Autor: 
Categoria: 
Desigur că, ajunşi aici cu explicaţia, nu putem decît să o
acceptăm ca atare. Dar nimeni nu ne poate opri gîndirea, definitiv, aici.
Motivul este simplu şi fundamental: judecăţile de constatare – în cazul nostru,
răbdarea nu este aleasă în tabloul virtuţilor – se aplică la ceea ce este, şi
nu la ceea ce trebuie sau ar trebui să fie. Într-adevăr, aşa este: sociologia
şi psihologia morală ne consemnează un adevăr al faptelor, anume că oamenii de
azi, în imensa lor majoritate, sînt dispuşi, de exemplu, să valorizeze
onestitatea, mila, toleranţa, prudenţa, chiar generozitatea şi înţelepciunea,
drept nişte virtuţi, dar tot atît de cert este însă că aceleaşi fiinţe nu
găsesc motive la fel de întemeiate pentru a include în aceeaşi categorie şi
răbdarea. Raţionamentul poate continua astfel: dacă răbdarea nu intră printre
virtuţile reale, înseamnă că există motive adînci şi puternice pentru ca ea să
nu fie numită în chip expres în acest tablou.
Întrebarea care se pune cu acuitate este următoarea: vedem
că răbdarea nu este, deocamdată, o virtute, dar avem noi, oare, temeiuri să
susţinem că ea ar trebui să fie sau să devină aşa ceva într-un viitor apropiat,
unul cît de cît predictibil? Nouă ni se pare că da, şi-n cele ce urmează vom
încerca să aducem argumente în favoarea acestei idei: atît necesare, cît şi
suficiente. Să plecăm, deci, de la ceea ce reflexivitatea etică solicită fără
tăgadă, anume că gîndirea aplecată asupra cîmpului moralei este – inevitabil,
şi-n acest caz – nu numai constatativă, descriptivă sau explicativă; ea-şi are
fireştile ei prelungiri imperative. De altfel, acest lucru este vizibil în
cascada de întrebări care tulbură liniştea judecăţilor referitoare la fapte. Şi
totuşi, chiar la acest nivel nu se poate să nu întrezărim sensurile mai
profunde ale unui tip de scepticism tradus în surprinzătoare constatări:
„timpul n-a mai avut răbdare“, „toţi sîntem grăbiţi“, „nimeni nu mai poate
aştepta senin, ca altădată, evenimentele“, „faptele şi întîmplările sînt
rapide, şi oricum nu stau să ne aştepte pe noi“ sau, de-a-dreptul, „cine are
prea multă răbdare să nu se mire, totuşi, dacă, la rîndul lui, nu va fi răbdat
de cei aflaţi într-o goană continuă să-i depăşească pe alţii sau să se întreacă
pe ei înşişi“. Cîtă vreme stabilim asemenea stări de lucruri, s-ar părea că
totul îndeamnă la descurajare. Seria interogaţiilor continuă însă într-un registru
în care se poate întrezări şi o nemulţumire etică: chiar nu ne putem opri
răbdători, din cînd în cînd, şi să vedem şi o cerinţă imperativă, nu numai una
adaptativă? Să urmărim, totuşi, raţionamentul negativ în punctele sale comune.
În fapt, ce sens mai poate avea răbdarea cînd viteza evenimentelor pare a fi,
ea însăşi, o valoare în sine („te mişti repede înseamnă că eşti bun“, fără nici
o altă referinţă) şi cînd, în numele conformităţii şi adaptării, contează, în
mod exclusiv, ca reacţia ta să fie, neapărat, imediată, să fie încărcată de
eficienţă şi să fie, obligatoriu, încununată de succes? Ce loc mai poate avea
răbdarea în interiorul vieţii noastre sufleteşti, atîta timp cît conţinutul
acesteia este strivit din afară de o dinamică devoratoare? Ce semnificaţie
morală stringentă mai poate avea răbdarea în chiar schema mentală şi
comportamentală distinctivă a modernităţii, în care accentul cade mai mereu pe
o împătrită revendicare nerăbdătoare? Primul dintre aceste accente ale schemei
amintite: drepturile mele sînt la fel de importante ca ale oricărui altcuiva,
dar eu nu pot aştepta pasiv ca ele să-mi fie recunoscute şi acordate; n-am
motive temeinice, deci, să aştept răbdător. Al doilea: protestul meu este
legitim din acelaşi motiv al îndreptăţirii egale şi al libertăţii „negative“,
neîngrădite; dar aşteptarea plină de pacienţă ar anula sau ar diminua forţa şi
valoarea protestului meu; prin urmare, trebuie să fiu nerăbdător. Al treilea:
demascarea este considerată a fi o activitate necesară în orice formă de
gîndire (critică şi raţională) din societatea deschisă, pentru că există mereu
forţe interesate să nesocotească nevoi şi drepturi inalienabile; dar demascarea
trebuie să fie aici şi acum, în timp ce răbdarea implică amînarea indefinită a
criticii şi aşteptarea, chiar umilă şi supusă, a unui moment prielnic. Al
patrulea: exhibarea expresivă a propriei persoane a devenit, în schema noastră,
a modernităţii tîrzii, o adevărată „instituţie“ de promovare şi de success, una
aflată departe de orice morală a independenţei autentice şi a gîndirii
autonome; de asemenea, universului comunicaţional nu poate să-i pretindă
nimeni, din afară, să fie cumva răbdător, adică să-şi amîne cu „înţelepciune“
mesajele pentru timpuri potrivite.
