OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Probleme teoretice şi conceptuale. Raportul obligă la întrebări privind presupunerile fundamentale ale demersului teoretic. De exemplu, sînt toate cauzele şi sursele violenţei „dictaturii comuniste“ reductibile la perioada începută cu uzurparea puterii politice în 1945? Care este relaţia dintre programul Partidului Comunist Român, înainte de venirea sa la putere, şi dictatura comunistă? Care este relaţia dintre ideologia comunistă originală şi originară, inlcusiv proiectul şi „măsurile“ ei fundamentale, pe de o parte, şi, pe de alta, apariţia mişcării comuniste în România, continuată istoric de realităţile generate sub dictatura comunistă? Prin chiar titlul Raportului Final, se exclud din complexul cauzal elemente fundamentale pentru înţelegerea genezei, ascensiunii, exploziei, şi, sperăm, stingerii violenţei comuniste în România. De ce? Pentru că raportul începe undeva pe drumul istoric al structurării şi dezlănţuirii violenţei comuniste în România, şi nu începe cu originile acestei megaviolenţe.

Se pare că înşişi cei care au lucrat la raport au avut unele semne de întrebare legate de momentul de început al crimelor comuniste şi, deci, al raportului. De exemplu, într-un interviu cu Ruxandra Cesereanu, publicat în Observator cultural, aceasta se referă la demersul ei de a-l convinge pe Vladimir Tismăneanu de a include în raport rezultate dintr-un studiu referitor la perioada 1940-1941, deci anterioară dictaturii comuniste. Iată ce relatează Ruxandra Cesereanu în interviul realizat de Ovidiu Şimonca: „Sînt mîndră şi de un alt lucru: am intermediat, pe lîngă Vladimir Tismăneanu, prezenţa în acest Raport a unui studiu al istoricului basarabean Igor Caşu. Acesta a publicat în volumul coordonat de mine, Comunism şi represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid naţional, un studiu intitulat Gulagul basarabean: deportări, represiuni, foamete (1940-1941, 1944-1951). Studiul lui Igor Caşu a fost refăcut şi adus la zi pentru a fi inclus în Raportul Comisiei Tismăneanu. Paul Goma a făcut, într-una din intervenţiile sale [nu ni se spune unde, n.m], observaţia că o condamnare a comunismului ar trebui să înceapă din 1940, din Basarabia. Observaţia lui mi s-a parut justă şi i-am spus lui Vladimir Tismaneanu, care a acceptat din primul moment, să-i solicite istoricului Igor Caşu un text despre gulagul basarabean, instaurat acolo din 1940, excelent sintetizat, pe valuri de arestare, pe valuri de deportare“.  Chiar şi acest efort lăudabil de a extinde aria de explorare a violenţei comuniste rămîne captiv limitelor impuse de premisele teoretice ale raportului, care nu investighează evoluţia istorică a surselor ideologice, organizaţionale şi politice ale comunismului în România, care sînt cu mult mai vechi de anul 1940. Raportul anunţă un scop pe care nu-l poate atinge, din pricina concepţiei şi metodei sale. Iată scopul raportului în exprimarea sa publicată pe Internet: „Raportul Comisiei urmăreşte să strîngă laolaltă datele incontestabile care probează natura antiumană, constant, metodic şi perseverent represivă a regimului comunist“. Mai întîi, este necesară întrebarea: este natura antiumană a comunismului prezentă în programul, scopurile, mijloacele şi acţiunile generate de Partidul Comunist Român, din momentul în care acesta s-a format? O întrebare fundamentală rămîne neatinsă şi necesită să fie exprimată: Este natura antiumană a comunismului intrinsec legată de programul originar exprimat în Manifestul Partidului Comunist şi în alte texte de bază ale ideologiei şi teoriei marxiste ?

