Autor: 
Categoria: 
Zborul Air France a aterizat
…Pe 17 decembrie, la ora 17 – după ce cu o zi înainte abia
trecusem în registrele digitale notele studenţilor mei americani –, eram deja
în shuttle-ul pentru Dulles International Airport. Douăsprezece ore mai tîrziu,
cel de-al doilea aparat Air France, care ne preluase de pe Charles de Gaulle,
ateriza la Bucureşti. Cu care mă revedeam astfel după o despărţire de un an şi
jumătate. Bucuria acestei reîntîlniri era cu atît mai mare, cu cît, în vacanţa
care urma, plănuiam să-i fac cunoştinţă cu Bucureştiul unui puşti de nici 17
ani, juniorul meu, care trăieşte în Scandinavia. Alexander mai aterizase pe
Otopeni şi cu alte ocazii, dar fusese prea copil ca să aprecieze sau să (îmi)
judece oraşul.
Am ieşit cu maşina de pe aeroport în mai puţin de cinci
minute, ceea ce – am trecut eu imediat în coloana PRO – e impresionabil pentru
orice turist obişnuit cu aglomeraţiile marilor aeroporturi, în lume. Nici urmă
aici de tot felul de exit-uri, bifurcaţii şi şosele suspendate de care trebuie
să te rogi o vreme, pînă să poţi lăsa în urmă clădirea aeroportului. O singură
piedică la ieşire: un joc cu o fisă de plastic de introdus în automatul care
ridică bariera şi o casieră ce admonestează în loc să ajute şoferii care, deşi
au plătit parcarea, nu pot pleca. Fiindcă nu găsesc la timp fisa cu pricina. Automatul
şi femeia guralivă sînt evident concurenţi. Ea vine din mahalalele secolului al
XIX-lea, el din lumea industrială a deceniului trecut. Dar ţie nu-ţi pasă, ba
chiar te amuză situaţia – de acolo, de pe scaunul pasagerului din faţă –, care
situaţie are un iz de Dior de duty free, în al cărui flacon cineva a scăpat un
căţel de usturoi. Nu-ţi strici tu un CONTRA pe asta.
O şosea naţională lată cît o alee în spatele blocului
Yankeul din mine, cît e, strînge de-o cută pe frunte abia
atunci cînd realizează că cea mai importantă, cea mai aglomerată intrare în
Bucureşti este (în continuare) de două benzi şi jumătate pe sens. În
continuare, zic, fiindcă de la distanţă ai tot aflat în ultimii ani cum sute de
kilometri de autostradă sînt în construcţie în România, cum licitaţiile, cu sau
fără Bechtel, se ţin lanţ, cum portughezii lucrează la lărgire, cum... Ori DN1
ăsta, de care urma să aud toată vacanţa pe toate canalele media, e o glumă de
prost gust. (Apropo, în centrul oraşului Buşteni, de sărbători, aveam să
traversez la pas şoseaua cu numărul unu al republicii române: cu două maşini
parcate cîte una pe fiecare sens, lăţimea drumului se redusese la mai puţin de
cinci paşi. Cam cît o alee în spatele blocului.)
În aşteptarea intrării pe pod, la Băneasa, aflu preţurile
garsonierelor în Bucureşti. Şi realizez că o casă nouă, de patru camere,
într-un cartier de lux în Homewood, Alabama, unde un prieten universitar m-a
invitat în vizită de curînd, costă doar o idee mai mult decît o garsonieră în
Pantelimon. Asta acum, mi se precizează, fiindcă din septembrie preţul e în
cădere; în vară erau mai scumpe. Ştirea face să-mi crească adrenalina, sînt
încă şi mai nerăbdător să mă întîlnesc cu oraşul. Tac însă. Cel de la volan
fumează. A deschis geamul. Mi-e bine, cum numai la sosirea acasă îţi e.
Schimbătorul de viteză, pe care e nevoit să îl manevreze de cîteva ori pe
minut, ţine de istoria automobilului. De ce nu vor europenii să înţeleagă asta,
mă întreb în gînd. Tac în continuare şi zîmbesc şarpelui roşu, nervos care,
văzut de pe pod, în noapte, e singurul care ne indică drumul spre misterele
Bucureştilor.
Cabluri şi starlete în peisaj
Seara dintîi, cea în care intri incognito în oraşul vacanţei
tale, are ceva misterios. De aceea nu mă grăbesc, oricît de obosit aş fi, să
ajung acasă sau, după caz, la hotel. Niciodată. Nici acum, cînd oraşul e unul
care, cîndva, îmi aparţinuse. Bulevardele sînt, deşi criza mondială bate cică
la uşă, luminate şi împodobite cum trebuie în ajun de sărbători, centrul
Bucureştiului rezistînd, la acest capitol, comparaţiei cu orice mare oraş
american. Ceea ce nu văd din prima seară este însă „preţul“ plătit pentru
aceste băi de lumină. Fapt e că la prima incursiune pe timp de zi, pe care o
fac cu Alexander, ne crucim amîndoi de zecile (!) de cabluri care atîrnă
dizgraţios şi periculos de stîlpi şi de clădiri în tot oraşul. Colaci imenşi de
cablu sînt şi ei agăţaţi de unele structuri, dînd impresia unui provizorat, a
unei zone în lucru. După o vreme, realizăm că maţele astea dezgustătoare, care
îşi fac apariţia în orice fotografie ai încerca să faci, indiferent de unghiul
ales – mascînd faţade de clădiri, străzi în perspectivă, monumente şi statui,
intrări în biserici şi muzee – nu prea au legătură cu iluminaţia de sărbători.
Ele sînt, probabil, (şi) purtătoare de Internet sau telefonie. Nu ştiu şi nici
nu mă interesează. Fapt e că nu există nici o scuză pentru mutilarea unui oraş
european important, în secolul al XXI-lea, prin suspendarea acestor
monstruozităţi continue de-a lungul arterelor sale mari şi mici.
Prostul gust al celor care au lăsat neîngropate aceste semne
ale parvenirii în lumea tehnologică nu e egalat decît de al celor care, pe
jumătate din faţada unui bloc, la doi paşi de Romană, ne-o oferă în bikini pe
Mihaela Rădulescu. Fiu-meu se distrează imaginîndu-şi scandalurile în familie
din apartamentele a căror vizibilitate la stradă e redusă de diferite elemente
anatomice ale acestei starlete trecute. Cînd încerc să îl conving că individa
nu e model la lenjerie erotică, ci luptătoare pe baricadele revoluţiei
antifumat, puştiul rîde deja în hohote. De ce nu scrii tu pentru stand-up
comedians, mă întreabă el, refuzînd să mă ia în serios; ne-am umple de bani!
Iar eu, inocent, ridic din umeri, simplu turist în Hilariopolis, mestecînd nervos,
odată cu pastila de gumă cu care abia m-a servit, şi sloganul campaniei:
„Fumatul chiar este singura ta plăcere?“ Topica aberantă a întrebării e,
probabil, în acord cu semidoctismul personajului – această regină a regiei – şi
cu cel al reprezentanţilor Ministerului Sănătăţii.
Parfum de interbelic în aer, maestre!
Existenţa cîinilor vagabonzi – în cartiere, dar şi în plin
centrul oraşului –, la două decenii de la schimbarea… orînduirii crude şi
nedrepte, nu mai are nici o scuză. Aşa cum nici o scuză n-au afişele electorale
din 2000 sau cele de impresariat artistic din vara lui 2007, care încă mai
atîrnă pe zidurile unor clădiri mai mult sau mai puţin istorice. Nici nu încerc
să găsesc vreo scuză. Îl las pe puşti să-şi facă o impresie proprie despre oraşul
tinereţii mele. Şi înainte de sărbători, cînd totuşi, în apărarea statutului
Bucureştiului aduc ca argument existenţa teatrelor şi a parcurilor, a
Herăstrăului – unde, plimbîndu-ne, mă descoase cu privire la aventurile mele de
adolescent – şi după sărbători, cînd îl port prin librării şi îi cumpăr
Teodoreanu şi Drumeş. În ziua cînd îl conduc la aeroport începe să ningă.
Mă întorc singur în oraş, îmi cumpăr bilete la două
spectacole şi las vorbă la un al treilea teatru că aş fi foarte recunoscător
dacă, deşi „epuizat“… Intru în Cişmigiu, la ora zece din noapte, şi rămîn mirat
cînd dinspre lac aud zarvă de tineri. Mă apropii şi-i văd patinînd. Şi nu
întreb pe nimeni în jur, nici pe elevii apropiindu-se dinspre Lazăr, nici pe
pensionarii care vin de pe Brezoianu, dacă ce văd eu prin ninsoare e real sau e
vis. Fapt e că ultimele cinci zile de vacanţă le trăiesc în Bucureşti într-o
stare de beatitudine, convins că am descoperit un adevăr care poate explica
clipele prin care trece acest oraş contradictoriu; un oraş cu buchinişti
citiţi, bărboşi, îngheţaţi de ger, în staţie la Universitate, oraş cu cazinouri
cu firme fosforescente imediat peste stradă, cazinouri din care ies dame
fierbinţi, urcîndu-se în Chevy-uri cu geamuri fumurii. Ne-am întors, ca
mentalitate, ca structură socială, ca organizare, în interbelic. Acel
interbelic despre care am fabulat eu şi cei din generaţia mea vreo trei
decenii, s-a întors, cu toate cele bune, cele rele şi cele exotice.
În ultima seară intru la Bulandra, pe chei, înarmat cu un volum de Pirandello, abia cumpărat de la Librăria Kretzulescu. Pe care, după spectacol, aş vrea, la o adică, să obţin autograful unui mare Actor. Care vine din şi care a copilărit în interbelic. Care a jucat cîndva, pe aceeaşi scenă, cu madam Bulandra. Şi ca povestea să fie complet neverosimilă, după spectacol, la intrarea actorilor, aşteptîndu-mă parcă, e chiar el, Victor Rebengiuc. Iar în următoarele minute, deşi nu ne cunoscusem niciodată înainte, ajungem să vorbim despre montarea lui Ciulei, căruia îi spune simplu, Liviu, de America, de cei „vreo 50 de ani“ ai săi la Bulandra, de cele şapte piese în care urcă pe scenă în iarna asta, de regizori buni şi regizori proşti. Mergem spre Kogălniceanu la pas, facem chiar şi două fotografii, deşi afară e un ger îngrozitor, care îl provoacă să-şi amintească un turneu de demult, în nordul Rusiei. În mai puţin de zece minute, după mai puţin de 200 de paşi împreună, ajungem să ne spunem bancuri. Să auzi bancuri spuse de el e una, dar să te facă pe tine să te simţi atît de relaxat în compania lui încît să îndrăzneşti să-i spui tu bancuri, asta… Ne despărţim în colţ, peste drum de Liceul Lazăr. Se înclină simplu, dar curtenitor, în faţa soţiei mele, care ca şi mine e în al nouălea cer, ne strîngem mîinile. Noi o luăm înapoi spre statuie, el spre parc. Douăzeci de paşi nu întorc capul, iar cînd o fac, nici urmă de Apostol Bologa, de Moromete sau de Tipătescu. Doar un bulevard strălucitor, într-un Bucureşti îngheţat, ca în vis.
RSS Feed
Newsletters