OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Festivalul International de Carte de la Edinburgh este considerat, in spatiul anglo-saxon, si nu numai, cea mai importanta manifestare (multi)culturala anuala, printre participanti numarindu-se de fiecare data nume grele sau cel putin rezonante ale literaturii contemporane, precum Ian McEwan, Graham Swift, Terry Eagleton, Clive James, Edward de Bono, Joyce Carol Oates, Margaret Atwood, Yann Martel, Kate Atkinson sau Sebastian Faulks, pentru a-i enumera doar pe citiva dintre scriitorii care au participat la editia din anul acesta si care sint cunoscuti si cititorilor romani. Anne Enright, intre timp desemnata cistigatoarea premiului Booker pe 2007, a fost si ea prezenta, chiar cu volumul premiat, The Gathering. Doris Lessing, proaspata laureata a Premiului Nobel, si-a anulat in ultima clipa intilnirea cu cititorii, din cauza sanatatii fragile, in timp ce Michael Ondaatje si al sau Divisadero urmau sa soseasca de-abia in toamna, ca o prelungire a aceluiasi festival.

„Orasul literaturii“
in fiecare august, in ambianta placuta din Charlotte Square Gardens, o zona mai retrasa din centrul capitalei scotiene, desemnata de UNESCO „Orasul Literaturii“, scriitori din toata lumea (Marea Britanie, Statele Unite, Canada, Australia, India, Afganistan, Pakistan, Turcia, China, Japonia, Grecia, Israel, Egipt, Spania, Franta etc.) isi lanseaza ultimele volume – de cele mai multe ori devansind macar cu o luna data aparitiei oficiale –, discuta cu cititorii, iau parte la tot felul de dezbateri si mese rotunde in cadrul bransei sau, pur si simplu, se retrag in corturile special amenajate, numite Writers’ Retreat, pentru a scrie.

Anul acesta, statisticile au confirmat prezenta a nu mai putin de 650 de scriitori din 40 de tari, iar numarul vizitatorilor a depasit cifra de 220.000 de-a lungul celor mai bine de doua saptamini cit dureaza evenimentul. intr-adevar, festivalul este un prilej unic de a-i (re)vedea in carne si oase pe cei pe care ii citesti de atita vreme sau doar de anul trecut, de a intra in dialog cu ei, si astfel de a afla o parte din drama individuala a creatiei, pentru ca, in spatele produsului finit, al cartii cu coperti lucioase, atragatoare, tiparite in zeci de mii de exemplare, stau tot atitea ore petrecute in fata unei coli de hirtie care uneori se incapatineaza sa ramina alba. Se schimba idei, pareri, impresii, se bea mult ceai, dar si cafea, se citeste (in public, cu voce tare, in cadrul manifestarilor Meet the Author sau individual, in gind, stind comod pe una dintre bancile sau chiar canapelele scoase in aer liber linga o impunatoare statuie a printului Albert) si, bineinteles, in tot acest timp, cartile se vind ca piinea calda. Atmosfera este intima, dar nu neaparat si relaxanta, mai ales atunci cind chestiunile in discutie devin extrem de delicate. in Marea Britanie, ca sa nu mai vorbim de America de Nord, scriitorii sint extrem de implicati politic, preceptele umanismului liberal al anilor interbelici fiind de mult inlocuite de militantismul postmodern.

Nu intimplator Amnesty International Imprisoned Writers Series este o manifestare curenta la fiecare editie a festivalului, alte teme majore de discutie ale acestei editii fiind tensiunile ideologice dintre Est si Vest, aniversarea a saizeci de ani de la independenta Indiei, implinirea a doua sute de ani de la abolirea comertului transatlantic cu sclavi.
Anul acesta, Margaret Atwood, participanta la multe dintre cele douazeci si patru de editii ale festivalului din 1983 incoace si premiata in 2005 cu Edinburgh International Book Festival Enlightenment Award, si-a lansat aici al doisprezecelea volum de poezii, The Door, dupa o pauza de tot atitia ani de la publicarea volumului de versuri anterior, Morning in the Burned House, aparut in 1995. Mediatizata din timp, prezenta lui Margaret Atwood nu putea trece neobservata. Dimpotriva. Oriunde conferentiaza, Atwood reprezinta garantia unor sali arhipline si Edinburgh-ul nu a reprezentat o exceptie. in ziua lansarii, se formase deja coada pentru cei care, nemaireusind sa-si procure un bilet, asteptau acum eventuale returnari.

Organizata impecabil, beneficiind si de prezenta directoarei festivalului, doamna Catherine Lockerbie, pe post de interlocutoare, intilnirea cu scriitoarea a reprezentat o premiera pentru mine. Desi eram familiarizat cu stilul ambivalent al prozatoarei, care imbina ironia, sarcasmul, umorul sec si patrunzator, asemenea privirii albastre cu care te fixeaza, cu o sensibilitate profunda, un zimbet generos si o blindete si bunavointa rar intilnite, prezenta lui Atwood in sala in care si eu ma gaseam, proximitatea sa, nemediata de ecranul computerului, a reprezentat o experienta aparte. Pe rind abordabila, calda, spirituala, Atwood a reusit in acelasi timp sa ramina sobra si chiar grava, daca momentul o cerea. De fapt, chiar ea crea aceste momente, alternind abil registrele pentru a nu (se) plictisi. Dupa o succinta prezentare a volumului, facuta de Catherine Lockerbie, Atwood a dat glas citorva dintre poeziile cuprinse in The Door. Alegerea acestora nu a fost nicidecum intimplatoare. Cele mai multe dintre ele aveau o vizibila tenta personala, tonul fiind mai degraba unul elegiac. Publicul ii sorbea cuvintele, ascultind-o ca vrajit, pentru ca apoi sa apara reactiile, intrebarile, nelamuririle, fiecare dorind sa primeasca informatii suplimentare, referitoare la un anumit lucru. Se trecea usor de la poezie la proza, apoi din nou la poezie, pentru ca despre asta era vorba in acea seara.

Parfumul de cuvinte al intilnirilor
Dupa lansare, a urmat sesiunea de autografe. Atwood nu este doar inventatoarea unor personaje memorabile, ci si a unui instrument care permite semnarea cartilor de catre autorii lor de la mii de kilometri distanta. Nu a fost ea cea care sa-l foloseasca atunci, dar LongPen-ul, cum si-a denumit scriitoarea ingenioasa inventie, avea sa fie utilizat (in premiera trasatlantica!) a doua zi, pentru ca Alice Munro, cunoscuta autoare canadiana de proza scurta, sa poata da autografe in direct celor aflati la festival, si asta tocmai din Ontario. La fel a procedat si Norman Mailer cu cititorii sai, citeva zile mai tirziu, cind venerabilul scriitor a semnat cópii din ultimul sau roman, The Castle in the Forest.

N-am sa vorbesc acum despre intilnirea de gradul trei avuta cu scriitoarea. Amintirea e inca prea personala pentru a o face publica. Voi spune doar ca am discutat pret de vreo zece minute, poate mai putin. Am fost emotionat, dar nu indeajuns, ceea ce m-a facut in stare sa inregistrez intrebarile care mi s-au adresat. Una dintre ele a fost How are things in Romania?. Si in gind, I know a lot about your country. Improving, a venit replica mea, desi doar uneori cred in validitatea acestui raspuns. Normal ca as fi vrut sa vorbim mai mult. Normal ca nu se putea. Mai erau si alti oameni care asteptau politicos sa termin. Chiar in spatele meu, o tinara statea rabdatoare in scaunul cu rotile. E foarte posibil ca, pentru ea, Atwood sa insemne mult mai mult decit cred eu ca inseamna ea pentru mine.
A doua zi, cotidianul The Scotsman i-a consacrat autoarei un spatiu amplu si sint convins ca acesta nu a fost singurul ziar care sa fi abordat revenirea lui Atwood in orasul lui Sir Walter Scott. Pe oriunde trece, Atwood stirneste interes. in urma ei, ramine intotdeauna ceva memorabil, o fraza, o vorba, un parfum de cuvinte, care iti staruie in minte mult dupa ce ea a plecat.
Cu toate ca faima mondiala si-o datoreaza romanelor sale, scriitoarea a debutat si s-a impus, cel putin in Canada, cu si prin poezie. Primul volum, The Double Persephone, tiparit in 250 de exemplare chiar de autoare la o presa manuala, in anul 1961, se vinde azi cu aproape 2.000 de dolari bucata. Interesant de remarcat este faptul ca aceasta colectie de versuri nu a fost niciodata reeditata si nici nu este inclusa in vreo antologie de poezie, desi apare mereu pe lista creatiilor autoarei ca reprezentind volumul de debut al acesteia.