Să ne oprim la prima întrebare. În fapt, Raportul Final acordă un spaţiu infim şi tratează marginal istoria formării PCR, ca organizaţie de tip terorist, născută dintr-o ideologie explicit violentă, cu scopuri şi mijloace violente, dedicată unei practici sociale violente cu caracter antistatal şi antipatriotic. Apariţia acestui partid, corect menţionată în raport ca rezultat al scindării Partidului Socialist în timpul Congresului de la Bucureşti, din mai 1921 („8 mai ziua PCR!“), este prezentată într-un capitol din raport, intitulat „Uniunea Tineretului Comunist din România“.  Abordarea formării PCR în acest capitol nu se justifică teoretic şi istoriografic. Indiferent de faptul că istoriografia comunistă a preferat să reprezinte momentul scindării ca fiind primul congres al Partidului Comunist Român, atunci s-a votat afilierea la Inernaţionala a III-a. Internaţionala a III-a recunoştea Manifestul Partidului Comunist (MPC) ca documentul – program al mişcării comuniste internaţionale. Acest text orientat spre acţiune macrosocială, cu scopuri şi mijloace explicit violente, reprezintăgena politică. Folosind termenul de „memă“, introdus de  Richard Dawkins,  prin care se înţelege o unitate de informaţie culturală (nu genetică, dar analogă acesteia), aptă de reproducere în timp şi spaţiu[1], se poate spune că MPC constituie mema politică a comunismului de pretutindeni.

Proiectul politic comunist, pe care-l putem numi „mema politică comunistă“,  mai ales prin cele 10 măsuri ale sale,  înscrise în MPC este: clar violent, instigă la ura de clasă, la abolirea proprietăţii private (element central în întreaga teorie marxistă), dictează crearea partidului unic, cere centralizarea mjiloacelor de comunicare şi transport, precum şi a finanţelor, cere confiscarea bunurilor rebelilor şi ale emigranţilor, este pentru revoluţie violentă şi pentru extinderea acestor schimbări la scară globală. Atunci cînd partea scindată a Partidului Socialist, auto-numită PCR, a aderat la Internţionala Comunistă, a aderat şi la aceste reguli de gramatică politică, ce conduc inevitabil la o practică politică violentă. Această relaţie de principiu nu este studiată în raport.

Raportul, la care colaborează istorici, inclusiv istorici literari, nu doar sociali, nu face nici o analiză semnificativă, bazată pe documente, a modului în care cei care au aderat la Internaţionala a III-a s-au raportat la măsurile-nucleu ale MPC. Oare grupul mare de cercetători, inclusiv istorici cu contribuţii ştiinţifice majore, precum Alexandru Zub (cu studii a căror valoare rămîne nealterată de modul în care acesta a protejat acte descalificante, cel puţin pe acelea ale unui fost student şi colaborator), sau politologi precum Stelian Tănase, sau specialişti în memoria socială, sau critici literari n-au găsit nici un fel de documente oficiale, personale (jurnale, note), interpersonale (scrisori), ale celor care au format nucleul iniţial al PCR, pentru a întelege mai bine cum percepeau şi interpretau aceştia ideologia marxistă şi măsurile MPC? O astfel de analiză ar ajuta la înţelegerea modului în care violenţa intrinsecă aMPC a fost internalizată de diferiţi actori sociali, de membri ai PCR, şi cum această internalizare a fost transformată în acţiuni politice, aplicate şi dezvoltate în România.

Ce ştiau atunci, în 1921, cei care au format nucleul PCR, despre crimele comuniste comise deja în Uniunea Sovietică, dar şi despre cele comise de comunişti în revoluţia din Ungaria, care avusese deja loc şi a fost însoţită de multe violenţe? Ce cunoşteau ei despre alte crime comise de comunişti, înainte de a forma propria organizaţie? Apar astfel de informaţii în documentele personale şi interpersonale ale membrilor PCR?

Se poate afirma, cu certitudine, că înainte de scindarea menţionată şi înfiinţarea PCR, în 1921, cel puţin o parte dintre cei care au iniţiat şi susţinut această nouă formaţie politică erau conştienţi şi aveau informaţii exacte despre caracterul violent al scopurilor şi mjloacelor organizaţiei politice pe care au format-o. O astfel de analiză, care are valoare teoretică şi este verificabilă prin fapte social-istorice, lipseşte din raport.

