Autor: 
Categoria: 
Roland Barthes, Le Neutre. Cours au Collège de France (1977-1978), Seuil/IMEC, 2002, 266 p.
Într-un articol din 1969, cronică
la Diferenţă şi repetiţie a lui Deleuze1, Michel Foucault îi
împarte pe filozofi în romancieri, meditativi şi actori
(sau mimi). Roland Barthes, ca toţi gînditorii-scriitori de la
Nietzsche încoace, ar trece drept autor de teatru filozofic.
Primul lui articol publicat, în 1942 este un comentariu la
Naşterea tragediei din spiritul muzicii. Apoi a devenit semiologul
pe care îl ştiţi. Marxist. Mă întreb însă dacă
nu cumva, cu vîrsta, actorii nu coboară de pe scenă pentru a
medita măcar la piesa în care au jucat şi din care sînt
anunţaţi că trebuie, curînd, să iasă. În martie
2000, la 20 de ani de la moartea lui Roland Barthes, Éric
Marty, cel care îi editează operele complete, scria în
Le Monde, într-un articol intitulat „Roland Barthes, marea
neînţelgere“: „Barthes aparţine acelei categorii de
scriitori inclasabili care, de la Montaigne la Sartre, trecînd
prin Diderot, suscită deopotrivă admiraţie şi scepticism:
traversînd genurile, opiniile, prejudecăţile epocii, singura
lor calitate este scriitura. Devine limpede astfel de ce
neînţelegerea e interminabilă“2. Neînţelegere, de
ce? Pentru că Roland Barthes, o spune Marty, nu poate fi prins
într-o etichetă. Poate Antoine Compagnon să fi reuşit,
numindu-l ultimul antimodern din literatura franceză, iar
antimodernul, ştim, este prin definiţie ambivalent.
Ultimii ani de viaţă ai lui Roland Barthes au rămas, pînă de curînd, puţin cunoscuţi cititorilor, din perspectiva preocupărilor sale intelectuale. Se ştie că, după moartea mamei lui, în 1977, scriitorul, foarte afectat, a fost cuprins de un fel de letargie. Nimic din bărbatul rămas, acum, orfan, nu aminteşte de criticul şi teoreticianul impetuos din urmă cu decenii. Ca şi Michel Foucault peste cîţiva ani, Barthes încearcă să-şi găsească echilibrul înainte de sfîrşit şi motivaţia de a-şi face bilanţul. Revine la literatură, dar într-un fel „reacţionar“, care n-are nimic de-a face cu noutatea pe care o găsise, demult, la Noul Roman. Literatura la care se întoarce este, pur şi simplu, un existenţial; un fel de a trăi în orizontul morţii. Scrutează limbajul literaturii aşa cum o făcuse un secol de literatură franceză înaintea lui, întrebîndu-se nu care este pragul literarităţii, ci cum anume se raportează literatura la viaţă, reuşind în felul acesta să se apropie de preocupările de astăzi ale gînditorilor care, în Franţa, revin la o problemă veche: numirea vitalului, ipostazierea adevărului de dincoace de orice enunţ, depăşirea opoziţiilor descriptive logic versus estetic sau continuum versus discret.
Printr-o cercetare fără precedent în
bibliografia barthesiană, în fenomenologie şi taoism, în
mistică renană şi muzică dodecafonică, Roland Barthes ajunge,
într-unul dintre cele trei cursuri pe care apucă să le ţină
la Collège de France, să cearnă noţiunea de neutru. O
făcuse înainte Maurice Blanchot (în Entretien infini),
dar într-un registru diferit, în care etica, de pildă,
nu se regăsea. Or Barthes caută, explicit, ca, prin cartografierea
neutrului, să ştie cum să-şi accepte moartea. Pe de o parte.
„Ceea ce caut, spune el în lecţia inaugurală, este o
introducere la trăire, un ghid de viaţă (proiect etic): vreau să
trăiesc după nuanţă“. Pe de altă parte, însă, vom
vedea, neutrul este poarta – sau tunelul clandestin – care poate
fi gîndită ca ieşire din modernitate.
Cursurile lui Roland Barthes au fost
transcrise şi publicate prin eforturile Institut Mémoires de
l’Édition Contemporaine (IMEC), în colaborare cu
Editura Seuil. În 2002, într-o ediţie îngrijită
de Thomas Clerc, a apărut Le Neutre (Neutrul). Este al doilea dintre
cele trei cursuri pe care Roland Barthes le-a susţinut la Collège
de France, între 1977 şi 1980, la propunerea făcută de
Michel Foucault. Primul se numeşte Comment vivre ensemble (Cum să
trăim împreună) şi, prin el, Barthes răspunde teoriei
foucaldiene a Puterii, formulată în 1975 în A
supraveghea şi a pedepsi şi în 1976 în primul volum din
trilogia despre sexualitate a lui Foucault, Voinţa de a cunoaşte.
Apare la scurt timp după Neutrul, tot în 2002. Ultimul, în
două părţi, 1978-1979 şi 1979-1980, se numeşte La Préparation
du roman (Pregătirea romanului) şi a apărut tot prin colaborarea
dintre IMEC şi Editura Seuil, în 2003, sub îngrijirea
lui Jean-François Bert. Acest ultim curs este acela asupra
căruia Antoine Compagnon stăruie cel mai mult în capitolul pe
care i-l dedică lui Barthes în summa sa Antimodernii, pentru
că, în primul rînd prin titlu, îl apropie pe
Barthes cel mai tare de practica scriitorului: aceea de a face
ficţiune.
Neutrul este însă cursul care,
în transcrierea apărută în volum, îl apropie cel
mai mult pe Barthes de efortul de gîndire altfel al lui Deleuze
pe de o parte, al lui Foucault pe de alta. Pe de o parte, Barthes
încearcă, la fel ca şi filozoful care s-a sinucis în
1995, să dejoace opoziţiile, să deschidă spaţiul limbajului
dincoace de da şi nu asupra diferenţei pure, în punctul
transcendental al raportului dintre subiect şi lume, pe care
încercase să-l caute şi Husserl (epoché-ul
fenomenologic apare explicit în ultima lecţie, în
paralelă cu etica minimală a lui Lao Tzî). Neutrul este, de
fapt, ca şi diferenţa lui Deleuze, „un lucru“, nu un cuvînt.
Nu este o stare, ci o „traversare“, „dreptul de a nu dori“,
privirea „nu către luna pe care o arată degetul, ci către
deget“, ştiind totodată că degetul arată spre lună. Pe de altă
parte, Neutrul este un fel de a fi stoic, înspre care Barthes
efectuează, ca şi Foucault într-un curs pe care avea să-l
ţină trei ani mai tîrziu în acelaşi stabiliment, o
„hermeneutică a subiectului“. Fel de a fi stoic: să suporţi
pathosul distanţei pe care o iei faţă de lume, în sensul în
care, în raport cu ea, te mulţumeşti s-o parcurgi, s-o
traversezi, dar fără s-o judeci, fără s-o arbitrezi, fără să
te poziţionezi, fără să-ţi oferi o identitate, un paşaport
pentru a fi recunoscut. Acest non-loc poate fi, este, cel al
literaturii: „literatura sau scriitura (în care mă plasez,
fără nici o pretenţie de valoare) = reprezentarea lumii ca
aporetică, ţesută din aporii + practica care operează un
catharsis al aporiei, fără să o rezolve, adică fără aroganţă“.
De-a lungul lecţiilor, profesorul
primeşte mai multe scrisori din public. Unora le răspunde, pentru
a-şi preciza atitudinea „neutră“, ceea ce, evident, intră în
contradicţie tocmai cu neutrul însuşi ca efort de suspendare
înaintea ocupării vreunui loc. Concluzia: da, neutrul este un
ideal. Din capul locului, Barthes precizează că tema neutrului este
una reactivă, că mobilul cercetării este o dorinţă: „Acest
curs: Neutrul, sau mai degrabă: Dorinţa de Neutru“. Dar
argumentul e foarte clar: „Definesc Neutrul ca ceea ce dejoacă
paradigma, sau mai degrabă numesc Neutru tot ceea ce dejoacă
paradigma. Pentru că nu definesc un cuvînt; numesc un lucru:
adun sub un nume, care este aici Neutrul“. Ce înseamnă că
Neutrul „dejoacă paradigma“? Înseamnă că scapă
opoziţiei, în măsura în care „paradigma este opoziţia
dintre doi termeni virtuali, din care actualizez unul, pentru a
vorbi, pentru a produce sens“. Care sînt figurile Neutrului?
Genul neutru, statul neutru, floarea neutră, albinele asexuate,
neutronii, sărurile neutre.
Ceea ce este, pentru Barthes, Neutrul,
devine clar dacă ne oprim puţin asupra genului. În limba
germană, de pildă, există marcă a genului neutru, fără să
existe o corespondenţă a categoriei gramaticale în obiectul
numit – dacă vorbim despre animale, de pildă. În limba
română, genul neutrul n-are însă nimic de-a face cu
categoria de neutru pe care o tematizează Barthes, pentru că
actualizările lui în limbă se subsumează masculinului şi
femininului. Neutrul lui Barthes este, dacă vreţi, „floarea
absentă din orice buchet“, pe care doar limbajul o face prezentă,
indiferent de existenţa ei vizibilă corelativă. Cele 13 şedinţe
ale cursului (din februarie pînă în iunie 1978) declină
23 de figuri care pot fi locuite de neutru: bunăvoinţa, oboseala,
liniştea, delicateţea, somnul, afirmaţia, culoarea, adjectivul,
furia, conştiinţa, răspunsul, riturile, conflictul, oscilaţia,
retragerea, aroganţa, panorama, kairos, wou-wei, androginul,
intensităţile, concediul (eliberarea) şi spaima. Există încă
trei capitole, „Imagini ale neutrului“, „Activul neutrului“,
„Ideosferele“, cu un conţinut epistemologic mai dens, care ar
cere o tratare aparte.
Pentru a oferi o idee despre ce nu
poate fi Neutrul, vom alege introducerea la cursul din 25 martie
1978, cînd Barthes răspunde unor sugestii venite din public
(numite de editor „suplimente“). Cineva îi sugerează
profesorului să abordeze, din perspectiva Neutrului, tema vocii.
Este ceea ce el numeşte „un fals subiect bun“, pentru că:
„voce=obiect care rezistă: suscită adjective (voce tandră,
învăluitoare, albă, neutră etc.) dar nimic mai mult. ş…ţ
Poate că falsul subiect bun este cel căruia îi dorim un
referent, şi care astfel cade în iluzia dorinţei. ş…ţ
Astfel se întîmplă cu vocea şi poate cu subiectele care
au legătură cu trupul“. Chiar dacă există o voce neutră,
vorbim despre o calitate a unui „lucru“ care, el însuşi,
nu tulbură paradigma. De ce? Pentru că Neutrul ţine de un fel de-a
fi, de o atitudine, de un existenţial. Aici mi se par excelente alte
două idei barthesiene. Una este cea în care Neutrul apare ca
„liric“, „existenţial“, nu social, şi alta, în care
Barthes îşi scrutează propriul raport cu Neutrul: „un gînd
asupra Neutrului, pentru mine: un mod de a căuta – liber –
propriul meu stil de prezenţă la luptele timpului meu“.
Cu alte cuvinte, departe de a însemna
refuz, Neutrul este un existenţial, acel a fi care ocoleşte
identitatea şi transcendenţa, care-şi află raţiunea în
explorarea limitei de la care raţiunea şi limbajul se întîlnesc
pentru a conlucra la producerea sensului. „Neutrul nu ştie“,
spune Barthes, şi aici avem de fapt întreg – apofatic, repet
– adevărul gîndirii, aşa cum s-a consacrat el nu atît
în dialogurile socratice, în care Neutrul este retorică
(or, el nu este retorică), ci într-un text personal al lui Lao
Tzî, pe care Barthes îl citează în introducerea
cursului, preluat din cartea lui Jean Grenier, L’Esprit du Tao: „Eu
singur sînt calm, dorinţele mele nu se manifestă; sînt
ca şi copilul care încă n-a zîmbit; sînt trist şi
abătut ca şi cum n-aş avea loc de refugiu. ş…ţ Eu singur sînt
diferit de ceilalţi pentru că o stimez pe Mama dătătoare de
viaţă“3. Ultimul enunţ apare paradoxal. Pentru că eul care
vorbeşte părea să-şi fi rezervat locul damnatului într-o
lume normală. Pînă la ultimul enunţ, care este unul de
acceptare, în vreme ce ceilalţi sînt trecuţi de partea
refuzului, ca şi cum viaţa activă, fericită, ar fi de fapt ea
însăşi expresia refuzului asumării unui transcendental
(ideea de finitudine, să spunem). Neutrul nu este aşadar o denegare
şi nu e un refuz decît în aparenţă. Mai degrabă,
Neutrul înseamnă curajul de a-ţi asuma dreptul de a refuza
tot ceea ce se impune prin forţă, arogant. „O să vă spun unde
începe aroganţa, spune Barthes în cursul din 20 mai:
cînd obligi pe cineva căruia nu-i este foame să mănînce.“
Şi mai departe: „Occidentul: la o scară macro-ideologică: ca un
specialist al aroganţei: valorizarea voinţei; tămîierea
efortului de distrugere, de schimbare, de conservare etc; intervenţia
dogmatică, pretutindeni“. Există un pathos al acestei distanţe
luate în raport cu voinţa de putere; despre el voiam să
vorbesc, prin tematizarea intensităţii ca exces, „intensitatea
privativului, a apofazei atestate de recursul la superlativul
absolut“, acolo unde negaţia pe plan mistic (apofaza) se
deosebeşte de cea în plan logic (afereza). Voiam să arăt cum
această reflecţie asupra acelui adevăr, care este adevăr tocmai
pentru că nu poate fi spus, continuă în gîndirea
franceză recentă prin Gilles Deleuze, care încearcă să
localizeze intensitatea în enunţare, atunci cînd scrie,
în Mille plateaux: „Să fii bilingv, multilingv, dar într-o
singură şi aceeaşi limbă, fără dialect sau grai. Să fii un
metis, un bastard, dar prin purificarea limbii“4. Dar mă opresc,
în speranţa că lecţia scepticismului va fi fost prezentă,
măcar ca şi un puf de conştiinţă rea, în minţile tuturor
celor care n-au văzut, pînă acum, în antimodernitate
(din care Neutrul face parte, pe care Neutrul o exprimă) o încercare
de a ieşi din modernitate. A celor care au epuizat-o, desigur.
_______________
1. Michel Foucault, Dits et ecrits I, Gallimard, 2001, p. 796.
2. Éric Marty, „Roland Barthes, Le Grand malentendu“, Le Monde, 24 martie 2000: „Barthes appartient à cette catégorie des écrivains inclassables qui de Montaigne à Sartre, en passant par Diderot, suscitent autant l’admiration que le scepticisme: traversant les genres, les opinions, les préjugés de leur époque, leur écriture est leur seule qualité. On comprend alors que le malentendu soit interminable“.
3. În franceză: „Mère Nourricière“.
4. Gilles Deleuze, Mille plateaux, Minuit, 1980, p. 125.
Etichete:
RSS Feed
Newsletters