OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am citit LIMPOPO cu sufletul la gură – în sensul cel mai propriu, literal, nu figurat. Imagistic, s-ar putea exprima printr-un om cu un porumbel în gură. Pasărea simbolizează în mai toate culturile lumii, din timpuri imemoriale, sufletul. Ar fi poate exagerat să spun că am citit cartea cu „un struţ în gură“ – ar implica o mare doză de grotesc –, deşi poate n-ar fi cu totul nepotrivit obiectului cercetării mele.

Domnişoara-struţ LIMPOPO, eroina cărţii, îşi propune să se elibereze din captivitatea absolută impusă de un materialism extrem, în condiţiile recapitalizării brutale a unei Părţi de Lume, cu toate mizeriile şi magnificenţele sale, cu producţia de surogate, dizolvarea în masă, globalizarea, consumismul, consumismul, comunismul – pardon, a fost o inadvertenţă datorată înfăţişării exterioare a cuvintelor. Oare ambiţia aceasta, cel puţin bizară, nu-i vine cumva din bulversarea pe care a trăit-o tocmai în FAZA IDEALIZĂRII, în faza încercării de a se sustrage implacabilului lumii materiale? Parafrazînd o afirmaţie a lui Apollinaire, făcută în 1914, despre pictorul Giorgio De Chirico, aş putea scrie că LIMPOPO este un tablou poetic al politicii timpului. Poezia se autoflagelează pentru captivitatea în care a ajuns.

SOLVE ET COAGULA.

E ceea ce urmăreşte mai presus de toate Artistul – aşa erau numiţi în evul mediu alchimiştii. Demersul creator este categoric unul alchimic. Nici cuvîntul magic n-ar fi nepotrivit.

În cartea sa despre arhetipuri, C.G. Jung foloseşte un termen ce acoperă aproape în mod ideal întreprinderea literară din LIMPOPO: enantiodromie. Înseamnă „întoarce-re în sine“ (Umkehr in sich). În ce altceva ar putea consta enantiodromia unui poet dacă nu în efortul de evadare din prozaic şi întoarcere ACASĂ, acolo unde poezia poate fi din nou EA ÎNSĂŞI?

Scopul artistic este ELIBERAREA POEZIEI din ROMAN.

Mi-ar plăcea să cred că şi pentru cel mai prozaic receptor al cărţii faptul acesta apare la suprafaţă ca uleiul din apă. Dacă nu-l pot percepe altfel, cel puţin ca bruiaj permanent al tendinţei de cufundare în prozaic.

Identitatea dintre titlul cărţii, numele protagonistei şi locul cvasiidealizat, dar totuşi reperabil pe harta lumii, LIMPOPO, reprezintă pentru mine nucleul alchimico-magic al cărţii lui Szo˝cs Géza. E o „trinitate“ semantică de o mare încărcătură simbolică.

poate odată, în timpuri imemoriale, sau care ni se par nouă foarte îndepărtate din cauza şocului pe care îl trăim în prezent, ca pe un Tsunami, ca pe un cutremur submarin, al DEPOETIZĂRII GLOBALE. (Marea şi apa ca element au simbolizat întotdeauna sufletul.)

Triumfurile raţiunii ne pot învăţa multe despre lumea exterioară a cunoaşterii, dar nu vor dezvălui niciodată realitatea interioară a sufletului sau misterul existenţei.

Şi pentru a pune punctul pe i: ceea ce pare să se piardă în mod irecuperabil în procesul absolutizării şi globalizării metodelor ştiinţei în practica artistică – analiza, experimentul, disecarea naturalistă, etc. – este ÎNŢELEPCIUNEA POETICĂ.

În asta şi constă SUBLIMA DIFICULTATE a interpretării cărţii. Revolta iniţială a poetului cînd află de existenţa fermelor de struţi e revolta unuia care caută semnificaţii în manifestările lumii, caută un sens. Este o revoltă metafizică şi vizează conţinutul ideatic al faptului. E revolta lui OXYMORUS. Mesajul e greu de interpretat fiindcă este extrem de simplu. Şi tot aşa, cele ce par uşor de interpretat sînt de fapt părţile cele mai grele ale poemului-roman – sau romanului-poem.

Toată cartea este de fapt o exclamaţie de ingenuitate debordantă identică celei a copilului din povestea lui Andersen, Hainele cele noi ale împăratului:

Împăratul e gol!

Dorinţa pătimaşă a eroinei de eliberare din captivitatea Lumii Depoetizate se exprimă printr-un „rozariu“ de formulări poetice surprinzătoare. Ele descriu Lumea Împăratului Gol, această Lume Încîlcită în care se trăieşte, fără să se ştie măcar, într-un labirint de oglinzi. În Această Lume mintea a pierdut contactul cu inima, hipnotizată fiind de multitudinea reflexelor, şi nu mai reuşeşte să exprime ceea ce simte.

Înţelepciunea poetică a fost întotdeauna mai aproape de bunul-simţ comun decît retorica sofisticată, specializată şi manipulată de interes. În acest sens, LIMPOPO este asemănător marilor cărţi populare, el FUNDAMENTEAZĂ.

Am convingerea că e o nouă formă de a percepe şi de a exprima Poezia Lumii. Nu vreau să mă hazardez în definiţii şi etichetări. Aş zice doar că, prin impetuozitatea lui, LIMPOPO este rabelaisian. Această impetuozitate aş numi-o realism alchimic.

După cum am mai spus, SOLVE ET COAGULA. Materia densă e dizolvată şi sublimată în poezie, iar lirismul diafan e condensat în forme masive, groteşti, de cele mai multe ori.

