OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De trei săptămîni, cele mai multe comentarii pe pagina de Internet a revistei noastre sînt la serialul pe care Paul Cernat l-a consacrat volumului Idolii Forului, coordonat de Sorin Adam Matei şi Mona Momescu. Tot de trei săptămîni, cele mai accesate (citite) articole sînt tot cele scrise de Paul Cernat, la amintitul volum. Idolii Forului a reuşit să stîrnească patimi, controverse, puncte de vedere divergente, să aprindă polemici şi să urce cota unui volum, altfel destul de eterogen alcătuit. Am informaţii că Idolii forului a reuşit să aibă şi bune vînzări, cel puţin în librăriile din Bucureşti. Într-un moment în care a cumpăra cărţi este un lux, faptul că publicul e curios de această dezbatere nu poate decît să arate că (re)poziţionările culturale şi discuţia despre influenţa simbolică în planul culturii române au doza lor de interes. Aşa a fost şi în cazul volumului lui Adrian Marino, Viaţa unui om singur. Remarcăm, de altfel, că disputa despre „cazul Marino“ s-a reaprins, cu noi texte semnate de Mirela Corlăţan, în Evenimentul zilei, şi de Vladimir Tismăneanu, în revista 22. Observăm o anumită (să-i spunem insistenţă? Obsesie?) dorinţă la Vladimir Tismăneanu şi la Mirela Corlăţan de a-l scoate „agent de influenţă“ al regimului comunist pe Adrian Marino.

 

Deşi dosarele sînt incomplete, concluziile pe care le trag cei doi autori amintiţi anterior sînt formulate fără tăgadă. Interesant este că Vladimir Tismăneanu citează semnificativ din Monica Lovinescu, dar nu ia în seamă, pentru înţelegerea complexităţii cazului Marino, două interviuri publicate în Observator cultural cu Neculai Constantin Munteanu şi Mircea Carp, care l-au cunoscut bine pe Adrian Marino şi care spun cîteva lucruri extrem de judicioase (Mircea Carp vorbeşte despre prietenia care l-a legat de Adrian Marino şi crezurile comune anticomuniste pe care le-au avut cei doi amici, chestiune oarecum contradictorie cu poziţia unui „agent de influenţă“). O fi revista Observator cultural pusă la index de Vladimir Tismăneanu şi de nesuportat, dar mărturiile celor doi foşti redactori de la Europa liberă au o anumită relevanţă pentru comportamentul lui Adrian Marino în raport cu exilul românesc. Mă rog, fiecare cu ale lui… Nu vrem să polemizăm cu Vladimir Tismăneanu, pur şi simplu ne întrebăm dacă sursele publice (mărturiile celor care l-au cunoscut pe Marino şi care sînt în viaţă) n-ar contribui la înţelegerea complexităţii unui spirit contorsionat, care nu cred că e văzut neapărat ca un model de comportament, ci ca un om care a scris despre hibele unei culturi române, prea apăsate de provincialism şi de dispute sterile.

 

În acest punct am dorit să ajung. Deseori, ne răzvrătim împotriva unei afirmaţii, ne aprindem dacă ni se pune o oglindă în faţă, ne întrecem să-l umplem de zoaie pe compatriotul nostru cu o altă părere. Absenţa dialogului, tipul de discurs infailibil, omul care nu suportă contrazicerile, acestea toate sînt, cred, o meteahnă, un beteşug al poziţionării noastre în lume. Pe toate drumurile, ne lăudăm cu cît sîntem de emancipaţi şi de deschişi, dar cînd noi înşine sîntem vizaţi, ne luptăm pentru supremaţie, delimităm teritoriile şi ne lovim fără cruţare.

Părerea noastră este că deja Guvernul Boc a trecut de la iresponsabilitate la crimă împotriva culturii române. Principala obligaţie (principalul rost), după părerea noastră, în aceste momente de cumpănă, este să veghem, să reacţionăm şi să sancţionăm mişcările Puterii. Taberele, faliile, discursurile autoevocatoare, firitiselile şi linguşirile ar trebui să dispară. Miza, în acest moment, este supravieţuirea culturii române, ceea ce contează este ca publicul să mai poată merge la teatru sau într-un muzeu, adică să aibă şi banii, dar să ajungă într-un loc unde nu găseşte o uşă închisă sau doar cîţiva angajaţi care ţin şi tablourile, taie şi bilete la intrare, fac prezentările operelor şi spală podeaua. Din acest motiv, considerăm gîlceava contraproductivă, sterilă şi chiar pernicioasă pentru aceste vremuri. În aceeaşi măsură, tăcerea e vinovată, iar intelectualii ar trebui să revină la misiunea lor principală: aceea de a sancţiona public derapajele Puterii şi actele anticulturale pe care reprezentanţii Puterii le săvîrşesc. Adică să vorbească despre probleme reale, într-un context real. Adică să se întoarcă spre public şi să se întrebe dacă el mai există, dacă acesta nu dispare prin aceste înfiorătoare măsuri anticulturale.