Un raport de analiză care se numeşte „final“ şi care este elaborat pentru a servi la „condamnarea comunismului“ trebuie să investigheze antecedentele criminale ale violenţei sistemice comuniste, şi nu doar ce s-a produs după instaurarea dictaturii PCR. Orice act criminal, individual sau colectiv, de mare anvergură are antecedente mentale, valorice, comportamentale şi instrumentale. De exemplu, studierea  pattern-urilor prezente în mentalitatea, metodele, comportamentele şi structurile comuniste, existente cu mult înainte de 1940, reprezenită atît resurse descriptive, cît şi explicative. Cazul socialistului sau comunistului bulgar Rakovsky, care a „activat“, după limbajul comunist, şi în România (fiind arestat în 1916 şi închis la Iaşi, un oraş bine-cunoscut de o parte dintre autorii raportului final), şi care apoi, în 1919, a devenit membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Rus şi apropiat colaborator a lui Trotsky, iar printre multe alte funcţii, a ajuns sa fie şi ambasador sovietic la Paris, ar reprezenta o astfel de sursă[2]. Printre altele, astfel de surse ne arată că violenţa brutală şi perversă a interogatoriilor comuniste, practicate în perioada dictaturii PCR, are rădacini istorice anterioare anului 1940.

Dacă cei care au formaţie de istorici, de politologi, antropologi sau sociologi şi au lucrat la raport nu au fost atraşi de astfel de cazuri, poate cei cu formaţie literară, sau critic-literară, ar fi putut să fie atraşi cu folos spre o astfel de analiză. De ce? Ea ar arăta că, de exemplu, modul de interogare, utilizat de Vyshinski în timpul marii terori, este paradigmatic şi modelator. Acest mod violent şi pervers de interogare, care îşi are şi el rădăcinile sale, a fost copiat în închisorile comuniste din România. „Clonarea politică“ a funcţionat în calvarul la care au fost supuşi cei interogaţi, nu puţini dintre ei chiar pînă la moarte. Este de amintit cazul lui Anton Golopenţia, supus la astfel de interogatorii, aşa cum apare din documentele reproduse în Ultima Carte.

Dacă ne referim la alte elemente conceptuale, observăm că raportul evită discutarea originilor ideologice ale tragediei comuniste. Raportul aminteşte, cvasisuperficial, de „materialismul istoric al lui Marx“, dar nu dezvăluie o intenţie de analiză coerentă a acelor componente ale marxismului, care au dictat ideologic şi teoretic apariţia dictaturilor comuniste.

Cîteva exemple. O referire sumară la analistul Martin Malia oferă chiar o imagine deformată asupra originilor „comunismului românesc“. Originea acestuia este plasată direct în „modelul leninist-stalinist de inginerie socială“. O clarificare: pentru Malia, la rădăcinile comunismului se află teza lui Marx asupra abolirii (desfiinţării) proprietăţii private. A recunoaşte că aceasta este ideea originală a lui Marx, nu înseamnă în nici un chip a-i scuza pe Lenin şi Stalin de propriile lor idei violente şi de crimele comise. Dar abolirea proprietăţii private, înscrisă în MPC de Marx şi Engels, este matricea generativă care aduce celelalte violenţe sociale şi societale, specifice comunismului. Iată ce scrie Malia, o idee majoră care nu este discutată în raport, despre principiul marxist – nicidecum un capriciu al unui dictator comunist – al abolirii proprietăţii private: „The basic problem is simple this: when the private property is abolished in favor of «public» or «collective» ownership, who in fact gets it? It cannot go directly to «society» as socialist supposition would have it, since society always needs an administrative instrument through which to act. All property, therefore, goes to the state“. În traducere grăbită: „Pur şi simplu problema de bază este: cine dobîndeşte proprietatea privată atunci cînd aceasta este abolită în favoarea proprietăţii «publice» sau «colective»?  Proprietatea privată nu poate să ajungă direct la «societate», după cum susţine ipoteza socialistă, şi aceasta pentru că societatea are mereu nevoie de un instrument administrativ, prin intermediul căruia să poată acţiona. Deci, întreaga proprietate ajunge în posesia statului“[3].  Ideea lui Malia are claritatea cristalului şi conduce la concluzia logică şi verificată practic, în mod tragic, conform căreia, atunci cînd „criteriile economice“ sînt înlocuite de „criterii ideologice“, se creează condiţiile pentru generarea „directivelor politice“. De la directivele politice arbitrare şi autonome, în comunism, se trece în mod natural spre dictatura politică.  Ideea abolirii proprietăţii private este dictatul cardinal înscris în MPC,bazat pe teoria socială marxistă. Prin această bază materială se pre-stabileşte şi cadrul de decizie şi acţiune, indiferent dacă este vorba de dictatura politică de partid sau de dictatura personală.

