OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Budapesta este, intr-un fel, un oras-martir, ca si Bucurestiul, de altfel. Budapesta este un tablou care pastreaza, in fundal, dar totusi dominanta, o imagine trista si deformata de anii negri si apoi rosii care l-au marcat profund. Spre deosebire de Bucuresti, Budapesta a avut totusi norocul sa nu-i fie rasa de pe harta cu totul identitatea urbana sau ceea ce incepuse sa reprezinte un specific, atit cit poate fi acesta, pastrind toate straturile pe care istoria le-a asezat frumos unul peste altul.

Si mai are, in plus fata de Bucuresti, norocul sa fie respectat ca oras, in primul rind de oamenii de acolo, apoi, bineinteles, de oficialitati. Pentru ca, dupa ce a fost devastata in mai multe rinduri de dezastrele istoriei si, la sfirsit, cel mai dur de comunism, Budapesta, spre deosebire de Bucuresti, a putut fi recuperata. Coerent ca arhitectura.
Multi sint de parere ca un oras devine cumva, la un moment dat, un mitologem, ca traieste mai mult la nivel discursiv, ca e viu atita timp cit se scrie despre el, ca sufletul lui este alcatuit din viata, evenimentele si trairile oamenilor care-l locuiesc. Orice oras ascunde zone sentimentale, simbolice, este o geografie fabuloasa. Si totusi, Budapesta este un oras frumos, iar Bucurestiul – si o spun cu mare tristete – nu.

Cum am ajuns in Budapesta, de la primii pasi prin aerul cetos al diminetii de noiembrie, am simtit ca ma misc pur si simplu intr-un labirint simbolic. Fac parte din echipa proiectului U.R.M.E. – Urban Remembrance and Memory of Europe (proiect finantat cu sprijinul Uniunii Europene prin programul Cultura 2000) – si venisem, impreuna cu managerul de proiect si alti citiva colegi de echipa, pentu prima intilnire a partenerilor, gazde fiindu-ne colaboratorii nostri din Ungaria. Lucrurile s-au legat si s-au armonizat apoi de la sine. Pentru ca U.R.M.E. este un proiect care si-a propus tocmai sa regaseasca si sa reinvie locuri care pastreaza amprenta simbolica si afectiva a tuturor celor care au trecut prin ele. Dar luind-o, cumva, in sens invers, de la mit si text literar, sa redescopere si sa recreeze trasee fizice, harti cu locuri, cladiri, parcuri pe unde au umblat oameni de cultura, scriitori, personalitati. Probabil ca exista deja orase care au harti cu trasee simbolice, insa marea noutate si totodata provocare a proiectului U.R.M.E. este ca va lucra cu un grup de cercetatori, selectati cite sase din fiecare dintre orasele tarilor partenere (Bucuresti, Budapesta, Arles, Potenza, Atena, Zaragoza, Lodz). Acestia vor face o cercetare atit sincronica, cit si diacronica si, pe baza unui studiu comparatistic, vor scrie un eseu, din perspectiva proprie, despre obiectivele redescoperite – situri urbane ca parte a istoriei literare si culturale a orasului – si traseele intocmite pe baza lor. Harta si text informativ, si nu numai. Ghid si literatura in acelasi timp, U.R.M.E. isi propune reactivarea memoriei urbane a celor sapte orase europene, prin studii multidisciplinare care re-creeaza atmosfera culturala din momente diferite ale dezvoltarii lor istorice.

Desi Bucurestiul e lider de proiect, tocmai Bucurestiul e, poate, la nivel urban, cel mai putin spectaculos. I se adauga o unda de pasta mai viu colorata tocmai facind drumul inapoi, prin labirintul cultural, peste cenusiul imaginii sale care ne precede oriunde in lume. Bucurestiul ascunde totusi, dincolo de imaginea lui neplacuta, multe locuri sentimentale, multe locuri incarcate simbolic care pot naste si interes, dar si mari pasiuni.
Asa ca parte din echipa europeana din U.R.M.E. s-a intilnit, intr-o cladire moderna din Buda, peste Dunare, pentru discutarea metodologiei proiectului. S-a discutat, s-a clarificat si s-a pus la punct ce mai era de pus la punct. Si apoi a urmat pentru fiecare dintre noi libertatea de a inghiti cit se poate inghiti pe post de turist, experimentind, pentru prima data, si cum se poate crea un traseu. Foarte dificil, si singura idee care imi vine deocamdata in minte este aceea de labirint.

Exact asta este, chiar daca e o imagine vaga si metaforica, a incerca sa recreezi un traseu cultural este ca si cum ai intra intr-un labirint. Iar harta care urmeaza este un mic fir al Ariadnei, te ajuta sa te orientezi. Sigur, se pot stabilii criterii, se poate urmari o anumita perioada istorica, o anumita specificitate a locului, se poate reface un jurnal de existente, dar tot subiectivismul face diferenta.
Si aventura. Sau ce inteleg eu prin aventura: a-ti trai in mod cit mai personal experientele. Si au urmat asa: strazi, monumente, muzee, librarii (bucuria ca sintem mai tari ca ei), tirgul de Sarbatori, magazine specifice (cu jucarii vechi sau haine vintage, si tristetea ca la noi se importa in continuare doar kitsch si prost-gust), mici pauze de supa gulyas si unicum, cu schimb de fotografii si mici taclale in tihna cu colegii, dupa care o luam de la capat. Pina noaptea tirziu cind mi se micsorau pasii si ma simteam un fel de burete din care incepe sa se prelinga picaturi in afara. Si o luam a doua zi de la capat. Citeam ghiduri, cautam pe site-uri, cumparam albume unde mai descopeream altele si altele de vazut.

Ultima halta a fost Muzeul Terorii. Unde mi-am propus sa-l aduc pe fiul meu dupa ce va fi indeajuns de mare ca sa suporte asa ceva. Muzeul Terorii este o initiativa de admirat, un loc pe unde orice om trebuie sa treaca. Cu un design absolut spectaculos, un discurs expozitional ultramodern cu elemente multimedia si efecte speciale, este un muzeu despre care nici macar nu poti spune ca este frumos. Si, de fapt, eu nu reusesc sa gasesc deloc un determinant pentru el. Trebuie vazut, atit. Este adunata in doar citeva sali toata teroarea, absurditatea si dezastrele pe care cele doua ocupatii, nazista si comunista, le-au produs. Toti monstrii, cu formele si formulele lor de neimaginat, si toti cei care au platit pentru nebunia unora. Cladirea muzeului este cenusie, si acolo a functionat sediul SS, si apoi al Partidului Comunist Ungar, si parca intre zidurile ei se scurge tot cenusiul din afara. Dupa ce iesi, totul ti se pare limpede. Este mult prea mult sa fac o descriere a ceea ce cuprinde Muzeul Terorii, si mult prea putin sa fac o insiruire a obiectelor care alcatuiesc patrimoniul strins acolo si expus cu mare grija.

Pot doar sa afirm ca, dincolo de instrumentele de teroare, de masina Securitatii, care lua oamenii de acasa noaptea, si ei nu se mai intorceau niciodata, de deportarile descrise si inventariate, de uniforme si dosare, calai si victime, muzeul poarta amprenta acelei atmosfere, pe care orice totalitarism o cultiva si o intretine si pe care mizeaza in fond: de frica, de spaima, de tacere si de neincredere. La un moment dat, intr-unul dintre interviurile care rulau permanent pe ecranele-plasma, cineva (un evreu ungur) spunea: „lumea se imparte in trei: cei care au fost in puscarie, cei care sint in puscarie si cei care vor fi in puscarie“.
Raminind tot intr-un muzeu, de arta, de data aceasta, am vazut la Muzeul de Arta din Budapesta o expozitie temporara Caravaggio, foarte spactaculos pusa in scena, pentru ca era practic o singura lucrare: David cu capul lui Goliath. Si tot acolo se pregatea o expozitie Van Gogh, si erau cozi imense pentru ca foarte multa lume isi procura biletele cu mult inainte sa se deschida propriu-zis expozitia.

A, era sa uit, de Sarbatori recomand cu caldura un unicum, bautura ungureasca cea mai populara. Chiar daca prima senzatie e ca bei sirop de tuse, este, se pare, pina in acest moment, cel mai bun bitter digestiv. Povestea lui e simpla si foarte lunga si traieste si azi. A fost elaborat pentru imparatul Joseph al II-lea de catre medicul Curtii Imperiale, J. Zwack. Acum brand-ul unicum este o adevarata industrie, insa se vinde in sticla si dupa reteta originale (pastrata secreta si nepervertita).
in sfirsit, dintr-o calatorie ramine pentru mult timp atmosfera care te impregneaza, si care e doar a locului respectiv. Si am gasit si labirintul din Budapesta. Sub castelul din Buda. Cindva erau doar catacombe, acum e transformat in muzeu. O initiativa nereusita, un proiect ratat de data asta, cum sint chestiile americane care fac din orice un monument sau un eveniment, chiar daca iese un kitsch. Undeva, la un moment dat, este o fintina de unde curge vin. Un labirint caruia i s-a confiscat identitatea si functia. Dar e tot o experienta.