Poezia e o stare fundamentală a spiritului, nu ţine de modă sau circumstanţe culturale.

Caracteristicile pe care le-am putut depista în acest sens sînt următoarele:

LIMPOPO individuează prin simbol.

Urmăreşte atingerea purităţii artistice.

Caută realitatea interioară în paradox.

Nu e nici clasic, nici manierist, nici original, nici tradiţionalist, nici realist nici fantastic. E şi una, şi alta.

Urmăreşte împăcarea Lumii Exterioare cu cea Interioară.

Aderă la misterul universului.

Caută chintesenţa şi prin asta tinde să devină un sălaş divin, un templu.

Instituie evanescenţa (pierderea concretului în intangibil).

Este dezinvolt – altminteri, în orice formă de artă majoră, dezinvoltura este asociată cu inevitabilul. Citind LIMPOPO ai un sentiment foarte puternic că nu putea fi scrisă altfel. Intuiţia perfectă a formei, imaginaţia poetică şi stările de spirit transmise prin text conduc la mister, la intangibil, la evaziv.

Prin forţa lui de sintetizare, LIMPOPO face bine sufletului. Efectul acesta îl va simţi chiar şi cel pentru care sufletul e un „aparat psihic“. Sînt aproape sigur de asta. LIMPOPO este alternativa par excellence pentru cel ce caută ieşirea din labirintul de oglinzi.

ÎNTOARCEREA ACASĂ sau Regăsirea Sprijinului Metafizic e o conditio sine qua non pentru reînsufleţirea (reanimatio) cuvintelor. Numai prin (RE)ÎNSUFLEŢIRE poate fi găsită ideea esenţială a lucrurilor.

Arta a fost şi trebuie să devină iar calea intuitivă de înţelegere a realităţii. Cred că acesta este adevărul acela simplu exprimat pînă la urmă de LIMPOPO în tripla lui ipostază: carte, personaj şi locus poeticus.

Sensul călătoriei nu e altul decît atingerea calităţii sufleteşti.

Numai prin asta se poate ieşi din Ţarcul Prozaicului. Sînt adevăruri simple ştiute dintotdeauna de poeţi şi artişti. Din cauza folosirii lor lipsite de veneraţie s-au banalizat într-atît, încît nu le mai băgăm în seamă.

Trebuie să redescoperim plăcerea sentimentului veneraţiei şi să învăţăm iar să ne delectăm din uimire şi mister.

Trebuie să regăsim analogiile imaginative.

Trebuie să redescoperim intuiţia ca mod de abordare a experienţei.

Trebuie să redescoperim înţelepciunea poetică îndreptîndu-ne spre astrul interior, despre care vorbea Paracelsus.

Cam astea ar fi cele patru „trebuinţe“ necesare realizării zborului de întoarcere ACASĂ.

LIMPOPO e o ACADEMIE de POEZIE.

Nu mai ţin minte în ce context am întîlnit la René Char sintagma „seninătate contractată“, dar se potriveşte de minune cărţii lui Szo˝cs Géza.

Am ajuns într-o epocă de cumpănă a apelor: ori reuşim să ne întoarcem în patrie – deci să realizăm enantiodromia –, ori vom sfîrşi la Preparator (a FELDOLGOZÓba).

LIMPOPO este un vas de înţelepciune poetică, nealterată de spirit analitic sau experiment formal, produsul unui entuziasm nevătămat de critică. Limpopo e eroina unei POEZII NOI.

Fiecare îşi va putea extrage exemplele care îi plac:

Printre altele, putem afla şi etimologia cuvîntului delfin (greu de transpus într-o altă limbă). La pagina 33, aflăm că, pe Pămînt, cel mai mare suflet îl au struţii. La pagina 48, că Someşul, printre rîuri, e ca „floarea de nu-mă-uita“, printre flori. Într-un alt loc, că zidul chinezesc ar fi trebuit să-l construiască iniţial fiecare în el însuşi, pentru a nu lăsa să se atingă ticăloşia de bunătate, faţa de dimineaţă a îngerilor de cea din amurg, dar fiindcă n-au reuşit, l-au construit în afară, cu scopul ca cei buni să rămînă dincoace de zid, iar cei răi dincolo.

„Şi au rămas?“ Întreabă LIMPOPO.

„Nu.“ Îi răspunde Şvarţ, bufniţa.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Şi încă multe altele, toate lucruri absolut necesare într-o călătorie de întoarcere în Patria Poeziei. Cartea TREBUIE citită din scoarţă în scoarţă. Numai aşa putem afla de ce anume e nevoie pentru o astfel de călătorie.

Amintirile culturale sînt reînsufleţite spontan în momentele cele mai neaşteptate şi ne copleşesc nostalgic.

Îmi place să cred că într-o epocă ulterioară, cîndva, într-un viitor pe care nu vreau să-l localizez în timp, cînd vor fi fost depăşite crizele actuale, şi dacă urmaşii din acea epocă vor mai avea cît de cît interes pentru lumea aceasta a noastră, atît de lipsită de înţelegere şi empatie faţă de ei, prin risipa înfiorătoare a resurselor şi a şanselor de supravieţuire, atunci cînd vor dori să afle cum stăteam noi cu viaţa sufletească şi care erau aspiraţiile noastre cele mai profunde, vor lua la cercetare cărţi de genul acesteia, şi nu analize realiste, incapabile să schimbe prin raţiune mentalitatea aberantă.

Viena, martie 2008