OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Analiza megaviolenţei comuniste de către victime ale comunismului, de către experţi de diferite specialităţi, scriitori, grupuri, instituţii de cercetare şi comisii prezidenţiale, precum şi de persoane care au făcut parte din sistemul comunist de represiune, reprezintă un proces de clarificare societală. Creşterea cantitativă şi calitativă a cunoaşterii care rezultă din aceste eforturi, ca şi din interpretarea şi judecarea morală a megaviolenţei generate de comunism, ca teorie, ideologie şi practică, este un element esenţial pentru evitarea formelor de dezumanizare, justificate ideologic şi practicate la scară globală de comunism.

Cercetarea violenţei comuniste are multiple funcţii, printre care următoarele trei sînt esenţiale: 1. Cartografierea exactă a mega-ariei temporale şi spaţiale, bîntuită de violenţa comunistă, care a generat milioane de victime, inclusiv pierderi de valori culturale şi spirituale; 2. Explorarea cauzelor sociale, ideologice, organizaţionale, politice şi culturale ale violenţei doctrinei şi ale practicilor comuniste; 3. Micşorarea, pînă la eliminare, a şanselor ca inerţia ideologiei, structurilor, mentalităţilor şi formelor de organizare comunistă să genereze în continuare multiple forme de violenţă.

Cunoaşterea, dincolo de valoarea ei descriptivă, predictivă şi explicativă, are şi o funcţie de justiţie morală. Justiţia morală oferă şansa celor care au supravieţuit spectrului comunist, înzestrat simbolic cu seceră şi ciocan, să convertească suferinţa celor peste o sută de milioane de victime ale comunismului de pe întregul glob, într-un potenţial de umanizare a prezentului.

Raportul intitulat Analiza Dictaturii Comuniste din România face parte din acest proces de cunoaştere, interpretare, judecare morală, terapie macrosocială şi

umanizare, început la scară globală, odată cu dezintegrarea regimurilor comuniste din Europa, în 1989. Este de apreciat efortul de cunoaştere, implicat în elaborarea acestui raport, atît în timpul redactării acestuia, cît şi în mulţi ani de cercetare.

A trata orice raport pe această temă crucială pentru destinul unui popor, în mod superficial, cu resentimente şi huiduieli, cu extaz admirativ sau cu cerinţa explicită de a-l aplauda necondiţionat sînt toate, în registre şi cu intenţii diferite, moduri de abdicare de la o responsabilitate epistemică elementară, cu mari implicaţii practice si morale. Această responsabilitate epistemică cere, printre altele, practicarea interogativităţii genuine, riguroase şi sistematice, utilizarea verificării intersubiective, confruntarea continuă cu sursele primare de informare, la care accesul trebuie să fie integral. Această responsabilitate epistemică trebuie completată de un dialog public, concentrat asupra rezultatelor cercetării, interpretării şi utilizării lor, şi nu asupra persoanelor.

Calificativul „final“ (Raport Final) indică tendinţa pripită de a considera investigarea comunismului din România ca fiind terminată, pretenţie ce este extrem de îndepărtată, atît de starea prezentă a Raportului Final, cît şi de întreaga analiză a comunismului din România, în condiţiile în care accesul la arhive este extrem de selectiv, iar conţinutul acestora a fost deja supus unor acţiuni intenţionate de degradare, inclusiv prin arderea sau predarea unor dosare doar anumitor persoane. Cazul Brucan, care a primit în mod „informal“ propriul dosar de urmărire politică („de Securitate“, cum se spune), caz care nu este unic, ramîne paradigmatic pentru procedura ultraselectivă, cu faţadă informală, de înmînare a propriului dosar politic, chiar celor care au participat la constituirea şi funcţionarea acestui sistem de tortură structurală a unei societăţi, culturi, naţiuni şi, desigur, a multor victime individuale. La această procedură selectivă de acces la „dosare“, care are scopuri de muşamalizare a crimelor şi de cosmetizare morală a actelor celor loiali Partidului Comunist, se adaugă forme multiple de distrugere, degradare şi descompletare a urmelor violenţei comuniste.

Au existat reacţii huliganice faţă de prezentarea publică a unor concluzii ale Raportului Final, în şedinţa Parlamentului României, din 18 Decembrie 2006, aşa cum apare din comentariul reputatului cercetător Sorin Alexandrescu, publicat în România Liberă, sîmbătă, 30 decembrie 2006, sau al cunoscutei cercetătoare a Gulagului românesc, Ruxandra Cesereanu, publicat tot în decembrie 2006. În opozitie cu marea aşteptare, conform căreia, aşa cum pertinent scrie Alexandrescu, o „condamnare a comunismului era ocazia visată“, s-a produs un „vacarm“ iar „încăierarea“ a reprezentat un pericol real. Vacarmul, insultele, reactivitatea umorală primară nu se pot substitui dialogului, raţionalităţii, controversei de idei şi complementarităţii cunoaşterii pe care o posedă diferiţi actori sociali. Pe de altă parte, s-a pretins ca Raportul Final să fie primit într-un mod admirativ: „În loc să aplaude şi să susţină Raportul Final al Comisiei[…], în care sînt omagiaţi martirii socialişti (anticomunişti), alături de cei ai altor partide[…] democratice, distruse de comunişti, social-democraţii de ultimul ceas (al comunismului) au zîmbit trivial cînd preşedintele Băsescu şi-a rostit, între huiduielile isterice ale urmaşilor lui Dej şi Ceauşescu, istoricul discurs de condamnare a comunismului“[2]. Faptul că nu sînt menţionate victimele comuniste care nu au aparţinut nici unui partid politic, dar au avut crezuri morale şi relgioase, limtează aria socială a violenţei comuniste exercitate şi asupra celor care nu au făcut parte din nici un partid politic („fără de partid“). Epistemic, este nefuncţional, iluzoriu şi iraţional să se pretindă aplaudarea unui raport (de cercetare care se pretinde ştiinţifică), înainte de studierea lui. Cînd o astfel de pretenţie este exprimată chiar de către coordonatorul raportului respectiv, se nasc întrebări, nu numai asupra concepţiei şi metodologiei demersului, ci şi asupra scopurilor sale extracognitive. Un raport analitic se poate studia, discuta, evalua, completa, critica, revizui, corecta, dezvolta şi/sau publica. Se pot exprima apreciere şi admiraţie faţă de efortul, munca, expertiza necesare unui astfel de proiect. A cere aplaudarea rezultatului acestui efort, înainte de studierea critică şi discutarea analitică, inclusiv publică şi prin sistemul de peer review, a Raportului Final, reprezintă o formă de narcisism (autocentrism) intelectual. Şi invers, a huidui, a profera invective, şi a emite critici pripite, fără citirea unei astfel de abordări, este un comportment nedialogic şi antiintelectual. Un raport de analiză cere, prin intenţiile sale, prin modul de elaborare, prin scopuri şi metode un tratament similar, adică cere o analiză, nu aplauze. Aplauze, diplome de merit, premii, ordine şi medalii se pot oferi justificat, după ce respectivul produs intelectual a fost analizat critic de către cercetători independenţi.

O prezentare completă a unui raport de analiză se poate primi cu aplauze. Dar, în Parlament, după cunoaşterea mea de la distanţă, pe bază de surse, inclusiv articolul menţionat anterior, nu s-a citit Raportul Final (cele 663 de pagini ale acestuia). În Parlament, preşedintele României, a citit un discurs de condamnare a comunismului. Această condamnare oficială este, în sine, un act exemplar de hotar. Un astfel de discurs se aplaudă, chiar dacă în România condamnarea prezidenţială a comunismului a venit după o întîrziere de 17 ani. S-a folosit pentru discursul prezidenţial un text  bazat pe acest raport. Nu ni se spune cine a scris acest text şi, mai ales, nu am văzut publicarea sa integrală. Condamnarea comunismului ca atare este un act necesar şi valoros din punct de vedere moral, social şi politic dar, de aici pînă la a cere explicit şi implicit aplaudarea Raportului Final, chiar şi celor care nu l-au citit (cîţi români au avut mijloacele materiale de a-l „printa“?), sună a regizare propagandistică şi ritualism ideologic, boli de care România a suferit cumplit, cel puţin 45 de ani. Asta nu poate să nu reamintească faptul social că Vladimir Tismăneanu a studiat mulţi ani în România propaganda de partid şi de stat, şi că a făcut „studii pe teren“ pe această temă. Ar fi interesant de revizitat măcar o parte a acelor studii despre propaganda de partid.

Pentru România, începînd cu Proclamaţia de la Timişoara, acest raport reprezintă o parte din cercetarea violenţei comuniste, la care a fost supus timp de peste 45 de ani poporul român. Este necesar să se ţina seama de faptul că această violenţă a fost pregătită cu mult înainte de instaurarea dictaturii comuniste, şi pregatirea acesteia este parte integrantă a procesului de explorare a megaviolenţei programului ideologic comunist, a practicii şi a structurilor sale sociale.

Iată cîteva dintre domeniile unei analize critice a Raportului Final:

–  probleme teoretice, sistemul conceptual al raportului, fie explicit, fie latent, inclusiv presupunerile sale teoretice majore;

–  datele (faptele statistice) prezentate în raport - acurateţea şi prelucrarea lor; validitatea studiilor de caz şi aspectele lor metodologice;

–  modul de interpretare (dimensiunea fenomenologică a raportului);

–  transparenţa procesului de elaborare, precum şi a rezultatului final (Raportul Final), modul de relaţionare a dimensiunii experienţiale a celor care au participat la raport (apartenenţa la Partidul Comunist Român şi separarea de acesta, la FDUS, şi la alte organizaţii ale regimului comunist, alegeri existenţiale publice înainte şi după 1989 etc.) cu substanţa raportului.

Pentru că am publicat multe dintre chestiunile referitoare la aceste aspecte, sau le-am comunicat în diferite perioade de timp, chiar unora dintre cei care au participat la elaborarea raportului (inclusiv lui Vladimir Tismaneanu), voi prezenta numai elemente care par a fi importante în etapa de pregătire a raportului, în vederea publicării lui de către o editură, ca şi pentru noi cercetări, absolut necesare în acest domeniu.

Avînd în vedere că elaborarea raportului a inclus 19 membri, 20 de experţi (să înţelegem că între cei 19 numiţi în raport „membri“, şi cei 20 numiţi „experţi“, este o diferenţă în expertiză?) şi 12 colaboratori care au participat la redactarea raportului (deci, 51 de persoane), este de aşteptat ca numărul analizelor critice din interiorul grupului implicat în producerea raportului şi din afara acestuia să fie relativ mare. Este interesant că, deşi în declaraţiile preşedintelui comisiei, Vladimir Tismaneanu, despre recepţionarea publică a raportului şi despre eventuala sa publicare, se exprimă dorinţa dialogului, nu se include explicit modalitatea de recepţionare a analizelor critice venite din afară, adică practicarea procedeului de peer review, care este mai mult decît necesară în cazul Raportului Final.