Prin urmare, o judecată conclusivă simplă cuprinde tot mai multă aderenţă la lumea vieţii grăbite, a sensibilităţii nesăţioase şi a voinţei obsedate să nu piardă clipa: omul contemporan are toate motivele să fie nerăbdător şi, la o privire de suprafaţă, aproape nici o raţiune care să se opună acestui tăvălug reprezentat de istoria accelerată. Ce mai înseamnă atunci răbdarea, într-un univers al subiectivităţilor, în care recunoaştem şi tendinţe de raţionalizare, dar şi propensiuni iraţionale şi mistice? Cum mai poate să locuiască răbdarea în spaţiul public şi în cel privat, dacă haoticul şi întîmplarea din viaţa fiecăruia structurează, mai degrabă, reacţii pripite, generează nestăpînire, nemulţumire zilnică şi frustrare cronică?
Răbdarea ca mod de rezistenţă
Şi totuşi, în pofida tuturor acestor stări de lucruri, pot
fi găsite argumente pentru răbdare ca valoare şi comportament moral exemplar –
deci, ca virtute. În fapt, în momentul în care, de pildă, Aristotel, în Etica
Nicomahică, defineşte akrasia ca „lipsă de stăpînire“, ca „slăbiciune a voinţei
în faţa pasiunilor“ (cu precizarea că nestăpînirea în materie de plăceri este
mai dezonorantă decît nestăpînirea izvorîtă din mînie) şi ne-o prezintă ca pe o
„uşă deschisă spre toate viciile“, el şi toţi cei care i-au urmat pe această
linie ne semnalează cîteva fapte extrem de importante: că nerăbdarea poate face
rău, fiind, adeseori, şi necugetare; că nestăpînirea şi actele bestiale sînt,
ambele, alături de viciu, o formă a răului; că există o superioritate morală a
caracterului activ al stăpînirii răbdătoare de sine; că există şi o rezistenţă
oarecum pasivă a tăriei de caracter, care se traduce prin excepţionala calitate
de a suporta şi de a îndura fără să te umileşti, de a suferi fără să te
lamentezi, de a fi neclintit şi tare ca o stîncă bătută de valuri, cum vor
spune mereu şi mereu adepţii stoicismului. Iar Kant exprimă aceeaşi idee,
atunci cînd afirmă: „umilinţa este conştiinţa puţinătăţii propriei valori
morale, în comparaţie cu legea“. Oricum însă, răbdarea este dispoziţia şi
obişnuinţa aşteptării senine, în care nu există plîngere şi văicăreală; dar
aceasta nu înseamnă deloc că acela care locuieşte în propria-i viaţă cu această
virtute va aştepta orice. Ce anume aştepţi dă conţinut răbdării, ca virtute a
integralităţii şi a statorniciei.
Astfel, cel nedreptăţit aşteaptă îndreptarea
lucrurilor, pentru că are încredere fermă tocmai în dreptate şi nu poate
accepta să fie degradat şi umilit de orice formă de injustiţie; cel căruia i se
refuză libertatea şi demnitatea asociată acesteia ştie să aştepte momentul
eliberării, iar pentru acea clipă se pregăteşte veghind să nu se contamineze
cumva de false libertăţi şi de inautentice „demnităţi“. De asemenea, cel ce
este lovit de nerecunoştinţă, de ingratitudinea semenilor, dar care are puterea
de a aştepta recunoaşterea fără s-o pretindă, totuşi, vanitos, dă dovadă, cu
siguranţă, de virtutea răbdării. Putem defini, în acest fel, răbdarea ca fiind
una dintre înfăţişările pe cît de reale, pe atît de discrete ale curajului:
înfruntarea dîrză şi fără nici o ostentaţie a răului din lume. În fapt,
răbdarea este un mod de rezistenţă în care atenţia se îndreaptă mereu asupra
calităţii morale a aşteptării. Or, aşteptările în care refuzi să participi la
răul cel mare sau la ticăloşiile zise mărunte pot îmbrăca cel puţin două forme:
pe cea a bravurii blînde, dar şi pe cea a curajului plin de temeritate şi de
risc iminent.
Răbdarea este, de multe ori, sinonimă cu tăcerea. Cu
precizarea însă că, lîngă tăcere, trăieşte speranţa – ea însăşi o forţă
teribilă, din moment ce moare ultima în sufletul omului. Totodată, răbdarea
implică un scop, un termen final şi dorinţa de a-l atinge. Răbdătorul are
încredere – calificată de ceilalţi drept naivă – că după vremuri rele şi grele
vin şi timpuri bune şi fireşti; el este, oricum, pregătit, iar dacă, totuşi,
aceste timpuri normale nu vin, el, personal, ştie că nu are ce-şi reproşa; mai
mult, el are ţinuta dreaptă şi nobilă a omului care nu se poartă ca fiind
„stăpînul lumii“, ci, dimpotrivă, se comportă ca o simplă fiinţă omenească ce
încearcă modest, de-a lungul unei vieţi, pe cît cu putinţă să-şi guverneze
propriul destin. Nimic mai mult, dar şi nimic mai puţin.
În conţinutul moral al răbdării intră şi limitarea ei: „Am
răbdat destul!“, se spune pe bună dreptate, atunci cînd măsurile firii au fost
epuizate şi cînd a continua să rabzi nu mai are nici sens şi nici valoare
exemplară. Prin urmare, nu se poate răbda oricît, după cum nu se poate tolera
orice. Celebrul paradox al toleranţei al lui Karl Popper va fi astfel
reformulat: dacă sînt de o răbdare infinită, chiar şi faţă de cei intoleranţi
şi faţă de cei ce n-au nici o răbdare faţă de semenii lor, şi dacă nu apăr
societatea tolerantă faţă de atacurile acestora, cei răbdători şi toleranţi vor
sfîrşi prin a dispărea şi, odată cu ei, vor pieri şi toleranţa, şi răbdarea. De
altfel, şi-n cazul răbdării, apare, ca şi-n situaţia altor virtuţi, seria de
întrebări specifice gîndirii etice: ce trebuie să rabzi? cum trebuie să rabzi?
de ce ar trebui să rabzi? cît timp trebuie să rabzi? Cine reuşeşte să pună în
armonie toate aceste răspunsuri va fi desigur înţelept, atît în accepţia stoică
a termenului, cît şi în grila eticii iudeo-creştine.
În fond, virtutea răbdării
nici nu poate fi decît rară printre oameni, tocmai pentru că solicită dintr-odată
atîtea condiţii, toate greu de atins: uneori, o zi sau o săptămînă, alteori,
ani sau chiar, cum se spune, o viaţă întreagă. Oricum, în orizont pur
psihologic, este mai facil şi, uneori, devine chiar util să manifeşti
impacienţă, iritabilitate, nestăpînire sau grabă şi precipitare, decît
înţelegere blîndă, grijă constantă, compasiune şi mizericordie, umor (cînd poţi
astfel detensiona o situaţie conflictuală) sau curaj (timp îndelungat). Şi, cu
toate acestea, la o privire mai atentă, lipsa răbdării este superficială şi
neproductivă, este mai mult sau mai puţin narcisistă şi exhibiţionistă, este
cheltuitoare iresponsabil de energii interioare, prin pasiuni nestrunite, prin
mînii necontrolate şi prin defecte neluate în seamă. Or, cel pentru care
răbdarea devine o virtute ştie că a fi virtuos nu înseamnă să-ţi transformi
viaţa în spectacol, aşteptînd orgolios să fii încontinuu aplaudat; el este, în
fond, serios, pentru că nu-i ia în rîs pe ceilalţi numai din răutate sau
capriciu; lui i se potriveşte de minune observaţia sapienţială a lui Spinoza:
„Nu rîde (în sensul de „a-ţi bate joc“), nu deplînge, nu detesta, ci înţelege“.
Această înţelegere merge pînă într-acolo încît îl înfrăţeşte pe răbdător cu
virtutea iertării. În acest sens, Jankélévitch – incontestabilul specialist în
etica iertării – nota că cel care are comprehensiunea plină de răbdare a
slăbiciunilor şi prostiilor omeneşti curente (şi cine dintre noi se poate lăuda
că n-a avut măcar o dată în viaţă asemenea defecte!) poate să judece astfel:
„sînt răi, dar tocmai din acest motiv trebuie să-i iertăm – căci, cu cît sînt
mai răi, cu atît sînt mai nefericiţi; mai bine spus, însăşi răutatea lor este o
nefericire: infinita nefericire de a fi rău“.
O categorie aparte o ocupă răbdarea eroilor morali ai umanităţii.
Aceştia suportă, îndură – adeseori, cu supramăsură şi seninătate – tot ceea ce
li se întîmplă, pentru simplul motiv că efortul şi răbdarea au, pentru ei, un
sens aflat dincolo de propria lor viaţă. Ce le rămîne în chiar timpul vieţii?
Doar speranţa că semenii, cîndva, vor înţelege atitudinea şi sacrificiul lor.
Nu sîntem cu toţii, în chip deplin, nici Moise, nici Socrate, nici Isus şi nici
Buda (pentru care, de pildă, „răbdarea este rugăciunea sufletului“), dar ne-am
dori să le semănăm în faptele lor excepţionale: să fim în stare să aşteptăm
înţelepţirea prin peregrinarea în deşert; să nu fim nestăpîniţi şi plîngăcioşi
în faţa morţii iminente; să credem în legea iubirii şi a milei universale chiar
dacă sîntem condamnaţi să trăim efectele urii nemiloase şi neînţelegătoare a
semenilor; să dorim „absenţa“ dorinţei şi să avem răbdarea înstăpînirii
Nirvanei. În toate aceste cazuri paradigmatice, răbdarea nu-i prostească, adică
obtuză, şi nici umilitoare, adică egală cu obedienţa. În realitate însă, nu arareori
iese la iveală tocmai răbdarea prostească: aştept şi accept fără crîcnire
pentru că nu înţeleg, iar ceea ce nu înţeleg este mai bine să rabd. De
asemenea, răbdarea-obedienţă sau, cum i se mai zice, răbdarea-submisivitate,
nu-i nici ea foarte rară. Din contră, catastrofele din viaţa umanităţii –
Shoah-ul, în primul rînd – au depus mărturie tocmai pentru această formă
negativă a răbdării: ascultăm, ne supunem, îndeplinim ordine care sînt
criminale, dar „noi nu avem ce face“.
Răbdarea, ca virtute morală, are, deci, un caracter oarecum paradoxal. Pe de o parte, implică aşteptare curajoasă şi îndurare îndelungată a unor evenimente cel puţin neplăcute. Pe de altă parte, conştiinţa trebuie să fie însă mereu trează pentru a distinge ceea ce merită şi ceea ce nu străduinţa ta răbdătoare. Riscul răbdării prosteşti pîndeşte oricînd şi aproape pe oricine. Tocmai de aceea, poate că numele deplin al acestei virtuţi străvechi, pe care-l poate accepta şi omul actual, este acela de răbdare activă.
Prietenul meu vechi, de peste mări şi ţări, de felul lui bine şi solid educat la lecţia hegeliană a răbdării raţionale, îşi propune ca, de acum înainte, să aplice un chestionar pentru a vedea cine sînt subiecţii privilegiaţi ai acestei virtuţi.
Îi sugerez totuşi să aplice, întîi de toate, testul R.C. Nu
mă miră decît parţial reacţia lui promptă: „Atunci – exclamă el –, pot renunţa
la chestionar. Mi-e de ajuns testul!“.
De abia acum, cred, îl înţeleg mai bine. Cine are voinţa răbdării să caute uşa visată de Stanley Milgram şi alege, dintr-un început, să nu se supună la prima solicitare tiranică sau autoritară, acela (sau aceea) poate dovedi, într-un chip extrem de simplu, virtutea morală a răbdării. Pentru împlinirea ei mai trebuie totuşi îndeplinită o condiţie: să nu se uite nici un moment şi să fie respectată întotdeauna acea decizie primă. Ea devine, în fond, acel factor ordonator al întregii vieţi etice a omului: unul atît necesar, cît şi obligatoriu pentru constituirea moralităţii elementare.
RSS Feed
Newsletters