Autor: 
Categoria: 
I
Nu ştiu dacă sînt mulţi cititorii cunoscutului cotidian german Frankfurter Allgemeine Zeitung care, parcurgînd numărul din 25 noiembrie al ziarului, să fi rămas şi ei blocaţi la pagina a treia deja, aşa cum mi s-a întîmplat mie. Cauza dezagrementului matinal? Găseai la acea pagină două articole privind raporturile germano-franceze – o chestiune dintotdeauna semnificativă a politicii europene, care, în condiţiile actualei crize (pentru a nu vorbi încă de un dezastru), a ajuns însă de-o importanţă vitală. Am citit cele două texte cu temă comună, două segmente asamblate în interiorul aceleiaşi coloane din pagina ziarului, le-am recitit, dorindu-mi să nu le fi înţeles bine.
Primul text comentează întîlnirea
de la Paris a cancelarului Angela Merkel cu preşedintele Nicolas
Sarkozy. Autoarea articolului nu trece sub tăcere divergenţele care
persistă între cei doi în privinţa strategiei de
adoptat pentru a preveni derapajul economic-financiar actual în
direcţia unei adevărate catastrofe. Şi totuşi, pragmatismul pe
care ziarista îl recunoaşte fără amendamente celor doi
politicieni, va avea ultimul cuvînt de spus, determinîndu-i
să găsească un consens, să intervină eficient etc. etc.
Întîlnirea de la Paris a fost una „de lucru“. Chiar
dacă, atunci cînd părăsesc scena mediatică, Merkel şi
Sarkozy lasă acolo şi euforia regăsirii, jucate cu belşug de
trucuri mimico-gesticulatorii – şi ironiile autoarei în
această direcţie sînt mai mult decît edificatoare –,
nu avem motive să ne îndoim că cei doi lucrează bine, aşa
că putem aştepta cu încredere rezultatele şedinţei. De unde
provine atunci acel malaise care te împiedică să dai pur şi
simplu pagina, să treci mai departe?
De acord: nu este cazul să te laşi
sedus de înscenările prieteniei franco-germane. De fapt,
show-urile recente, cu demonstraţiile fizice de veselie, simpatie,
cordialitate, intimitate etc., nici nu sînt necesare – pentru
a nu le mai judeca sub aspect estetic. Şi totuşi, cum să nu te
opreşti şi să te întrebi în ce fel, la ce nivel, în
ce plan conlucrează şefii de azi ai celor două state vecine, cu o
istorie comună atît de dramatică, cu zestrea de ură
acumulată în trei războaie sinistre şi prietenia lor încă
fragedă, promulgată printr-un tratat elaborat acum aproape
cincizeci de ani de doi corifei ai unei specii de politicieni
dispărute între timp, generalul De Gaulle şi cancelarul
Adenauer? Cum se înţeleg actualii şefi ai celor două state,
care – aşa cum se admite deja – sînt şi rămîn
străini unul faţă de celălalt, nu numai afectiv, ci şi ca stil
şi concepţie politică?
Dar iată că ziarul nu lasă loc
pentru prea multe ipoteze în chestiunea pragmatismului,
respectiv a variantei lui în curs de-a se impune în
raporturile franco-germane. Al doilea text menţionat – mai mult o
ştire dezvoltată decît un articol propriu-zis, închis
într-un chenar negru ca un anunţ funerar – se intitulează
„Bani mai puţini pentru schimburile culturale franco-germane“.
Termenul german original, Verständigung, înseamnă, de
fapt, nu „schimb“, pur şi simplu, ci cunoaştere reciprocă şi
înţelegere, comunicare. Măsurile economice despre care este
vorba aici privesc în primul rînd emisiunile în
limba germană ale postului de radio France Internationale. A doua
victimă este Centrul de Informaţie şi Cercetare Cirac, înfiinţat
în 1981, cu ocazia summitului franco-german de atunci. Această
instituţie, finanţată de Ministerul de Externe Francez, are ca
obiectiv susţinerea proiectelor ştiinţifice şi a programelor
universitare consacrate Germaniei contemporane. Ne întrebam mai
sus în ce plan anume „lucrează“ şi colaborează
preşedintele Franţei şi cancelarul Germaniei. Judecînd acum
după zona instituţională în care Guvernul celui dintîi
a decis să facă economii, trebuie să acceptăm că şeful statului
francez (pentru a ne limita deocamdată la informaţiile din ziarul
citat) poate concepe şi o cooperare interstatală fără comunicare,
un parteneriat fără cunoaştere şi înţelegere reciprocă.
Pragmatismul ne obligă, aşadar, să distingem în raporturile
franco-germane o sferă de interese comune, variabile, şi,
corelativ, un tip de alianţă între cele două ţări (mai
exact, guverne) fără o apropiere a naţiunilor (mai exact, a
cetăţenilor). Franţa se „înţelege“ cu Germania, oricît
de puţin ar şti francezii şi germanii unii de alţii. Ca doi buni
manageri ce sînt, fără îndoială, „şefii“ ştiu că
„firmele“ lor nu pot subzista pe piaţa mondială fără o
strategie comună. Care este substratul real al prieteniei înscenate?
Purul interes – nud, crud –, simpla coalizare – rece, mută!
Aceasta să fie cheia succesului în relaţiile franco-germane?
O reuşită după modelul exponenţilor de acum ai celor două ţări,
care admit şi nu regretă că rămîn străini unul faţă de
celălalt!
Este greu de ştiut, desigur, cum percepe un contemporan neimplicat – profesional sau cultural – această coolness în raporturile franco-germane. Este greu, totodată, să te îndoieşti de reacţia cuiva care urmăreşte evoluţiile politico-culturale din Vest avînd prezente în minte şi evenimentele din Estul european, mai precis, din România. Măsurile economice ale Guvernului francez au în acest caz un ecou cumva grotesc în cele luate recent de Guvernul de la Bucureşti, iar indiferenţa glacială cu care sînt abordate în Franţa schimburile culturale cu străinătatea şi instituţiile cărora ele le-au fost încredinţate nu decepţionează mai puţin decît „pragmatismul“ brutal cu care sînt (mal)tratate actualmente la Bucureşti proiectele Institutelor Culturale. Este firesc ca indignarea suscitată de această politică-obstrucţie să se transforme acum, odată ce-am depăşit sfera locală, în dezolare. De bună seamă, Occidentul nu ne mai poate încuraja revolta. Vestul, în frunte cu Franţa, sursa biseculară a „Luminilor“, nu mai oferă modele de promovare culturală, ba chiar imită, cu o mică întîrziere, „barbaria“ răsăriteană.
S-a întors lumea europeană pe
dos, pentru a intra astfel, de-a-ndărătelea, într-o eră
nouă, curat pragmatică? Sau trăim deja cu toţii, fără să ştim,
în lumea lui James Bond, unde iluziile etico-sentimentale se
plătesc cu viaţa? Dar dacă am înţeles bine, în filmul
recent (cu toată urgia îndurată de ochi şi urechi), Bond,
oricît de stresat, se încăpăţînează să salveze
măcar un „quantum of solace“. De aceea nu-ţi vine, poate, să
crezi că, la polul opus, înalt, al culturii vestice, un
filozof care se bucură, de mai mulţi ani, de o deosebită audienţă
internaţională, scriitor briliant şi gînditor în cea
mai elevată tradiţie occidentală, un intelectual care realizează
cu extremă luciditate problemele actuale ale comunicării culturale
intereuropene, nu găseşte cu cale să se îngrijoreze.
Dimpotrivă, el se desparte lejer de mitul prieteniei interstatale şi
de ritualurile cultivate de generaţii întregi de politicieni
pacifişti. Mă refer la Peter Sloterdijk şi teoria sa despre
perioadele postbelice.
II
Între Franţa şi Germania de azi „nu pot exista nici un fel de relaţii“; „prietenia“ codificată prin tratatul oficial încheiat cu mulţi ani în urmă între cele două ţări (la Reims, în 1962) nu denumeşte, în realitate (şi în cel mai bun caz), decît o „ignorare reciprocă“, o „înstrăinare benignă, aşa cum poate surveni ea uneori între foşti îndrăgostiţi sau, de ce nu, între adversari legaţi altădată prin ură“.
