OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

După ce lumina reflectoarelor se stinge

Cu ocazia aniversării a 40 de ani de la prima aterizare pe Lună a navei Apollo 11 (20 iulie), revista Time, din 27 iulie, prezintă profilurile celor care au participat la legendara călătorie. Misiunea de a ajunge pe Lună i-a transformat în nişte mituri, în nişte icoane pe care oamenii le privesc cu respect şi cu uimire. Autorul articolului, Jeffrey Kluger – coautor, împreună cu fostul astronaut Jim Lovell, al bestsellerului Apollo 13 –, pune în discuţie modul în care astronauţii au fost nevoiţi să se readapteze vieţii de după incredibila experienţă. Ce se întîmplă însă cu cei care se întorc de pe Lună ştiind că au realizat deja cel mai notabil lucru de care vor fi vreodată capabili? – se întreabă Jeffrey Kluger. „Cum rămîne cu fiorul existenţial care te cuprinde după ce, într-o săptămînă, ai fost pe Lună, iar săptămîna viitoare te afli în sufrageria ta? Cum te obişnuieşti cu prăpastia imensă dintre cele două lumi?“. Şi, mai ales, ce se întîmplă cînd pînă şi senzaţionalul stîrnit de experienţa lor se stinge, cînd reflectoarele se îndreaptă asupra altor subiecte de senzaţie? „Ce faci atunci cînd interviurile încetează şi chipurile odată strălucind de lumină devin umbrite de trecerea timpului?“ Soluţia, sugerată chiar de unul dintre astronauţi, Jim Lovell, este păstrarea permanentă a lucidităţii şi a simţului realităţii: „Trebuie să îţi aminteşti mereu unde te afli, atunci cînd lumina reflectoarelor se stinge... Trebuie să îţi găseşti propriul drum şi după ce părăseşti scena“.

Călătoria pe Lună a favorizat, în unele cazuri, şi experienţe pe care le-am putea numi paranormale. Este cazul lui Edgar Mitchell, care a mărturisit că a reuşit să atingă un nivel al percepţiei extrasenzoriale, experimentul constînd în transmiterea, către doi prieteni de acasă, a unor imagini mentale din spaţiu. Mitchell, care a înfiinţat mai tîrziu Institute of Noetic Sciencies din Petaluma, California, a afirmat că „nimic nu este paranormal atunci cînd ţi-ai dat seama ce se întîmplă“. (S.D.)

Lumea Mafiei – dominată tot mai mult de către femei

Într-un dosar realizat de Philippe Broussard, Axel Gyldén, Henri Haget, Delphine Saubaber şi Boris Thiolay, în revista L’Express, numărul din 13-19 august, se aduce în discuţie prezenţa tot mai numeroasă a femeilor în rîndul grupărilor criminale. „A venit vremea să punem capăt stereotipului femeii «victime», reduse la rolul de văduvă îndurerată sau de amantă supusă“, consideră Teresa Principat, magistrat specializat în lupta anti-Mafia. În plus, notează istoricul Renate Siebert, femeile sînt adesea cele care îi împiedică pe bărbaţi să colaboreze cu justiţia.

Exemplele oferite arată că rolul femeilor este unul mult mai important în cadrul organizaţiilor mafiote decît se crede de obicei: în Napoli, de pildă, este des întîlnit cazul în care arestarea şefului unui clan o determină pe partenera sau pe sora sa să preia puterea şi apoi să nu o mai cedeze, iar în Columbia, încă din anii ’70, o femeie a devenit celebră pentru puterea avută – Griselda Blanco, sub pseudonimul „Naşa“, era cea care deţinea controlul asupra traficului de cocaină în Miami. Mai mult, „Naşa“ a născut şi emuli în organizaţiile latino-americane, cel mai recent exemplu fiind al Mariei Gema Avilés, din Nicaragua, actor central în traficul de droguri din America Centrală. Printre cele mai cunoscute nume de femei aflate în fruntea clanurilor mafiote se numără Erminia Giuliani, alias „Celeste“, din Napoli, Angela Donato, aflată, alături de alţi doi şefi, în fruntea mafiei calabrese – ’Ndrangheta –, mexicanca Sandra Avila Beltran, alias „regina Pacificului“, descrisă de preşedintele Felipe Calderon, în momentul arestării acesteia, ca fiind „delincventa cea mai periculoasă“, australianca Judy Moran, „Văduva“. Caz unic, în Nigeria, femeile îndeplinesc chiar rolul de proxeneţi. Prostituatele din această ţară sînt extrem de numeroase în Europa, fenomenul datînd din anii ’80.

Emergenţa tot mai accentuată a femeilor în lumea mafiotă este o situaţie pe care istoricul Enzo Ciconte o califică drept „un melanj între patriarhat şi matriarhat“. În ceea ce priveşte lupta împotriva acestei situaţii, magistratul Nicola Gratteri susţine că educaţia copiilor este cheia problemei şi că „trebuie atacat răul de la rădăcină, reprezentat de valorile mafiote“. Astfel, şefii clanurilor ar trebui privaţi de drepturile parentale, iar copiii acestora, lăsaţi în grija Serviciilor Sociale. (S.D.)

Alain Finkielkraut despre arta romanului, într-o nouă carte

În Le Nouvel Observateur din 27 august-2 septembrie 2009, Alain Finkielkraut acordă un interviu jurnalistei Aude Lancelin („Son combat continue“/ „Lupta lui continuă“): „În convalescenţă după o gravă maladie, Alain Finkielkraut, care publică un elogiu al literaturii, şi-a păstrat verva intactă“. După un limfom învins şi o pauză mediatică de aproape un an, Finkielkraut scoate pe piaţă o nouă carte, Un coeur intelligent, Stock/Flammarion. Însuşi acest volum e conceput ca o „evadare“ din polemic în estetic, ce revizitează opere literare esenţiale – pentru eseistul francez – ocolind, o vreme, disputele intelectuale şi politice prin care s-a făcut, de altfel, cunoscut ca intelectual mediatic: „Ţara asta mă enervează şi am hotărît să uit un pic de ea scriind această carte“. Cum i-a venit ideea? „La început, magazinul Transfuge voia să facă o evocare a bibliotecii ideale, pentru un număr special. O schiţă devenită o carte foarte personală“. O carte în care vorbeşte despre „acele romane care fac pentru mine obiectul unei constante reveniri“, o listă de altfel lacunară: printre scriitorii aleşi se numără Kundera, Philip Roth, Camus, James, Dostoievski, dar nu şi Proust: „Dacă nu l-am inclus pe Proust, e fără îndoială din timiditate. La toate comentariile existente, nu voiam să-l adaug şi pe al meu“. Autorul Înfrîngerii gîndirii se vădeşte, încă o dată, un apărător al tradiţiei şi al „marilor lecţii” ale Istoriei: „Selecţia mea mă surprinde chiar şi pe mine... Fără îndoială că ea traduce, într-adevăr, o reală nelinişte în ce priveşte soarta secolului al XX-lea. Marile lecţii cad în uitare“.

Finkielkraut se reîntoarce la „vechiul său adversar“, „progresismul caricatural“, ca şi la critica extremei stîngi şi, în genere, a unei „stîngi culturale ipocrite şi afaceriste“.

Revenirea la polemică ar avea, pentru el, ca obiectiv „să smulgă radicalităţii monopolul gîndirii critice“. Refuzînd să producă un discurs anti-sarkozy („Ca să faci carieră azi trebuie să dai în preşedinte“), nimic nu-l irită, totuşi, mai mult pe Finkielkraut decît să treacă drept un „intelectual oficial“, el care se consideră cu hotărîre un moştenitor al lui Péguy, în luptă permanentă împotriva opiniei dominante. Apărînd drept apărător al unei „identităţi albe“ – în urma unei nefericite „afaceri“ din 2005 (un interviu răstălmăcit în cotidianul israelian Haaretz), Finkielkraut declară răspicat: „Reneg totul din acel faimos interviu, pe care nu l-am recitit şi corectat niciodată. Totul în afară de fraza în care spun: antirasismul este comunismul secolului al XXI-lea. Dacă ader la principiul antirasist cu toată convingerea, nu voi renunţa niciodată să combat doxa antirasistă obsesivă a stîngii“.

Aceeaşi carte a lui Alain Finkielkraut, Un coeur intelligent, „ţine afişul“ şi în numărul pe septembrie din Le Magazine Littéraire: editorialul lui Joseph Macé-Scaron, „Finkielkraut, messager du roman“/„Finkielkraut, mesager al romanului“, comentează cea mai recentă apariţie editorială Finkielkraut în această rentrée 2009, în care mulţi filozofi consacră cărţi literaturii: „Arta romanului, după Finkielkraut: a abandona generalităţile care ne liniştesc pentru cazurile particulare care ne obligă. În locul lui Sartre, care proclama neputinţa literaturii, Finkielkraut îl preferă pe ultimul Barthes, care vrea să trăiască după principiul nuanţei. [...] Dacă cele nouă studii (Kundera, Grossman, Haffner, Camus, Roth, Conrad, James, Blixen, Dostoievski) care alcătuiesc Un coeur intelligent constituie o lectură atît de preţioasă, lucrul se datorează tocmai faptului că Finkielkraut sustrage literatura falsei alternative a unei definiţii restrictive: fie un passe-temps recreativ, fie un pur exerciţiu formal“. „Inteligenţa“ are din nou nevoie de „inimă“, iar „filozofia“ sa în materie de roman îl retransformă pe acesta din urmă în instrument de cunoaştere a lumii: „Arta romanului este deci, prin excelenţă, domeniul vieţii spiritului, care părăseşte lumea imaculată a abstracţiunilor pompoase în favoarea lumii imperfecte a ceea ce Hannah Arendt numea «infinita pluralitate uman㻓.

Altfel, numărul pe septembrie are multe puncte de interes – căci, iată, a început oficial la rentrée littéraire: o dezbatere pe tema existenţei unei „literaturi de imigraţie“ (dat fiind că anul trecut parte dintre premiile prestigioase, Goncourt, Renaudot, au fost decernate unui afgan, respectiv unui scriitor originar din Guineea), romane noi de Laurent Mauvignier (Des hommes, Minuit), de Marie Ndiaye (Trois femmes puissantes, Gallimard), Frédéric Beigbeder (Un roman français, Grasset; două cronici pro şi contra pe aceeaşi pagină) şi, mai ales, un consistent dosar – cum ne-a obişnuit Magazine Littéraire, „Rimbaud, les règles de l’exception“/„Rimbaud, regulile excepţiei“. Un dosar excelent, de neratat, pigmentat cu fotografii, desene de Verlaine, dar şi de Rimbaud (Dessins d’Arthur Rimbaud vor apărea în octombrie la Flammarion). Pléiade a publicat anul acesta o nouă ediţie din Oeuvres complètes, dar specialiştii, istoricii literari îşi pun în continuare problema caracterului definitiv al acestor pagini (multe dintre texte, între care Le Bateau ivre, sînt cunoscute prin intermediul transcripţiilor lui Verlaine şi e greu de distins textul lui Rimbaud de posibila intervenţie a lui Verlaine). Nu în ultimul rînd este de semnalat cronica elogioasă a lui Bernard Fauconnier la volumul III din Orbitor, apărut la Editura Denoël în traducerea semnată de Laure Hinckel. (A.D.)