OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De cite ori o tema de discutie e plasata intr-un context gen „rolul si locul“*, inseamna ca ceva nu e in ordine. Cind nu e pur si simplu o sintagma in vint, din categoria realitatilor conventionale, „rolul si locul“ e un context de criza. Rolul si locul teoriei literaturii in cadrul stiintelor umaniste poate fi o tema festiva, buna pentru toata lumea buna, dar poate fi si expresia unei nelinisti. Starea aceasta de inchietudine poate fi de mai multe feluri. Putem vorbi despre o neliniste a reperelor, despre o aprehensiune a itinerarului, despre anxietatea… influentelor si a pierderii in alteritate.
Teoria literaturii nu e nici ea scutita de influente, presiuni, epidemii, boli de sistem. Astazi, dupa o oarecare vreme de acalmie si relativa sanatate metodologica si conceptuala, putem spune ca structuralismul, de pilda, a fost o boala de sistem. Cind unui organism i se acorda prea multa atentie, el risca sa se imbolnaveasca de prea bine. Un sistem osos in care s-a injectat prea mult calciu risca sa devina rigid. Oricit de echilibrata caloric ar fi ea, mincarea de tip american conduce la obezitate. Prea multa dieta nomenclativa poate produce un beton conceptual de genul celui propus de Umberto Eco in tratatul sau de semiotica.

Teoria literaturii pare astazi, ca si in urma cu citeva decenii, un teritoriu al tuturor experimentelor metodologice si notionale. Acesta e spatiul in care se fac de obicei verificarile tehnice ale masinii discursului literar. Aici se testeaza prototipuri, se stabilesc principii de fiabilitate, sint proiectate noi tehnologii si noi tehnici de deplasare in text, noi modalitati de pornire si oprire a motoarelor interpretarii. Teoreticienii literaturii sint niste laboranti, fiecare cu perimetrul sau de lucru, fiecare cu masuratorile, probele si graficele lui de urmarire.
Daca lasam deoparte lingvistica, dintre toate disciplinele umaniste, teoria literaturii e singura condamnata pe viata la limbaj si la relatia cu limbajul. Pentru filozof, limbajul poate fi o tema de reflectie, o invitatie la precautie, nuantare si proprietatea termenilor in orice demers. Pentru teoreticianul literar, limbajul literaturii e o limita si o conditie de lucru. E chiar substanta din care se alimenteaza discursul sau. Ca sa existe viata nu e nevoie de o ontologie, ca sa existe literatura nu e nevoie de teorie. Si cu toate acestea orice fenomen cultural e dublat de propria lui epura abstracta. Identitatea e inscrisa in textualitate. Identitatea se descrie, se explica, se interpreteaza. Identitatea literaturii e o valoare aflata dincolo de aparentele sale contextuale. Teoria literaturii nu stabileste valori. Incearca sa descifreze conditiile de existenta ale valorii.

Din pacate sau, de ce nu, din fericire, discursul teoriei literare e un compus articulat tehnic si nu intuitiv. Fara a fi in esenta sa scientist, acest discurs urmareste cu prioritate rigoarea si sacrifica, la nevoie, expresivitatea, formele de captatio benevolentiae ale persuasiunii critice curente. El scoate pe tapet precizia, pentru a suspenda imponderabilitatea nuantelor. Privilegiaza operationalitatea conceptelor si le asigura functionalitatea prin revizuiri periodice. Teoria literaturii pare obsedata de valoarea de intrebuintare a notiunilor suprasegmentale. Daca aceasta valoare reuseste sa se impuna si sa intre in circulatie interna, atunci ea poate deveni si o valoare de schimb.

De obicei procesul schimbului pare sa se desfasoare intr-o directie univoca. Teoria literaturii produce, exporta si are mari dificultati cu importul. In general acesta se reduce la elemente de materie prima, la textualitatea literara ca atare. Critica literara poate privi cu neincredere piata notionala si metodologica a teoriei literare, dar nu o poate in nici un fel ignora. Disciplinele sint discipline pentru ca ele au limbaje proprii. In multe cazuri termenii pot fi ignorati sau refuzati, dar niciodata ei nu pot fi folositi la intimplare. Pentru a vorbi la intimplare si a practica deschiderea asociativa a primatului gustului se poate recurge la metafora critica, la comparatii plasticizante, la analogii revelatorii. Teoreticianul literar nu-si poate permite nici acest lux, nici acest risc. Domeniul in care el activeaza e unul constringator. Conceptele literare au o istorie, retoricile si poeticile au o configuratie a lor punctuala, perspectivele de abordare au o memorie. Formele au substanta.

Teoria literaturii se ocupa cu golul limbajului, si nu cu plinul sau. Ea nu are acces la obiecte, ci la desenul lor. Teoria literaturii face incursiuni in semantica verbala, si nu in existenta de facto. Cind analizeaza opere, ea face demonstratii de coerenta interna si nu de adevar, cind cauta articularea unor noi perspective de lectura, ea nu e grevata de constringerile analizei imediate si nici de imperativele populiste ale contextualitatii, cind descopera si argumenteaza complexitatea unui text, ea nu emite judecati si nu stabileste ierarhii. E o disciplina gratuita, fara functie practica, simpatizata din respect si recunoscuta din spirit de fair play. Nu stirneste placerea lecturii, nu seduce, nu face eforturi sa placa, nu se teme de austeritate si uscaciune, nu iubeste spectacolul talk-show, nu agreeaza deghizamentele. E o disciplina cool la modul propriu, a carei principala obsesie e luciditatea.

Astazi luciditatea teoretica pare mai degraba un anacronism. Pina si specialistii in literatura par obositi de metode, distinctii, jargoane, clasificari si reclasificari. Dis-cursurile de gen au intrat in inflatie. Se produce o alunecare iremediabila spre mediatic si formele perlocutionare ale acestuia. Teoria literaturii pare si ea sa-si astepte rindul la usa muzeului figurilor de ceara. A devenit nemuritoare si rece. E o garantie a faptului ca in continuare literatura e un lucru foarte mare. Ceea ce nu mai impresioneaza ca altadata. Teoreticienii pursinge migreaza spre alte spatii, descopera avantajele genuine ale pluridisciplinaritatii si pozitiei de interfata.
Chiar si traditia moderna a disciplinei, cea care incepe cu formalistii rusi, pare abandonata exercitiilor de pregatire didactica.

Cind nu stirneste interesul prin deschiderile spre istoria mentalitatilor si antropologie, Bahtin pare rebarbativ si alambicat. Jakobson e calul de bataie al tuturor teoriilor limbajului poetic. Roman Ingarden e inventatorul povestii caracterului schematic al literaturii si un reper invocat ritualic al teoriei nivelelor. Wellek si Warren par din perspectiva prezentului niste colectionari de clisee si poncife. Gérard Genette e mult prea clar si sofisticat, in timp ce Roland Barthes e mult prea sofisticat si obscur. Kristeva ramine o fundamentalista a semioticii, in timp ce Todorov e un bricoleur de exceptie si un talent analitic de invidiat. Hans Robert Jauss inseamna in general teoria orizontului de asteptare, si aceasta simplificata pina la insuportabil in cele mai aiuritoare situatii. Americanii sint canonici si postmoderni sau nu sint. Englezii sint cantonati in literary criticism, filozofia lor teoretica e o varianta de empirism. Nu toata lumea are organ pentru asa ceva.

Stilistica, retorica, poetica au fost si s-au dus, au inghetat in propria lor complexitate si perfectiune. Ca si semantica lingvistica, teoria textului si-a sublimat in lant distinctiile pina la instituirea unor modele de formalizare mai degraba pe placul logicienilor. Si cu toate acestea, avind oricind la dispozitie, bine conservate in depozite si biblioteci, armurile ei din ce in ce mai etanse, teoria literaturii continua sa respire ca orice organism sanatos marcat de sechele. Ceea ce ne invata aceasta disciplina e faptul ca nu stim inca si, poate, nu vom sti niciodata care e cea mai potrivita modalitate de a vorbi corect despre problemele literaturii.
Teoria literaturii e cool pentru ca refuza sa se confunde cu o scolastica. E o disciplina just in time pentru ca are intotdeauna ceva de repus in discutie si nu-si cheltuieste energia in gol pentru poza discursului de parada. E viabila pentru ca reuseste de fiecare data sa-si regenereze organismul fara prea lungi perioade de convalescenta. E sensibila la maladii, dar sta bine cu sistemul imunitar. E o disciplina care a trecut cu bine prin boli pe care alte spatii nu le-au depasit inca. A platit credite formalismului, imanentismului, mitologiei sistemice, mortii autorului, naratologiei pe centrimetrul patrat, neoretoricii, tematismului, terorismului metodologic, codului fara mesaj si mesajului fara cod. Si-a dat examenele si le-a trecut. Teoria literaturii e un pacient vaccinat. Pare destul de pregatita pentru gripa notionala a postmodernitatii si deriva relativista a metodologiilor deconstructive.

Postmodernismul cultiva discursuri de sera si plante teoretice exotice, cu inflorire rapida. Temperaturile ambientale cresc. Proliferarea semnificantului e un proces care continua. Fictionalul a devenit Cenusareasa metafictionalului. Filozofia a parasit metafizica pentru a se ocupa de demolari. Efasarea realului permite liberul acces la virtual si focalizarea intermitentelor. Lumea isi reveleaza obscenitatea constitutiva, precaritatea metabolica. Banalul, cotidianul, minorul, femininul (in sens feminist), localul, rasialul, accidentalul, fragmentarul intra in spatiul egalitatii de sanse. Suprastructurile dispar, infrastructurile se ascund. Naratiunile fondatoare intra in colaps. Notiunile sint modificate genetic. Filozofia, antropologia, sociologia descopera cu oarecare perplexitate ca lumea e un discurs despre lume. Si ca orice discurs e o imagine deja interpretata. Ca nu exista o realitate primara, ci o perpetua confuzie de planuri. Si ca, la urma urmelor, asta e totul.

Teoria literaturii n-a confundat niciodata vasul cu continutul, apa cu copilul din copaie. A vizat de la bun inceput, de la Poetica lui Aristotel citire, mecanismele reprezentarii si ale expresiei, verosimilul si posibilul, particularul si necesarul. O vreme s-a imbatat cu iluzia normelor, apoi a descoperit razboiul formelor, al genurilor si categoriilor. A luat acest razboi in serios si i-a urmarit algoritmul. A evoluat tot timpul pe marginea textelor si nu pe buza de prapastie a realului sau adevarului. A ramas o disciplina gramatica, nu si-a ucis simbolic parintii si nu si-a repudiat originile. S-a subiectivizat cu masura si a reusit sa se smulga la timp din ghearele proiectantilor si constructorilor de case-container model. Nu si-a supraestimat rolul si locul. N-a pus sub semnul intrebarii critica literara. N-a incercat sa se substituie esteticii ca stiinta generala. Cind a avut ceva de afirmat, a propus, n-a impus.

A stiut sa ramina tot timpul o disciplina la dispozitie, serviabila si ospitaliera, dar austera. Puterea ei de seductie e limitata. Patosul ei conceptual o face nesuferita. Aerul ei aulic dezarmeaza. Lipsa ei de caldura o izoleaza de trendurile intelectuale ale zilei. Stie, cu toate acestea, sa raspunda solicitarilor, sa-si astepte clientii si partenerii. E un vademecum literar universal. Absorbita in miscarea generala a babiloniei discursurilor, rolul ei e sa-si pastreze locul. Orice vehicul discursiv pe patru roti, fie el cit de perfectionat, nu se poate in nici o circumstanta lipsi de proverbiala roata de rezerva.

____________
* Comunicare prezentata in cadrul celei de-a Doua Conferinte Anuale (9-10 decembrie 2005) a Catedrei de Teoria Literaturii de la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucuresti, avind tema „Locul si rolul teoriei literare in cimpul disciplinelor umaniste“.