Am reprodus aici teza cu care şi-a
deschis Peter Sloterdijk, cu un an în urmă, discursul rostit
la Universitatea „Albert Ludwig“ din Freiburg. Şi auditoriul
trebuie să fi intrat într-o oarecare panică: reputatul,
briliantul gînditor, scriitor şi profesor fusese invitat să
vorbească cu ocazia celei de-a şasea ediţii a „Convorbirilor
culturale germano-franceze“1. Dar deficitul de comunicare
recunoscut astfel, de la bun început, nu trebuie să
constituie, potrivit opticii filozofului, un motiv de nelinişte sau
regret pentru elitele celor două ţări şi, cu atît mai
puţin, pentru cetăţenii lor. Dimpotrivă, asemenea înstrăinare
bucură. Ea trebuie salutată cu satisfacţie, ca fiind unicul
substrat solid al unei coexistenţe civilizate. Cele două ţări se
emancipează şi filozoful îşi exprimă dezideratul major,
anume ca această înstrăinare reciprocă, salutară, să fie
în curînd desăvîrşită. Termenul ideal pentru
încheierea procesului ar fi anul 2012, cînd se vor
celebra cele cinci decenii de „prietenie“ franco-germană,
inaugurate în Catedrala din Reims, în prezenţa
generalului De Gaulle şi a cancelarului Adenauer. Sub cupola
simbolică a bisericii catolice, cei doi oameni de stat marcau, prin
slujba reconcilierii la care participau, începutul unei relaţii
noi între cele două state, bazată pe respectul unor valori
comune, tradiţionale. Pentru Sloterdijk, la Reims, cu De Gaulle şi
Adenauer, începe, de fapt, procesul de degajare benefică din
legătura nefastă de pînă atunci – o fascinaţie reciprocă
cu adîncimi de sindrom. La originea acestei dependenţe
obscure, vinovate, printre altele, de trei războaie ucigaşe,
Sloterdijk identifică un Părinte-Gigant: Bonaparte! Dacă viziunea
filozofului se va realiza, în anul 1912, Franţa şi Germania
vor fi definitiv „denapoleonizate“. Şi odată cu aceasta,
francezii şi germanii se vor fi trezit definitiv şi din mirajul
Revoluţiei.
Nu discutăm cazul dnei Angela Merkel.
Cine ştie însă dacă preşedintele Sarkozy ar fi flatat să
afle că un filozof de talia şi cu aura lui Sloterdijk îl
admiră tocmai în măsura în care profilul său se
conturează tot mai clar ca antipod al marelui corsican? Dar mai
importantă este o altă întrebare, cea care priveşte
diagnosticul lui Sloterdijk – sindromul napoleonic –, căci
fenomenul posedă, neîndoielnic, o amploare europeană. Ce
anume îl determină pe Sloterdijk să „demitizeze“ ultimele
cinci decenii de cooperare politică franco-germană? Ce-l împiedică
să admită o modificare de profunzime în relaţiile dintre
cele două ţări după cel de-al Doilea Război Mondial? De ce să
nu se poată stabili, în condiţii de pace, şi o relaţie
autentică între Franţa şi Germania? De ce nu poate exista,
nici acum şi nici după ieşirea definitivă din „napoleonism“,
o apropiere reală între francezi şi germani? De ce să nu se
înţeleagă ei, de ce să-şi rămînă străini?
Răspunsul la aceste întrebări interesează nu numai
Occidentul. De el depinde „quantumul“ de speranţă care le
rămîne europenilor în legătură cu calitatea vieţii
lor în pretinsa „casă“ comună. Căci, dacă în
Europa nu se poate trăi altfel decît ca într-un mare
hotel, atunci nici nu putem aştepta ca vecinii să-şi poarte de
grijă unul altuia, să încerce să înveţe unul limba
celuilalt, să schimbe între ei cărţi şi impresii. O
asemenea vecinătate civilizată, dar perfect cool, nu solicită nici
cheltuieli deosebite. Iată tema unui colocviu: care să fie
componentele „parazitare“ ale relaţiilor intereuropene, potrivit
raţiunii pragmatice recomandate aici? Fiind vorba finalmente de
posibile economii şi relaxări bugetare, ar fi bine ca o asemenea
întîlnire de lucru să aibă loc într-o luni.