A urmat apoi The Circle Game (1966), volumul care a consacrat-o, in care iubirea e perceputa negativ, un cerc claustrant care trebuie sfarimat, o coroana de spini ce trebuie rupta. Introspectia devine un peisaj necunoscut in care te poti rataci cu usurinta, mortii se intorc intotdeauna sa-si spuna povestea, comunicind cu cei vii prin intermediul poeziei, un canal obscur, neaccesibil decit poetei care devine o mediatoare intre cele doua lumi. Versul, tot timpul alb la Atwood, e de fapt extrem de negru in continut, aici si peste tot. Mature, inchegate, lipsite de stingaciile inerente inceputului de cariera, poeziile din The Circle Game impresioneza prin unicitatea abordarii. Nu e de mirare ca autoarea a primit un asemenea premiu important cum este cel al Guvernatorului General, descinzind la Ottawa direct de la Harvard, unde studia pentru teza de doctorat.
in The Animals in That Country (1968), fiinta umana si-a pierdut capacitatea de a rezona cu natura, simbioza de altadata s-a transformat in simulacru, in timp ce speciile de animale disparute si-au lasat scheletele in urma asemenea ruinelor unei civilizatii disparute. Violenta, omorul, distrugerea au devenit moduri de petrecere a timpului liber si, cind vom fi terminat cu vinatoarea de animale, ne vom vina intre noi.

Cind femeia se simte ca un invadator
The Journals of Susanna Moodie (1970) reprezinta omagiul poetei adus figurii din titlu, o emigranta britanica ajunsa pe pamint canadian la inceputul anilor 1830 si care, paradoxal daca ne gindim ca aceasta colonizatoare intimpina mari probleme de acomodare la inceputul experientei in Lumea Noua, va ajunge ulterior emblematica pentru spiritul canadian. Jurnalele reiau in forma lirica, condensata, diverse episoade narate de insasi Moodie in cartile sale, Life in the Bush si continuarea, Life in the Clearings. Socul cultural e resimtit intens la debarcare.

Peisajul e diferit, clima asijderea, pina si oamenii arata altfel decit cei din Anglia natala. E ca si cum ai fi ajuns pe o alta planeta. „Sint un cuvint intr-o limba straina“, spune Moodie, prin vocea poetei. Femeia se simte ca un invadator, insa ostilitatea cu care i se raspunde nu este neaparat a oamenilor (desi si a lor), ci mai ales a locului. Natura insasi pare sa conspire impotriva celor ajunsi (ostracizati) aici de pe alte meleaguri. Viziunea unei naturi inospitaliere, care se razbuna pe cei indeajuns de naivi sa creada ca pot supune fortele salbaticiei, apare constant in creatia autoarei. Asa cum spuneam, Atwood reface traseul evenimentelor descrise in cele doua volume memorialistice, dar merge mai departe, ajungind pina in zilele noastre. Spatiul alienant, ce altadata o soca pe Moodie, a devenit, incetul cu incetul, „acasa“. Cea care la momentul debarcarii era o stinghera ne insoteste acum peste tot. Orasul e doar o iluzie. Dincolo de sticla si beton, se intrevad aceleasi hatisuri, din spatele carora pindesc aceleasi pericole. Padurea e vasta si intunecoasa. Moodie a devenit calauza de care avem nevoie pentru a o traversa cu succes.

Procedures for Underground (1970) ne pune fata in fata cu ideea, obsesiva la Atwood, calatoriei pe care scriitorul trebuie s-o intreprinda in lumea de dincolo, pentru a-si putea scrie ulterior opera. Cei morti pazesc secrete inavuabile si sint dispusi sa le impartaseasca si altora, daca stii cum sa-i abordezi. E o aventura riscanta, dar plina de satisfactii daca, bineinteles, reusesti sa te si intorci. Desigur, totul e o metafora. Calatoria sub pamint reprezinta imersiunea in traditie, in zestrea culturala lasata de predecesori. Odata asimilata, poetul trebuie sa-si gaseasca propria voce si nu sa devina un simplu epigon. Gasirea acestei voci reprezinta calatoria de intoarcere. Toti scriitorii, in opinia lui Atwood, trebuie sa intreprinda aceasta calatorie sub pamint. Foarte putini insa sint aceia care reusesc sa faca drumul inapoi pentru a iesi in final la lumina.

Iubirea – un act criminal, corpul – o arma
Aparut la doar un an diferenta, Power Politics (1970) este scris intr-un registru complet diferit. Operam aici cu un univers la fel de violent precum cel din proza, insa creionat mai eliptic si, inerent, mai brutal. Transpare din nou mai vechea preocupare a autoarei de a scoate in evidenta componenta destructiva a fiintei umane, tendinta ei de a se pune de-a curmezisul armoniei naturii. Violentarea naturii se prelungeste pentru a cuprinde si relatia de cuplu. Dragostea este investigata in laborator, asemenea unui virus necunoscut. Atingerea devine o forma de agresiune, iubirea este un act criminal, la sfirsitul caruia cineva tot timpul trebuie sa moara. Corpul este o arma, dar si un teritoriu de cucerit; intotdeauna se va da o lupta pentru el, la finalul careia nimeni nu va iesi invingator, desi se vor infige in mod repetat steaguri in carne. Limba ca unealta de comunicare e doar pentru cei slabi, pumnul lamureste imediat orice nedumerire, iar armonia dintre barbat si femeie e vazuta in termenii catrenului ce deschide volumul:
„Te potrivesti in mine/ Asemenea unui cirlig intr-un ochi/ – un cirlig de undita/ un ochi deschis“.

Si o ultima comparatie, daca mai era nevoie: corpul barbatului, aplecat asupra femeii, se coboara asemenea tarinei pe sicriu.
in More Room to Play, un interviu cu Catherine Shedrik Ross si Cory Bieman Davies din 1983, Atwood spunea ca in Canada, spre deosebire de Marea Britanie sau Statele Unite, povestirile cu animale sint istorisite din perspectiva animalului. Autoarea nu se referea numai la clasicii Roberts si Seaton, ci si la propria opera, mai precis la volumul de poezii You Are Happy (1974), cu ale sale zece „cintece“, al porcului, taurului, sobolanului, corbului, viermilor, bufnitei, vulpii si gainii, al sirenei si cadavrului. Victimele ne vorbesc inainte si dupa sacrificiu (cazul porcului, taurului si gainii), planuiesc atacuri in masa asupra umanitatii (viermii), dau glas sufletelor care si-au pierdut trupurile in urma unor crime oribile (bufnita), incearca sa ne faca sa intelegem ca lucrurile se vad diferit din perspectiva celui trintit la pamint/vinat/doborit/calcat in picioare si asa mai departe. „Nu tot ce-i carne se omoara“, par toti a ne spune. Nu tot ce se omoara moare. Volumul se continua cu o descindere in mitologie, pe vremea lui Odiseu si Circe. Odiseu e un ins rapace, care ordona sa i se acorde incredere, Circe e generoasa, dar niciodata indeajuns pentru ego-ul lui Odiseu, care vrea mereu mai mult. Relatia celor doi are toate atributele celor mai multe relatii din zilele noastre. Vorbim de o legatura esuata, condamnata sa se destrame inainte de a se forma, ca majoritatea celor existente in poeziile autoarei si in viata.
Two-Headed Poems (1978) reprezinta o descindere in istorie, in trecut, cel national, al Canadei, si cel personal, al autoarei si familiei acesteia.

Poeziile abordeaza scindarea mentala a Canadei dominate de cele doua culturi, anglofona si francofona. Limba e aici vazuta drept o infectie a gurii, in timp ce Canada apare ca un permanent duet al surzilor. Natiunea se sfarima ca un aisberg inaintind spre sud (aluzie la apropierea de Statele Unite), care va topi blocul de gheata pina la disparitie. Dar destinul personal pare a fi altul decit cel national. Puntile de legatura dintre generatii sint mai solide ca niciodata. Textura lor e formata din cuvinte ale povestirilor care ne trimit in alte secole, de unde ii recuperam pe cei care, in forme nebanuite, s-au perpetuat in noi pina azi.
in True Stories (1981), poezia e taioasa, cruda, nemiloasa, versurile sint spuse pe fata, brutal, ca si crima (macelul) pe care cel mai adesea o descriu. Cuvintele singereaza. Este poate cea mai militanta colectie a lui Atwood, cea mai angajata politic, ca urmare a implicarii poetei in activitatile lui Amnesty International. Exista locuri unde a vorbi sau a scrie iti poate aduce moartea. Nu si aici. „in aceasta tara poti spune ce vrei, pentru ca oricum nu te baga nimeni in seama“, comenteaza ea ironic, referindu-se la Canada. Dar afirmatia se potriveste de minune si pentru Romania.

The Door – suferinta, imbatrinire, disiparea amintirilor, pierderea
identitatii, moarte
Interlunar (1984) reprezinta o reluare a vechilor teme mitologice, o intoarcere la Orfeu si Euridice, la Persefona si Meduza, in timp ce in Morning in the Burned House (1995) Elena din Troia, dar si Ava Gardner au sansa sa se faca auzite. Dar acest volum aduna in paginile sale si cele mai miscatoare poeme scrise la moartea tatalui autoarei, asa cum cele din The Door ne vorbesc tot despre suferinta, imbatrinire, disiparea amintirilor, pierderea identitatii si moarte. Ultima, intelegem din poezia care da si titlul volumului, a fost tot timpul in preajma scriitoarei, intii ca o spaima, apoi ca o curiozitate, apoi ca o invitatie pe care, in final, n-o vei putea refuza. Dar volumul evita sa devina acea clasica meditatie asupra mortii, prilejuita nu doar de disparitia parintilor, a prietenilor, a unei pisici sau a unui ciine, ci si de inaintarea in virsta a propriei tale fiinte. Talentul lui Atwood sta in a ne determina pe noi sa ne punem acele intrebari la care ea numai face aluzie, cum la fel, in poeziile elegiace, emotia nu este niciodata exprimata direct, ci ea izvoraste in noi la lectura unor versuri care nu contin, practic, nici o urma de duiosie. Obsesiile sint mai vechi: puterea cuvintului, teama pe care el o inspira, dar si absoluta sa inutilitate cind vine vorba de a salva sau apara vieti, poezia ca alternativa la sinucidere, desi multi poeti s-au sinucis si mai multi au reusit sa nu se sinucida tocmai scriind; dar si mai noi, cum ar fi surprinderea acelei inerente irelevante a lucrurilor, atunci cind memoria nu mai reprezinta un reper. Care este menirea scriitorului pe aceasta lume? – o alta intrebare care o bintuie pe Atwood de ceva vreme incoace si la care a formulat mai multe variante de raspuns, isi gaseste o rezolvare si in The Door: „I’ll tell your story –/ your story that was once so grateful/ but now is dark./ That’s what I do:/ I tell dark stories/ before and after they come true“.

Nu stiu daca The Door este cel mai bun volum de versuri al lui Atwood, pina in prezent. La o asemenea opera, clasificarile de acest tip devin irelevante. Fiecare volum de versuri, fiecare roman, fiecare povestire isi contin propria capodopera, ascunsa intr-un paragraf, intr-o fraza, intr-un rind. Pot spune insa ca poeziile acestea nu te pot lasa indiferent. Volumul se afla deja pe „lista scurta“ in cursa premiilor Guvernatorului General pentru 2007. Nu avem la ora actuala nici o traducere din versurile lui Atwood. Ce ar fi mai frumos decit sa incepem deschizind aceasta Usa?