Raportul Final, chiar şi atunci cînd are ocazia explicită să discute rădăcinile ideologice ale totalitarismului comunist, ocazie vizibilă în secţiunea în care se referă la lucrarea clasica Totalitarian dictatorship and autocracy, de C. J. Friederich si Z. K. Brzezinski (1956), în contrast cu lucrarea celebră scrisa de Hannah Arendt, în analiza întreprinsă alunecă impasibil pe lîngă asemănările structurale şi de conţinut dintre „măsurile“dictate de Manifestul Partidului Comunist (MPC), pe de o parte, şi imperativele regimurilor totalitare comuniste, pe de altă parte. Din această cauză, raportul nu poate discuta gradul în care „măsurile“ dictate de MPC au fost reproduse, copiate şi aplicate în concepţia „originală“ şi practică PCR.  În secţiunea în care autorii enumeră „principalele trăsături ale sistemului comunist din România“, se eludează abordarea comparativă a acestuia cu programul originar al revoluţiei comuniste, aşa cum este enunţat în „măsurile“dictate de programul original, MPC.

Faptul că raportul doreste să analizeze şi dimensiunea economică a crimelor comuniste este meritoriu. Dar faptul că la nivel conceptual, după ce aminteşte de „atacul sistematic asupra proprietăţii private“, raportul nu dezvoltă un model coerent, însoţit de operaţionalizarea indicatorilor specifici, centrat pe modul violent în care ideologia comunistă originară abordează problema proprietăţii private transformă, la nivel teoretic, această afirmaţie într-o sferă goală de conţinut analitic.  Modul în care comunismul din România a „atacat“ (a se traduce delapidat, furat, distrus, naţionalizat, desfiinţat) proprietatea privată, în diversele ei forme, necesită o analiză economică empirică mult mai elaborată şi unitară decît cea fugară, oferită de unele segmente din raport. Aceasta este o dimensiune globală, sistemică şi îndelungată a crimelor comuniste.

În cazul crimelor împotriva statului de drept român, deşi mulţi dintre cei care au participat la raport s-au exprimat asupra ilegitimităţii regimului comunist, nu se discută sursele ideologice ale acestora. Să amintim numai critica de esenţă, în acest domeniu, exprimată de istoricul Leonard Shapiro, asupra concepţiei privitoare la „dispariţia, ori transcenderii (Aufhebung), statului ca rezultat al revoluţiei sociale“. Shapiro considera această idee ca parte esenţială a violenţei utopiei marxiste: „Se pare că utopia marxisă a dispariţiei statului a fost cea mai periculoasă utopie din toate timpurile. Aceasta deoarece sfîrşitul statului înseamnă sfîrşitul ordinii legale – dar nu înseamnă sfîrşitul regulii. Ceea ce supravieţuieste atunci cînd statul este eliminat, este regula sălbatică (naked rule), necontrolată de lege, constituţie sau convenţie.“ O analiză conceptuală, istorică şi social-empirică a consecinţelor eliminării statului de drept burghez, este cvasiinexistentă în raport. O discuţie de principiu a acestei probleme se află în studiul Marxist irruption: how and why (Robert Conquest.: Reflections on a Ravaged Century, New York: W. W.Norton,  2000).