Argumentaţia lui Sloterdijk îşi
ia startul departe, în trecut. Privită astfel, prin ocheanul
întors, perioada de după 1945 nu apare în istoria celor
două ţări decît ca ultima dintr-o succesiune de secvenţe
analoge. Totul începe cu Revoluţia franceză. Idealurile
acesteia, luminoase, fără nici o îndoială, au depăşit
graniţele ţării, purtate, totuşi, de trupele imperiale. Tot ce a
urmat acelei imense conflagraţii trebuie văzut ca o lungă epocă
postbelică, unitară, deşi subîmpărţită în mai multe
secvenţe. Generalul Bonaparte, încoronat apoi Împărat,
„zeul războiului“ (cum l-au numit prusacii), a răspîndit
în tot spaţiul de acţiune al armatelor sale un nou cod de
legi; a impus totodată un nou tip de politician. Modelul întruchipat
de Napoleon – vocaţia puterii, asociată cu geniul militar şi
impactul magnetic asupa maselor – şi-a exercitat fascinaţia pînă
în secolul nostru, aproape pînă în zilele noastre
– crede Sloterdijk. Acest model/mit/fantasmă a suscitat dorinţa
nebună de a-l egala, ca şi rivalităţi şi resentimente mortale.
În toate ţările în care a ajuns, el a lăsat în
urmă, odată cu nesaţul gloriei, sămînţa nesănătoasă a
imitaţiei, cu reversul ei, respingerea. A produs un şoc, după care
naţiunile, încă fragede, nu s-au mai redresat. Experimentul
nation building sub influenţă franceză, cezaro-militaristă, a dus
la ruperea tendinţelor naţionaliste de curentele
liberal-moderniste. El a declanşat o maladie care s-a terminat, în
cazul Germaniei – traumatizată de înfrîngerile
suferite, profund resentimentară –, cu catastrofa din 1945.
„Zodia“ lui Napoleon – nefastă pentru tot spaţiul european
confruntat cu expansiunea franceză – nu s-a încheiat nici
chiar odată cu Hitler, ci de abia la moartea lui Franco. Ea
subîntinde, aşadar, cei aproape două sute de ani care, oricît
de darnici în evenimente „epocale“, constituie totuşi, în
ochii lui Sloterdijk, o unitate – evul postbelic.
Verdictul lui Sloterdijk privind
raporturile dintre Franţa şi Germania în special, ca şi
aprecierile sale privind în general şansele unei apropieri
reale între statele occidentale instalate acum în
„postistorie“ (nu insistăm aici asupra acestui concept), se
întemeiază pe o teorie originală a postbelicului
(Nachkriegszeit). Noţiunea nu are o semnificaţie strict temporală.
Nu este vorba de un segment de timp determinabil cronologic, ci de un
fenomen suprastructural, şi anume de autoreglarea unei culturi şi,
în primul rînd, a imaginii identitare a unei naţiuni,
sub influenţa războiului şi a rezultatelor lui. Modul în
care evoluează cultura şi autoreflexia naţiunilor beligerante în
faza postbelică depinde de poziţia lor: învingători vs
învinşi, ca şi de atitudinea lor, faţă de cele două
situaţii ca atare: victoria, respectiv înfrîngerea. Cu
alte cuvinte, faptul de a fi cîştigat sau pierdut războiul
constituie factorul determinant în evoluţia culturală a
naţiunilor beligerante în faza ulterioară conflictului: modul
lor de a trăi, de a se autodefini şi exprima stau în umbra
lui. Războiul, deşi trecut, continuă să fie prezent – conştient
şi inconştient – prin rezultatul lui, şi anume într-un mod
simplificat, redus la alternativa: victorie vs înfrîngere.
Cei două sute de ani de istorie
occidentală care au urmat Revoluţiei franceze pot fi luaţi drept o
unică „epocă“, numaipentru că Sloterdijk găseşte un numitor
comun pentru toate războaiele (şi păcile-anexe) care s-au succedat
în acest interval de timp. El împrumută din domeniul
sociopsihologiei noţiunea de stres, adoptînd totodată teoria
lui Heiner Mühlmann, potrivit căreia războiul constituie o
situaţie de stres colectiv extrem2. Producţia culturală, susţine
Mühlmann, se desfăşoară integral sub presiunea acestor
condiţii excepţionale. „Procesele stresorice“ se recunosc cu
uşurinţă în domeniul coeziunii comunităţii, atît în
plan sincronic – raporturile dintre contemporani –, cît şi
diacronic – relaţiile cu predecesorii, respectiv urmaşii.
Potrivit teoremei intitulate „Maximal-Stress-Cooperation“, pe
scurt MSC, condiţii de stress extrem pot stimula apariţia unor
grupuri culturale robuste şi totodată maleabile, receptive,
capabile să înveţe şi să reziste conflictelor în
spiritul cooperării „eustresorice“ – între parteneri şi
dincolo de diferenţele de generaţie. MSC devine astfel sigla unei
fitness care permite succesul unor grupuri în situaţii de
stres, prin capacitatea de a-şi concerta acţiunile şi de a activa
anumite aptitudini memoriale (reîmprospătarea unei tradiţiii
culturale, de pildă, ar reprezenta o asemenea performanţă).
Postbelicul continuă să solicite
aptitudinea MSC, în măsura în care, cum spuneam,
potrivit teoriei lui Sloterdijk, naţiunile foste beligerante se
raportează în continuare, deşi au depus armele, la rezultatul
războiului, se comportă ca învinse sau ca învingătoare.
Cum se împarte stresul? În timp ce victoria le va da
unora ocazia de a-şi reafirma valorile identitare, le va permite să
se redreseze în spiritul continuităţii şi-al consolidării
tradiţiei, învinşii sînt constrînşi să pună
sub semnul întrebării ideile şi idealurile, normele general
acceptate, toată arhitectura invizibilă a vieţii lor anterioare.
În cazul lor, stresul continuă, ba chiar se agravează în
faza postbelică, de vreme ce iluziile, cîte au existat, s-au
risipit şi ofensa şi-a pus pecetea brutală pe imaginea în
care naţiunea ar trebui acum să se recunoască. Dar boala nu este
fără leac: terapia cade în sarcina acelor „grupuri“ de
acţiune MSC. Ele, „elitele“, cum am fi tentaţi aici să le
numim, pot depăşi pe mai multe căi răul postbelic – ruperea de
„decorul“ cultural anterior, mai exact reformarea modelelor
culturale autohtone, compromise, este numai unul dintre ele. Un alt
program de fitness se bazează pe disponibilitatea mentală, anume
capacitatea cuiva de a se deschide şi de a încerca un dialog
cu adversarul. Momentul în care o cultură îşi
recunoaşte failibilitatea poate decide şi pasul următor –
dorinţa de a convieţui cu fostul duşman, de a accepta şi cultura
lui, în cadrul unei noi ordini, paşnice. Metanoia nu trebuie
înţeleasă ca o formă laică de pocăinţă. Nu prin
dezicerea radicală de sine, nu prin autoculpabilizarea mortificantă
se poate ieşi din stresul înfrîngerii. Mult mai
favorabilă este buna dispoziţie a unor pacienţi lucizi, fără
ifose, inteligenţi, care acceptă să se schimbe, să înveţe,
să dezavueze o civilizaţie falimentară, pentru a se pune în
serviciul uneia noi, superioare. „Integrarea occidentală“
promovată după 1945 poate fi înţeleasă ca un asemenea
proiect.
Ar fi, desigur, util să ne iniţiem în problematica stresului înainte de a subsemna teoriei psihopolitice propuse de Sloterdijk. Ar trebui să aibă loc un al doilea colocviu, interdisciplinar, la care să participe, alături de filozofi, şi psihologi, sociologi, politologi. L-am ţine chiar marţi, nu este exclus ca vreunul dintre managerii cooperaţiei culturale reuniţi în ajun să se arate şi el interesat.
––––––––––––
1. Discurs ţinut la 15 noiembrie 2007. Vezi varianta ultimă, dezvoltată în: Peter Sloterdijk, Theorie der Nachkriegszeiten, Suhrkamp,
2. Heiner Mühlmann, Die Natur der Kulturen. Entwurf einer kulturgenetischen Theorie, Springer, Viena-New York, 1996.
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters