OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mai întîi, trebuie să începem cu o notă negativă (ca să trecem repede la aspectele pozitive, din fericire, mai numeroase): problema menţionată în titlul cărţii nu este doar cea a lui Jane, ci şi aceea a traducerii sale în româneşte... Le Problème avec Jane, titlul original, a fost tradus Problema lui Jane, o alegere extrem de regretabilă, căci nuanţa era cu atît mai importantă. Dar să trecem peste asta…, e prea tîrziu acum.

 

 

Care este problema (adevărată) cu/a lui Jane? Ea însăşi n-o ştie..., şi nici cititorul, cel puţin la început. Într-o zi, Jane găseşte un manuscris care îi este adresat. Este un roman care se intitulează Le Problème avec Jane. Jane descoperă repede că textul povesteşte viaţa ei şi se termină cu: „Jos, găsi pachetul cu manuscrisul“. Aşa că va citi romanul acesta, va descoperi că vorbeşte despre existenţa ei, că cineva cunoaşte toate detaliile vieţii sale şi că interpretează sentimentele ei cele mai intime. Acest roman este construit în doi timpi: partea romanţată a vieţii lui Jane şi cea în care Jane, ea însăşi, reacţionează la lectură, încearcă să ghicească cine a scris acest roman despre ea şi, mai ales, de ce. Catherine Cusset foloseşte această naraţiune destul de aparte ca să introducă, subtil, o dimensiune misterioasă, asemănătoare suspansului unui roman poliţist, într-o carte autobiografică. Ritmul se însufleţeşte datorită acestei construcţii şi îl menţine pe cititor într-o stare de aşteptare. Chiar ne surprindem încercînd să ghicim cine poate să fi scris acest roman. Povestea lui Jane este destul de simplă: este o tînără femeie care lucrează ca profesoară de franceză la Universitatea din Devayne (lîngă New York). În cartierul ei liniştit, se simte singură, totuşi încearcă să-şi construiască existenţa, să reuşească în profesia ei şi în viaţa sentimentală. Naraţiunea se desfăşoară pe durata a zece ani. Urmărim personajul lui Jane care evoluează, se întîlneşte cu diferiţi oameni, trăieşte diverse episoade sentimentale. Şi, mai ales, descoperim viaţa unei americance de condiţie medie. Cartea aceasta surprinde aspecte sociale profunde, schiţînd trăsăturile unei societăţi moderne care suferă din cauza lipsei de stabilitate. Este un roman care reuşeşte să evite caricatura (departe de unele romane despre „generaţia nevrotică“) datorită stilului literar, perfect ritmat, şi a personajelor, subtile, chiar de neuitat. Catherine Cusset lăsa deja în acest roman amprenta unui stil inconfundabil.

 

„Sînt obosită“, repetă Helen. Dar cine vorbeşte? Americanca recent naturalizată? sau vechea Elena, româncă, tînără fiziciană, care a trebuit să lupte pentru a supravieţui? Mai întîi, pentru ca familia antisemită să-l accepte pe Jacob, apoi pentru a fugi cu el în Israel atunci cînd, în Bucureşti, orice carieră îi era interzisă soţiei unui evreu; şi, din teama de a nu fi nevoită să-şi sacrifice unicul fiu unei patrii exigente, pleacă, în fine, în America; şi ia totul de la zero, la 40 de ani. Şi iată că Marie, soţia fiului atît de protejat, tînără intelectuală franţuzoaică, trăind din traduceri la New York, ameninţă să strice tot, să-l antreneze pe soţul ei în Franţa, stricînd astfel un „strălucit viitor“ american…

 

Mai mult decît o luptă între o mamă posesivă şi o noră rebelă, este vorba despre voinţa absolută de a fi tu însuţi, de a opune rezistenţă, pe care o analizează Catherine Cusset. Voinţa „străinului“ confruntat cu ceilalţi, dar şi cu sine însuşi. Fără îndoială, romanciera de 45 de ani, ce trăieşte la New York de 20 de ani, fiind căsătorită cu un român naturalizat ca american, a oferit multe detalii din propria-i existenţă în această tulburătoare saga – mereu pudică şi minimalistă –, ce se întinde pe patru generaţii (din 1950 pînă 2006), în patru ţări (România, Israel, Statele Unite, Franţa). Astfel apare personajul Marie, franţuzoaica iconoclastă, prenume recurent în numeroase cărţi ale sale (En toute innocence, Confessions d’une radine, La Haine de la famille), în care găsim o frenezie asemănătoare în modul de a picta războaiele noastre intestine şi plăcerile ori necazurile cotidiene. Totuşi, rareori, specialista în Sade a dat atîta amploare unei poveşti în care jonglează splendid cu spaţiul şi cu timpul, punînd în scenă, în modul cel mai concret, dictatura lui Ceauşescu, conflictul israelo-palestinian sau America intelectualilor emigraţi. Din acest puzzle grandios se ivesc nişte portrete feminine extraordinare. Helen-Elena, Marie, bineînţeles (şi chiar Camille, nepoata), dar şi falsa-adevărata mamă (româncă) din Bucureşti, pe care Elena nu mai vrea s-o vadă. Chiar dacă, şi ea, pînă la urmă, va sfîrşi prin a se minţi pe sine însăşi, ca să nu moară de tristeţe. Frumuseţea sfîşietoare a acestui roman viu şi melancolic constă, poate, în aceea că îşi trage forţa nu din comunicare sau din adevăr, ci din tăcere şi chiar din minciună. Din singurătate.