legată şi ea de fetişism? Mania de colecţionar
a lui Pantazi va funcţiona din nou în subconştientul său. O
parte din „iluminarea“ de care e cuprinsă răposata va fi
transferată, completînd portretul Wandei.
S-a bătut (şi pe bună dreptate)
multă monedă despre faptul că societatea românească
trăieşte în zodia lui Caragiale-tatăl. Prea puţini s-au
aplecat asupra premoniţiilor fiului. Cei doi se completează. Unul e
diurn, altul nocturn. Primul e asemenea unui chirurg care face
disecţia unui cadavru, consemnîndu-i, rece, racilele. Cel
de-al doilea, înarmat cu un lornion, la lumina lunii,
urmăreşte, pedant, descompunerea aceleiaşi societăţi, inhalînd
toate miasmele. Un singur personaj prosperă: necuratul... Pirgu. Îi
putem urmări evoluţia în perioada României interbelice.
Dar îl putem întîlni şi azi, în Parlament,
la Guvern, dar şi la palatul Cotroceni, în mijlocul mulţimii,
sau pe stadion, înconjurat de floarea intelectualităţii
noastre, în care duhul lui Paşadia a fost pervertit de Pirgu.
În preajma lui mişună Caţavencu, multiplicat în mii de
exemplare. Şi tot acolo, îşi ridică poalele în public
cîte o nouă Corcoduşă, propulsată la rang de demnitar...
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters