OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Vasile ANDRU
Istorie si taina la Sfintul Munte Athos
Editura Allfa, Bucuresti, 2001, 224 p., f.p.

Cum scrie un scriitor experimental despre „o calatorie initiatica dinspre istorie spre revelarea sacrului“? – aceasta ar fi una dintre intrebarile la care „filologii“ pot afla raspuns, citind memorialul lui Vasile Andru. Experienta prozatorului, dexteritatea sa de scriitor-compilator-auctor e detectabila in oricare pagina a cartii. Alterneaza permanent, in discurs, pasajul descriptiv, dialogul si naratiunea. Evenimentele panoramate nu sint „suprafiresti“ (sosirea unor zilieri albanezi in cautarea unei slujbe mai banoase, aparitia tractorului daruit de Emil Bodnaras monahilor pentru gospodarie s.a.m.d.), numai ca totul pare sa capete o alta noima sub cerul athonit, acolo unde se incheie timpul istoric si isi incepe lucrarea timpul liturgic. Cina devine un fel de euharistie, convorbirea – marturisire si povestea – pilda. Istorisirea unui calugar, reprodusa de narator in citeva fraze, e o nuvela in nuce. Un pustnic de pe Munte, avind darul clarviziunii, vine in Romania ca sa-si caute ucenic, inainte sa moara. Dupa multe preumblari la manastiri, gaseste un tinar suficient de „rivnitor si destoinic“, caruia insa autoritatile nu ii ingaduie plecarea; alti monahi, care ar primi usor aprobarea, nu sint avuati de batrinul aghiorit. Asa ca acesta se intoarce la Athos singur, cum plecase, „adoarme“ la ceasul dinainte stiut, lasindu-si chilia pustie si in paraginire pentru cine stie cita vreme.

Semnificatia povestirii nu e lamurita in nici un fel. Unica interventie-comentariu notifica singularitatea acestui „caz inversat“, al maestrului care isi cauta el, de asta data, discipolul. Naratorul doar sugereaza potentialul simbolic al evenimentului, incredintindu-i cititorului sarcina interpretarii propriu-zise. Structura micului text e surprinzator de „deschisa“ pentru genul abordat, in conditiile in care mesajului nu i se „rapeste“ nimic din puterea sa persuasiva. Observatia poate fi generalizata, pentru (aproape) toata cartea. Arareori devine „pelegrinul“ lui Vasile Andru un moralist; niciodata invatatura lui nu seamana cu o dascaleala. Mai interesant e insa faptul ca autorul nu pare constient (sau, daca este, nu se arata prea entuziasmat) de „performanta“ propriului sau text. Cartea nu e menita sa creeze o maniera de prezentare noua in literatura religioasa, lucrul fiind, probabil, oricum imposibil. De altfel, scrisul nu mai inseamna pentru Vasile Andru diferentiere, ci tocmai un act de renuntare la propriul ego, de abdicare de la propriul stil. E, cum spune el, o lucrare de „ascultare“, la fel ca plivitul gradinii sau caratul galetilor cu apa, cerind, prin urmare, umilinta si nu orgoliu creator. Originalitatea cartii lui nu este asadar cautata. E si acesta, probabil, unul dintre cazurile in care o indelungata practica literara a devenit pentru scriitor, cu timpul, o „a doua natura“.