Egipt, 4 iunie. În prima sa
vizită în regiune, preşedintele Statelor Unite salută,
reverenţios, Islamul şi oficializează ceea ce candidatul Barack
Hussein Obama promisese în campanie, anume ruptura definitivă
cu tonul agresiv şi cu politicile belicoase ale Administraţiei
Bush. Şeful democrat de la Casa Albă evită cuvîntul
„terorism“ şi propune lumii musulmane să deschidă, alături de
America, o eră a încrederii şi a concordiei. Tot atunci,
Israelul şi Autoritatea Palestiniană sînt chemate la
negocieri de pace, cu final prevăzut – două state care să
coexiste paşnic. Iar Iranului, ce se pregătea de alegeri, Barack
Obama îi propune un dialog necondiţionat, aceasta după ce
recunoaşte, într-un gest fără precedent, de o certă valoare
diplomatică, implicarea CIA în lovitura de stat care înlătura,
în 1953, în plin Război Rece, un guvern iranian ales
democratic. La Washington, adversarii percep discursul lui Obama ca
pe o capitulare. „La nivel global, această deschidere către lumea
musulmană a plasat preşedintele pe teren arab, utilizînd
mentalitatea liderilor regiunii, acceptînd retorica
adversarilor noştri, fără a reuşi să promoveze importanţa
simbolică a Americii sau să avanseze interesele noastre naţionale“,
a comentat un analist conservator de la American Enterprise
Institute. Iar un altul a adăugat că „America are un are slăbit“
în urma acestui discurs.
Schimbarea de paradigmă este evidentă,
rezultatele sînt însă incerte. Realegerea preşedintelui
ultraconservator Mahmud Ahmadinejad – contestată vehement de
opoziţia reformatoare, susţinută, în stradă, de cei mai
curajoşi dintre partizanii ei – pare să îngreuneze
încercările Administraţiei Obama de a depăşi deceniile de
ostilitate între SUA şi Iran. Iar legitimitatea fisurată a
lui Ahmadinejad, al cărui mandat se reînnoieşte, iată, în
urma unui scrutin suspect de fraudă, nu face neapărat din acesta un
partener maleabil de dialog. Dacă America va ignora acuzaţiile de
trucare a alegerilor aduse de reformatori, atunci ea îşi va
trăda principiile. Iar dacă, totuşi, se vor relua, aşa cum îşi
dorea Barack Obama, discuţiile cu Iranul pe marginea dosarului
nuclear controversat, a petrolului, a situaţiei din Afganistan sau a
terorismului, atunci acestea vor fi oricum dificile. Pentru că,
avînd în spate armata ideologică şi miliţia islamică,
regimul îşi va apăra în faţa „opresorului“
occidental puritatea şi valorile morale pe care democraţiile
liberale nu le pot nici măcar visa, darămite atinge, după cum
pretinde preşedintele iranian. Intransigenţa crescîndă a
liderului iranian, care s-a consacrat nu numai prin atitudinea sa de
antiamerican visceral, ci şi prin negarea Holocaustului şi prin
duşmănia faţă de Israel, este de natură să atenueze efectele
presiunii pe care Occidentul, în special Statele Unite, o
exercită asupra Guvernului de dreapta israelian. Imediat după
evenimentele de la Teheran, premierul Benyamin Netanyahu a rostit
primul discurs de politică externă, în care a răspuns
parţial cererilor americane. Netanyahu a declarat că este de acord
cu principiul unui stat palestinian, demilitarizat şi care acceptă
Israelul ca stat al poporului evreu, refuzînd însă
revenirea refugiaţilor palestinieni sau divizarea Ierusalimului. Pe
de altă parte, prim-ministrul a refuzat cererea Statelor Unite ca
Israelul să îngheţe colonizările în Cisiordania.
Aşa arată oferta lui Benyamin
Netanyahu. Prea generoasă din perspectiva Dreptei radicale
israeliene şi a propriului partid, Likud, în faţa căruia va
trebui, probabil, să se justifice, dar inacceptabilă pentru
palestinieni, cărora propunerea nu le deschide orizontul unei
suveranităţi reale, ei văzînd în aceasta o tentativă
insidioasă de a îngropa eforturile de pace. Casa Albă a
salutat ceea ce a numit „un pas înainte“. Totuşi,
„concesia“ făcută de Netanyahu nu simplifică dosarul
Orientului Mijlociu. Acum, în joc sînt credibilitatea şi
forţa persuasivă a lui Barack Hussein Obama, alternativa, îndelung
aşteptată, la poziţiile dure adoptate de fosta administraţie
republicană. America nu-i poate cere mai mult Israelului, într-un
moment în care la Teheran se reinstalează la putere Mahmud
Ahmadinejad, cel care ameninţa cu ştergerea de pe hartă a statului
evreu, iar ipoteza unui atac unilateral al Israelulului asupra
instalaţiilor nucleare iraniene este tot mai des evocată. De
altfel, premierul Netanyahu a insistat, în discursul său,
asupra pericolului pe care îl reprezintă amestecul de
radicalism islamic şi de arme nucleare pentru pacea lumii întregi,
nu doar a ţării sale şi a regiunii. În acelaşi timp, dacă
nu continuă presiunile asupra Guvernului Netanyahu, Obama îşi
năruieşte reputaţia – în curs de edificare – de apostol
al păcii în Orientul Mijlociu şi de partener onest de dialog
cu lumea musulmană. Lipsa soluţiilor şi a gesturilor curajoase
care să repună pe şine procesul de pace israeliano-palestinian
le-ar confirma scepticilor că statura reală a lui Barack Obama este
mult sub anvergura propriei retorici. Israelul, prietenul etern, a
dat un răspuns, dar incomplet. Iranul, inamicul veşnic, ezită.
Israelul şi Iranul „dialoghează“, de fapt, între ele, iar
discuţia miroase a pucioasă. Mileniul de pace nu a început.
America profetului Obama, cum îl numea un ziar egiptean după
discursul istoric rostit, la începutul lunii, la Cairo, se află
în menghina Orientului Mijlociu.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters