Autor: 
Categoria: 
La sfîrşitul Primului Război Mondial, Italia s-a prezentat
în postura de învingătoare. Dar meritul şi contribuţia ei practică la
înfrîngerea Imperiului Austro-Ungar, aliat cu cel German, au fost neglijabile.
Italia a etalat splendoarea unei victorii care-i fusese, de fapt, dăruită de
cei ce-o repurtaseră efectiv şi a ascuns cu această magnificenţă pos-tişă
incapacitatea ei reală de a cîştiga acel război. O asemenea mistificare nu
îngăduie o metanoia autentică; mai grav, în loc să pună în discuţie cultura
care o adusese în acea stare de inferioritate şi de slăbiciune, Italia şi-a
reafirmat prin Mussolini, cu emfază, valorile şi idealurile moştenite, în
spiritul unui ultranaţionalism triumfalist, ofensiv, militarist. Fascismul nu
ar fi putut seduce mulţimile fără falsificarea prealabilă a rezultatului
războiului. Un proces analog s-a petrecut în ţara duşmană, Germania. Dar, în
timp ce italienii au convertit o „totuşi victorie“ în „supravictorie“, germanii
au recurs la legenda „loviturii de pumnal“ (Dolchstoss) pentru a-şi nega
înfrîngerea. Automistificarea a alimentat şi ea furia revanşardă: în locul unei
metanoia, germanii aveau să reactualizeze şi ei, în forme exacerbate, groteşti,
codul eroic, să reafirme agresiv valorile naţionale, să impună societăţii un
stres de proporţii nemaivăzute: acţionism, militarism, mobilizare generală,
fizică şi mentală, a cetăţenilor – de dragul mobilizării.
Este greu să nu ne gîndim (şi deschidem aici o paranteză) la
situaţia României în acelaşi cadru postbelic. Ca şi Italia, România nu ar fi
cîştigat singură războiul cu Imperiul Austro-Ungar, succes fără de care nu
putea dobîndi Ardealul. A rămas multă vreme în neutralitate, aşteptînd un
moment favorabil. Cînd, în sfîrşit, a intrat în acţiune, a suferit înfrîngeri
dezastruoase. Capitala a fost ocupată, trupele, decimate de duşmani sau de
mizerie şi boli. Guvernul s-a văzut constrîns la o ofertă de pace separată.
Numai ca urmare a schimbării neaşteptate a situaţiei de pe front – şi numai cu
ajutorul unor fineţuri de ordin formal-juridic – tratatul de pace deja elaborat
a putut fi reziliat. Şi totuşi victoria finală contra Aliaţilor a fost
sărbătorită – şi este, în continuare – ca o splendidă dovadă de forţă şi de
eroism adusă de naţiune. Este oare îngăduit să ne întrebăm dacă nu cumva
întemeierea României Mari – ca realizare diplomatică – a depăşit simţitor
capacităţile politice reale ale statului beligerant? Nu ştiu dacă această
(ipotetică) disproporţie a fost supusă discuţiei, ca atare, de către elitele
româneşti. E ştiut însă că „visul secular“ al unităţii românilor, imensa putere
de dăruire şi de sacrificiu a poporului chemat la luptă au conferit acelui act
– întemeierea statului naţional unitar – o legitimitate sui generis, deşi
pertinenţa acestor argumente nu este bine asigurată în contextul unei discuţii
istorico-politice „la rece“. Oricum, autoevaluarea triumfalistă, de largă
difuziune în postbelicul de atunci, a rămas constitutivă pentru mentalul
colectiv. Ce român ar fi putut – sau poate încă – să conteste dreptul românilor
la un stat naţional coextensiv teritoriului locuit de români? Să fie vorba doar
de political correctness? Oricum, sub soarele victoriei, clasa politică
autohtonă nu a mai găsit cu rost să discute dacă micul Regat român era pregătit
să devină aşa de mare atît de repede, dacă acumulase resursele necesare pentru
a integra şi guverna teritoriile obţinute şi populaţia lor, cu specificul şi
problemele ei.
Cînd dificultăţile au ajuns insurmontabile, destabilizînd
societatea, punînd ordinea statului în pericol, tendinţele de extremă dreaptă,
ultranaţionalismul, ortodoxismul, fascismul s-au coagulat în jurul unor grupuri
cu un potenţial MSG redutabil. Cine ştie dacă metanoia refuzată în jubilaţia
postbelică, deşi umbrele acelei „totuşi victorii“ o solicitau, nu ar fi ferit
măcar o parte din elita culturală a ţării de stresul fascizării? Iată încă o
temă de colocviu – pentru miercuri.
Verdictul teribil pe care Sloterdijk îl pronunţă cu privire
la raporturile franco-germane actuale şi viitoare este, pe scurt, acesta:
imposibilitatea lor se explică în interiorul teoriei postbelicului. Dacă Franţa
şi Ger-mania s-au înstrăinat definitiv una de alta, vina nu o poartă doar
războaiele cumplite în care ele s-au confruntat direct şi s-au măcelărit fără
milă. Mai gravă – fatală chiar – a fost, susţine Sloterdijk, divergenţa
atitudinilor adoptate de cele două ţări după ultimul lor război.
Ca şi Italia de după prima conflagraţie mondială, Franţa
şi-a însuşit o victorie politico-militară uriaşă, deşi nu ea o repurtase.
Ţinînd seama de înfrîngerile masive suferite odată cu invazia germană – un
adevărat dezastru –, prezenţa ei în final, alături de puterile care au cîştigat
războiul, i se pare lui Sloterdijk de nejustificat. Francezii înşişi au
acceptat însă fără reticenţe semnificative rolul major atribuit de Aliaţi pe
scena politicii mondiale postbelice. Euforia eliberării, pacea recîştigată după
anii de suferinţe, umilinţe, teroare n-au lăsat mult loc pentru autochestionări
perturbante, ca şi cum orice culpă politică, dacă ar fi existat (incapacitate
militară, colaborare cu ocupantul, holocaust etc.), ar fi fost deja
răscumpărată prin supliciul Ocupaţiei. În realitate, nici contribuţia
unităţilor lui De Gaulle, nici Rezistenţa nu ajung, nici însumate, pentru a
revendica victoria asupra ocupantului german. Idealizînd acea drôle de
libération şi exaltînd-o ca pe o mare faptă naţională, francezii au falsificat,
de fapt, rezultatul războiului. Ca şi italienii în postbelicul anterior, ei au
convertit o „totuşi victorie“ într-o „supravictorie“. Şi ei au minimalizat
tacit datoria materială, politică, morală contractată faţă de aliaţii lor.
Şi
ei au folosit happy-endul neaşteptat al unui război pe care, de fapt, îl
pierduseră, ca prilej de reafirmare triumfalistă a naţiunii, a capacităţilor şi
a tradiţiilor ei. Mai mult, în împrejurările cu totul speciale ale ultimului
postbelic, s-a putut produce în Franţa chiar o dublă automistificare. În timp
ce Dreapta găseşte prin De Gaulle resurse de orgoliu şi de vigoare pentru a-şi
legitima pretenţiile de actant principal în politica mondială, alături de
Statele Unite şi de Marea Britanie, Stînga franceză, care se prevalează de
prestaţia antifascistă a Rezistenţei, revendică şi ea victoria, dar alături de
Uniunea Sovietică – adică de Stalin şi de Armata Roşie. Aceste două strategii
de falsificare a rezultatului războiului, incompatibile între ele, au dus la o
polarizare extremă a cîmpului cultural-ideologic francez. Ambele au blocat însă
procesul unei metanoia autentice.
În termenii teoremei lui Mühlmann, factorul MSC a funcţionat prost în mediul francez. Indiferent de orientarea lor politică, elitele s-au lăsat conduse de orgoliu şi de pretenţii de hegemonie culturală, în loc de a-şi examina în mod onest meritele, responsabilităţile, vinovăţia. Ca partener în dialogul cu Germania, Franţa s-a compromis, de vreme ce adevărul s-a dovedit sistematic un arbitru indezirabil în raporturile ei cu aliaţii care i-au dăruit victoria.
Poate că Germania ar fi recurs şi ea, încă o dată, la o
strategie de combatere a stresului postbelic prin automistificare, dacă
rezultatul războiului s-ar fi lăsat şi în cazul ei, cumva, falsificat. Numai că
dezastrul german, lipsit de orice echivoc, nu lăsa loc pentru nici o
răstălmăcire. Pentru noile elite, care mai puteau spera într-o salvare politică
şi morală a naţiunii, nu exista altă opţiune în afară de metanoia. Sloterdijk
recapitulează cîteva momente marcante ale postbelicului german: 1945 – Biserica
Protestantă îşi recunoaşte oficial vinovăţia faţă de victimele regimului nazist
(Schuldbekenntnis); 1952 – Germania reia relaţiile cu Israelul; 1962 –
„liturghia reconcilierii“ de la Reims; 1970 – Willy Brand îngenunchează la
monumentul victimelor în ghetoul varşovian; 2005 – inaugurarea la Berlin a
memorialului Holocaustului ş.a.; aceste momente îl încurajează să afirme nu
numai că în Germania a avut loc o reorientare autentică de esenţă metanoetică,
ci şi că tocmai acest proces – metanoia învinşilor – a constituit axa cea mai
fermă a evoluţiei petrecute în conştiinţa europeană postbelică.
Oricît de decepţionantă mi s-ar părea perspectiva unei Europe frigidizate treptat, începînd de la Vest, nu dispun de cunoştinţele necesare pentru a verifica bilanţul oferit de Sloterdijk. Dar, chiar dacă nu sîntem autorizaţi să-l respingem, ne întrebăm, la o primă încercare de rezistenţă, dacă nu se poate imagina, în condiţiile descrise, o relaţie franco-germană autentică, deşi unilaterală. Dialogul propriu-zis implică, incontestabil, un interes reciproc, dar, după un colaps, procesul de reelaborare a unei identităţi naţionale ca deschidere către Celălalt începe cu receptarea modestă, fără pretenţii, a culturii străine. Sloterdijk însuşi face elogiul elitelor maleabile, dinamice, capabile să înveţe. De ce am elimina cool din lista lecturilor noastre o seamă de cărţi din care am avea ceva de învăţat, pe motiv că autorii lor nu ne ştiu şi nici nu ţin să ne cunoască?
Prima obiecţie – şi iată încă o temă de colocviu, pentru joi
– priveşte tocmai ideea schimbului cultural, mai exact a presupoziţiei
corelative: reciprocitatea. Mi se pare evident că, în cazul culturilor „mici“,
„periferice“, dornice să-şi soluţioneze restanţele, schema mentală a
bilateralităţii, cu aşteptările pe care ea le implică, poate fi total
contraproductivă. Aş îndrăzni, de aceea, să spun că o anumită aroganţă de tip
„wessi“ îl împiedică pe Sloterdijk să ţină cont şi de experienţa
istorico-culturală a unor naţiuni europene situate mai departe de „centrul“
producţiei de valori şi de paradigme. Dacă scriitorii români, de pildă, s-ar fi
despărţit de cei francezi, constatînd că aceştia nu-i citesc, literatura română
modernă ar fi debutat cu un divorţ superb, dar nu ar mai fi existat. Oare nu
mai rămîne de făcut un pas metanoetic pentru a depista şi sechelele de
megalomanie şi de veleitarism autarhist decelabile în refuzul unui raport
cultural unilateral? Cred că şi aceasta ar putea fi considerată o performanţă
MSC: oferta necondiţionată, pe termen lung, de curiozitate, interes,
comprehensiune pentru cultura vecinului, fie el aliatul sau inamicul de
altădată – pentru a nu părăsi contextul teoriei postbelicului.
O altă obiecţie pe care o putem aduce priveşte chiar
suportul demonstraţiei lui Sloterdijk: cuplul Franţa-Germania. Sloterdijk se
referă constant la o bipolaritate pe care el însuşi o construieşte, fără a ţine
cont suficient de cîmpul real de forţe în care s-au efectuat interacţiunile
politico-culturale. În perioada postbelică – era tentativelor zadarnice de
apropiere, potrivit lui Sloterdijk –, cuplul franco-german a fost constant
angajat într-un ansamblu variabil de configuraţii mai complicate, în diferite
triunghiuri (al treilea pol fiind Statele Unite, de pildă, sau URSS, Israelul
etc.). În cazul acestor raporturi, rezultatul războiului nu mai poate fi redus
la opoziţia simplă: victorie vs înfrîngere. Şi aici cred că i se poate imputa
lui Sloterdijk un fel de grandomanie tardiv nietzscheeană. O descoperim în
atracţia sa pentru actanţii majori ai istoriei – naţiunile de „stăpîni“ –, care
fac istoria, mai ales războaiele, pe seama celor „mici“ (nişte pigmei, „sclavi“
şi „slugi“ i-a numit cîndva şi Cioran), care-şi poartă destinul, nu-l croiesc.
Din lumea care contează în ochii teoreticianului postbelicului lipsesc
naţiunile care au fost antrenate în război fără să-l fi pregătit şi provocat; nu
numai victimele fără vină, dar şi acoliţii mărunţi, din constrîngere, sau
oportuniştii, duplicitarii etc.
Cum să calificăm, de pildă, rezultatul pe care războiul l-a
avut asupra României? Dar războiul cui l-a purtat România? A purtat războiul
Germaniei mai întîi, apoi războiul Aliaţilor. Atunci, trebuie ca românii să
împartă cu nemţii înfrîngerea, şi cu Aliaţii, victoria? Dar au cîştigat ei
într-adevăr războiul alături de Aliaţi? L-au cîştigat în Vest, l-au pierdut în
Est, învinşi de facto, la ei acasă, de aliatul/ocupantul URSS. Românii au
pierdut, aşadar, războiul încă o dată în momentul în care, alături de Armata
Roşie, l-au cîştigat. De cîte ori au pierdut românii acel război pe care nu
l-au pornit şi nu l-au dorit? Cîte înfrîngeri reale au fost interpretate ca
victorii? Ce parte i-a revenit României din victoria contra Germaniei, la care
a contribuit în mod incontestabil? Care au fost pînă la urmă aliaţii românilor:
germanii, sovieticii, americanii? Şi iată că-l putem invita pe teoreticianul
postbelicului la următorul nostru colocviu. Nu numai bilateralismul structurii
analizate de Sloterdijk se dovedeşte aici un model inaplicabil, imposibil de
transferat; chiar categoriile de bază ale teoriei sale – victoria şi
înfrîngerea, ca noţiuni distincte, antinomice – se dovedesc inoperante.
Înţelegem că echivocul împrejurărilor şi al deciziilor politico-istorice
intensifică în anumite zone europene stresul, dar o metanoia ca aceea propusă
de Sloterdijk se loveşte, într-un spaţiu psiho-cultural precum cel românesc, de
pildă, de dificultăţi deosebite. Procesele antistres presupun un minimum de
normalitate în viaţa comunităţii şi în raportul ei cu adevărul. Or, nu există
anomalie mai scandaloasă decît ca „postbelicul“ să însemne altceva decît spune:
în estul Europei, pacea din 1945 este eticheta mincinoasă pentru un alt război,
nici măcar „rece“, al fostului aliat contra prietenilor de altădată, aliaţi
încă, de formă, dar duşmani, de fapt, care sînt de redus la neputinţă şi
sclavie, de dominat şi terorizat.
Trebuie să ne întîlnim şi vineri să facem lista falsificărilor petrecute în postbelicul est-european. De fapt, le cunoaştem cu toţii, dar, reabordate în termenii teoriei lui Sloterdijk, ele degajă sensuri prea puţin luate în consideraţie pînă acum. Într-o zi a săptămînii cu conotaţii terne, frustrant-ascetice pentru creştini, europenii „de la margine“ se simt, probabil, în mediul lor. Or, dacă, aşa cum declară unii corifei ai culturii mondiale contemporane, Europa s-a instalat în postistorie, adică într-un mod de viaţă antitragic şi antiepic, renunţînd nu numai la eroi, ci şi la evenimente propriu-zise, atunci tocmai „cei mici“ au mult de povestit. În materie de antieroism, ei, acoliţii cu sau fără voie ai protagoniştilor războaielor, aliaţii somaţi/cumpăraţi/seduşi/dispreţuiţi/sacrificaţi etc., sînt experţi. Isprăvile lor captivează tocmai pentru că sînt încîlcite, certate cu gramatica narativă. În loc să-şi retragă interesul din zonele culturale afectate încă de stres, o naţiune fit, cum pare a se considera Germania, de pildă, se poate implica în haosul postbelic din care mulţi dintre partenerii ei europeni nu reuşesc să iasă.
Dacă ţine în mod serios la metanoia, Occidentul postbelic
are încă de profitat, deschizîndu-se spre „dezordinea“ poveştilor care se
revarsă din memoria chinuită a „marginalilor“. Poate că un rest ocult de stres
se va lăsa depistat tocmai în contact cu asemenea mărturii profund
deconcertante – bizare, sumbre, groteşti, uneori comice. Un quantum of Solace?
Din păcate, codul de maniere recomandat de Sloterdijk pentru postistorie
naţiunilor civilizate promite, cum am spus, o coexistenţă pacifică, toleranţă
reciprocă, un respect fără căldură, o fairness de tip sportiv, dar nu
fraternitate. Judecînd după portretul-robot pe care-l desluşim treptat, europeanul
postistoric nu posedă organul potrivit pentru a recepta emisiunile „calorice“
ale vecinului – ale nici unuia.
Cu această concluzie se încheie colocviul de vineri. Să ne despărţim acum elegant, salutîndu-i cu deferenţă pe participanţi, în ordinea impusă de gradul fiecăruia de „înstrăinare“ în raport cu ceilalţi? Nu şi nu! Hai să ne-ntîlnim şi sîmbătă seara, undeva, la o cîrciumioară – poate, la Şosea! Cu un pian şi o vioară, vom găsi încă multe de spus şi chiar ceva să ne spunem.
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters