OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Astfel de cazuri întăresc constatarea că raportul nu analizează rădăcinile ideologice ale dictaturii comuniste şi premisele teoretice care au ghidat strategia politică a Partidului Comunist (revoluţie violentă, partid unic, abolirea proprietăţii private etc.). Partidele Comuniste au urmat scenariul MPC. PCR a urmat cu obedienţă toate „măsurile“ dictate de MPC.  Matricea scenariului politic a cunoscut şi variaţii originale, nationaliste şi internaţionaliste. Dar, în ciuda acestor variaţii, în toate cazurile, nucleul măsurilor MPC a fost reprodus cu loialitate partinică. Dictaturile comuniste, inclusiv dictatura comunistă din România, au urmat şi istoric, şi logic dictatul ideologic înscris în MPC. 

Această eroare de principiu se repetă în multe forme în Raportul Final. De exemplu, în secţiunea intitulată „Regimul comunist şi cultele relgioase“, nu este nici măcar amintit faptul că ateismul militant şi brutal practicat de dictatura comunistă din România este legitimat de ideologia marxistă şi prefigurat în MPC.Raportul final afirmă că „studierea raporturilor dintre Biserică şi Stat, în perioada postbelică, şi a dimensiunilor represiunii îndreptate împotriva clerului, este o întreprindere dificilă, avînd în vedere numeroasele obstacole cu care se confruntă cercetatorul, în tentativa de a ajunge la documente relevante“1 .Ceea ce se trece sub tăcere sînt tocmai rădăcinile ideologice ale acestei represiuni. Pentru evitarea altor confuzii,  se impune observaţia că  ateismul militant, decretarea arogantă de către Marx şi Engels, în MPC, a „morţii ideilor Creştinismului“, nu reprezintă invenţia nici a grozismului, nici a dejismului, nici a paukerismului, nici a ceauşismului, nici măcar a răutismului, desigur ideologic... Trebuie să respectăm dreptul la proprietatea intelectuală, atît în cazul ideilor valoroase, cît şi în cazul celor violente.  Raportul nu respectă, cel puţin în acest caz, dreptul la proprietatea intelectuală. Nu este deloc întîmplător că Marx şi Engels s-au opus nu doar religiei în general, ci mai ales creştinismului.

Ideile creştinismului, şi NU cele ale budismului, hinduismului, iudaismului, islamismului, şintoismului sau ale altor religii sau mişcări spirituale, precum confucianismul, zen, taoismul etc., au fost declarate, la 1848, de Marx şi Engels, în MPC,ca fiind moarte de mult. Este simptomatic pentru înţelegerea conceptuală a comunismului, de către cei care au elaborat Raportul Final, faptul că textul Manifestului Partidului Comunist nu este nici măcar amintit în relaţie cu această temă. Modul în care Marx şi Engels au tratat religia în general şi creştinismul în mod special este intrinsec corelat cu natura violentă a programului politic comunist: o religie care cere iubirea duşmanului este fundamental incompatibilă cu o utopie brutală care cere practicarea urii de clasă, care cere eliminarea duşmanului de clasă, care recomandă duşmanului de clasă să „tremure“ de frică, chiar înainte ca revoluţia sîngeroasă să înceapă şi să-i pregătească execuţia (nici vorbă de tribunal şi judecată legală), pentru că tot a fost deja condamnată de legile obiective ale istoriei. În consecinţă, toate urmele acestei religii trebuie distruse.

Nu mai reproduc citatele din MPC referitoare la religie şi în special la creştinism, deoarece, între cei care au lucrat la raportul „final“ amintit, există şi foşti membri ai PCR,  inclusiv chiar unii care cred ca au putut fi doar „figuranţi“ (expresia aparţine unuia dintre autori), într-o organizaţie ideologică, avînd o practică consecvent violentă. Cei care au fost membri ai PCR au trebuit să citească MPC. Pe scurt, logica concepţiei marxiste originale dictează: religia care propovăduieşte iubirea de Dumnezeu, iubirea de sine, iubirea aproapelui şi iubirea duşmanului trebuie, în mod axiomatic, tratată cu maximă brutalitate. Mai ales iubirea duşmanului, care putea fi şi duşman de clasă, marchează  incompatibilitatea axiologică cardinală dintre creştinism şi marxism. De ce? Pentru că, în marxism, omul nou (omul complet) care va exista, şi puterea centralizată sînt surogate politice ale unei false reprezentări asupra puterii transcendentale. Deci, urmînd logica originală marxistă, dupa ce ideile unei religii au fost declarate moarte de către fondatorii unui anumit sistem ideologic ateist (şi ateismul are forme variate), eliminarea celor care continuă să creadă în acele valori spirituale şi să le practice, este o consecinţă ineluctabilă. 

Psihologic, psihoanalitic, psihoistoric şi psihoterapeutic ar fi interesant de ştiut cum văd cei care au elaborat raportul modul personal de relaţionare cu religia conducătorilor comunişti. Aceasta este o altă întrebare empirică pentru care studiul documentelor istorice este necesar. Au găsit în arhive astfel de informaţii? Au găsit autorii raportului în memorii şi în documente personale date despre religiozitatea suprimată, dislocată, deturnată şi, poate uneori, compensată a celor care reprezentau ateismul militant? Ce ne spune istoria orală despre această relaţie?

Este cunoscută setea de nemurire a conducătorilor comunişti, zidită chiar şi în vidul ateist dintre zidurile unui mausoleu sau altuia. Dar există multe alte fapte care ar putea ajuta la conturarea portretului psihologic al ateistului comunist la putere. Este utilă descrirea unui fapt social observat direct, care rămîne deschis interpretărilor. În 1958, cînd a murit Petru Groza, cortegiul funerar în care era mai toată conducerea PCR (pe atunci PMR), în frunte cu Dej, a ajuns în dreptul frumoasei biserci Sf. Elefterie din Bucureşti. Atunci, în ianuarie 1958, s-a petrecut ceva neaşteptat. La acea răscruce, Dej a făcut un gest suprinzător pentru poziţia lui în partid, chiar dacă acest gest părea firesc pentru multe milioane de români, ca şi pentru cei care se aflau atunci pe marginea drumului, urmat de cortegiul oficial: Dej şi-a descoperit capul şi şi-a făcut semnul crucii. Gestul lui a fost imitat de o parte dintre cei din suită şi recepţionat cu uluire şi acceptare mută de mulţimea în care mă aflam. A fost acesta un gest reflex legat de un ritual străvechi de însoţire a mortului pe ultimul drum? A fost o expresie a unei religiozităţi reprimate? Un gest calculat? Oricum, după scriptura practicii comuniste, MPC , acest gest n-ar fi trebuit să existe: ca un reprezentant sau mai mulţi ai avangardei revoluţionare să se închine la o reprezentare fizică (biserica Sf. Elefterie) a unei idei religioase care ar fi murit de mult, apare ca ceva absurd şi inacceptabil, prin definiţie, de ideologia comunistă. Totuşi, aşa ceva s-a produs în public. Schimbă acest gest brutalitatea sistemică a represiunii antireligioase practicate de regimul comunist? Nu! Dar astfel de date pot să ajute la cunoaşterea confuziei comportamentale şi mentale a celor care făceau parte din conducerea sistemului, la contradicţiile trăite de aceştia şi la eventualele consecinţe practice ale acestor trăiri.

Care este relaţia dintre ideologia comunistă originală şi trăsăturile conducătorilor comunişti? În primul rînd, trăsăturile lor ideologice şi cele care configurează deschiderea sau închiderea mentală a personalităţii trebuie corelate cu programul matrice (MPC) al ideologiei comuniste. Această relaţie de principiu ar ajuta la o descriere mai exactă a caracteristicilor esenţiale ale conducătorilor comunişti, care au facut posibil marele dezastru, dar şi la înţelegerea holistă a acestora. De exemplu, caracteristicile ideologice ale lui Ceauşescu sînt vag abordate în raport şi, în orice caz, secundar în raport cu trăsăturile sale caracteriale, precum setea de putere, perseverenţa, suspiciunea, egocentrismul, megalomania etc. Dar, în comparatie cu acestea,  fanatismul ideologic al dictatorului comunist rămîne aproape neexplorat. Ceauşescu a rămas convins pînă în momentul condamnării sale de tribunalul militar că principiile comuniste înscrise în MPC sînt adevarate: partidul unic şi unanimitatea politică, industrializarea ca mijloc de dezvoltare a clasei muncitoare industriale şi a economiei, centralizarea, anihilarea dreptului individual la proprietate, ateismul, care a atins culmi ale înverşunării şi e în procesul demolării bisericilor, persecutarea emigranţilor şi a familiilor acestora etc. Atît experţi în studierea tiranilor secolului al XX-lea, ca D. Chirot[1], care au identificat certitudinea (idealismul) ideologică a tiranilor, cît şi cei care au împărţit, ca ilegalişti PCR, aceeaşi celulă cu Ceauşescu (de exemplu, P. Cîmpeanu), au remarcat faptul că acesta credea cu fanatism în principiile ideologiei comuniste.  

Caracteristicile psihologice ale cultului personalităţii şi atracţia nestăvilită a dictatorului Ceauşescu pentru acest cult nu pot fi considerate în nici un caz a fi singurele, şi nici măcar a fi cauzele principale ale maladiei sistemice a comunismului. Sînt multe personalităţi cu aceleaşi caracteristici emoţionale, cognitive şi caracteriale, care n-au devenit dictatori. Un element esenţial în această conversiune este constituit de convingerile ideologice ale persoanei. Dictatul ideologic înscris in MPC a fost servit cu loialitate de fanatismul ideologic comunist, care l-a caracterizat pe Ceauşescu. Această simbioză malignă constituie o dimensiune esenţială în analiza comunismului, care rămîne să fie studiată în lucrări viitoare.

Este de apreciat că în finalul capitolului „Regimul comunist şi cultele relgioase“ se scrie: „Dincolo de represiunea propriu-zisă îndurată de personalul de cult al diferitelor confesiuni din România, în perioada comunistă, poate mai importantă a fost izgonirea Bisericii din şcoli, spitale, instituţii de caritate, armată şi penitenciare, precum şi descurajarea insidioasă şi sistematică a sentimentului religios de către un regim care se declara ateist“. Nu doar sentimentul religios a fost agresat, ci au fost agresate sistematic şi cu brutalitate construcţiile, datinile şi ritualurile religioase. În mod indirect, în paragraful citat, se recunoaşte că tragedia trăită de religioşi şi de Biserică este înrădăcinată într-un element sistemic fundamentat ideologic. Dar nu ni se spune nici măcar în acest final de capitol că fundamentarea ideologică este dictată, cel puţin, de MPC. Îi este cuiva teamă de MPC sau îi este cuiva frică de spectrul pentru care a fost scris MPC, sau de ambele?

Faptele statistice, datele prezentate în Raportul Final. Raportul afirmă în mod justificat că „poporul român nu a primit cu braţele deschise comunismul, aşa cum afirmă unii cercetători nostalgici“. Problema care apare frecvent în raport, în ciuda bogăţiei de date deja publicate anterior raportului, şi a faptului că s-a avut cît de cît acces la arhive, este cea a analizei acestora. Indiscutabil, limitarea accesului la studierea integrală a arhivelor rămîne încă o mare durere pentru orice cercetător şi o piedică absurdă în cunoaşterea trecutului comunist. Ce înseamna slaba, de multe ori nesemnificativa şi superficiala prelucrare a datelor? De exemplu, nu există o analiză statistică sistematică, riguroasă, validă şi semnificativă a structurii PCR: pe vîrste, categorii sociale, grupe etnice, nivel de şcolarizare, domenii economice, perioade istorice, şi pe structuri ierarhice ale PCR. Aplicarea unei astfel de analize pe perioade istorice clare (care să permită identificarea schimbărilor structurale înainte de 1940 (începînd cu 1921, 1940-1945, 1946-1964, 1965- 1970, 1971-1989, sau alte periodizări) este departe de o imagine comprehensivă şi de cerinţe metodologice valide. Lipsa analizei riguroase a structurilor de putere ale partidului din CC al PCR, din instituţiile represive şi pentru funcţiile de conducere în stat, inclusiv în întregul sistem editorial (Editura Politică, Scînteia, Scînteia Tineretului, Lupta de Clasă etc.), este o deficienţă metodologică cu grave consecinţe în descrierea şi explicarea unor procese esenţiale ale represiunii comuniste. Cum se pot explica astfel de deficienţe, în special în situaţiile în care există de mult timp date publice, cum este cazul editurilor?

O abordare statistică riguroasă a structurii PCR ar elimina şi greşelile de percepţie socială invocate de raport. Raportul numeşte o astfel de falsă percepţie, cînd afirmă că PCR este „partid perceput de cei mai mulţi ca fiind format aproape numai din membri ai minorităţilor naţionale“ (s.m). Modul de formulare a acestei probleme de percepţie este simplificant şi distorsionant. Structura oricărui partid, organizaţii sociale, guvernamentale etc. trebuie analizată în raport cu structura întregii populaţii şi nu într-un vid demografic, etnografic şi social. Dacă problema se reduce, de exemplu, la numărul de muncitori, intelectuali, ţărani, sau români, maghiari, germani, evrei, rromi,  greci, ruşi, armeni sau turci (toate aceste grupuri sociale şi etnii au avut reprezentanţi în vajnicul PCR!), care au facut parte din PC la un anumit moment, aşa cum implica citatul anterior („partid…format aproape numai din…“), fără a se compara această structură cu structura întregii populatii, atunci întrebarea implicată este eronată şi aruncă întreaga problemă în derizoriu. O astfel de întrebare nu poate să fie urmată de un răspuns valid. În realitate, întrebarea este alta: care este relaţia dintre structura populaţiei României (vîrstă, educaţie, etnie, grupe profesionale, regiuni istorice, etc), pe de o parte, şi, pe de altă parte, structura PCR (exact pe aceleaşi criterii obiective), în diferite momente istorice şi în principalele structuri ierarhice ale PCR şi ale instituţiilor sale cheie? În Raportul Final această întrebare nu apare explicit, nu răspunde sistematic şi documentat la cele mai multe dintre aspectele ei esenţiale.

 Analiza statistică validă şi comprehensivă pe perioade istorice, structuri ierarhice şi categorii (sex, educaţie, vîrstă, etnie, zone geografice etc.) ar facilita decizia, în cadrul raportului, pe criterii şi date obiective, asupra relaţiei dintre percepţie (inclusiv mit, iluzie, contrafacere) şi realitate. Această analiză trebuie să ţină seama de întreaga structură a populaţiei României, în perioadele istorice respective. Limitele prelucrării datelor care sînt prezente în raport nu permit o astfel de decizie asupra unei întrebări care este testabilă empiric şi fundamentală pentru cunoaşterea comunismului. Abordarea structurii PCR în raport devine sursa unor mari confuzii. O analiză statistică riguroasă a structurii PCR este necesară şi pentru determinarea victimelor pe care PCR le-a produs chiar în relaţie cu cei care au făcut parte din această organizaţie (închisoare, condamnare la moarte, executare).

Inclusiv în rarele cazuri cînd unele date despre structura PCR sînt utilizate în Raportul Final, aceste date nu sînt corelate sistematic cu structura generală a populaţiei.  Comunismul a agresionat o întreagă populaţie ale cărei diversitate şi valori erau fundamental opuse principiului omogenizării întregii populaţii,sub conducerea a ceea ce se numea „principial“ avangarda proletariatului. Din ce era compusă această avangardă, după propria denumire (mai tîrziu autointitulată, tot arogant, „cei mai buni dintre cei mai buni“), în diferite etape istorice? Care este relaţia dintre structura de cadre a Partidului Comunist Român şi structura întregii populaţii a României, pe regiuni istorice, criterii economice, apartenenţă religioasă, grupuri etnice, şi a populaţiei româneşti din afara graniţelor politice ale României? 

În unele naraţiuni de ordin experienţial se pot da răspunsuri simbolice care au umor, dar care nu pot înlocui o analiză bazată pe documente. O astfel de intuiţie plină de umor şi cu valoare biografică este cea pe care o găsim în cartea lui A. Codrescu (The Hole in the Flag), care îşi aminteşte modul în care unchiul său percepea PCR-ul cînd spunea „The Romanian Communist Party in 1946 was a thousand of Russian spies“ („Partidul Comunit Român era format în 1946 din o mie de spioni ruşi“.O formulare memorabilă, dar de la o formulare cu umor şi pînă la faptul istoric demonstrat este un drum lung). Această formulare nici nu vrea, dar nici nu poate spune care era situaţia în 1945,  în 1940, în 1930. Erau aceştia PCR-işti, în 1946, doar spioni etnici ruşi, sau printre ei se aflau şi spioni sovietici (ei înşişi internaţionalişti get-beget), şi comunişti etnici armeni, şi evrei, şi greci, şi maghiari, şi români, şi rromi, şi unii care erau, printre cei aproape 1000, din fanatism ideologic, din pură prostie sau, după 1946, din arivism social. Au fost  Cristescu Plăpumarul sau Pătraşcanu spioni ruşi? A fost Ana Pauker spion rus? N-a fost nici unul dintre cei 1000 spion sovietic? Oricît de hazliu sună această formulare, nu se poate să nu se observe că ea ne aminteşte o formă a xenofobiei: rusofobia. Ideologia comunistă se pretinde internaţionalistă. Tot în registru glumeţ, dar ceva mai deschis spre realitate, s-ar putea spune că, la atîta rusofobie, ar putea fi adaugat, de dragul realităţii statistice, măcar un dram de sovietofobie. Ideologia comunistă, care a căutat să impună şi un model al omului nou, a cautat de cele mai multe ori pentru aceasta o terminologie transnaţională de lemn, cum apare în expresia  „om de tip nou“, care se referă la  „omul sovietic“, „homo sovieticus“.

Raportul nu oferă o imagine obiectivă în cazul structurii PCR în perspectivă dinamică (temporală) şi în perspectiva ierarhică(de la „organizaţiile de partid de bază“ la „comitetele de partid“, inclusiv la Comitetul Central şi pînă la structura de vîrf) pentru a fi opusă percepţiilor sociale subiective.

Pentru perioada anterioară dictaturii comuniste, autorii puteau folosi datele demografice din Enciclopedia României pentru a realiza, verifica, şi avansa cunoaşterea despre relaţia dintre structura PCR (sex, vîrsta, grupe etnice, educaţie, împărţirea adminstrativă a teritoriului etc.) şi structura generală a populaţiei. Faptul că un partid minuscul numeric, în comparaţie cu populatia ţării şi cu numărul de membri ai partidelor comuniste din ţările vecine, a ajuns să impună dictatura comunistă, este o problemă majoră specifică României, şi poate şi altor ţări, pentru înţelegerea relaţiilor istorice dintre victime şi torţionari. Nanismul numeric iniţial (nu-l mai menţionăm pe cel moral) al PCR permite o radiografiere totală a structurii sale şi vine în direct contrast cu gigantismul ambiţiilor sale politice, a violenţei pe care a produs-o în timp, şi a creşterii anormale a numărului său de membri, chiar dacă unii (chiar autori ai raportului) se declară simpli figuranţi. Evident că în interiorul acestui nanism a existat, structural vorbind, un decalaj uriaş între proporţia diferitelor categorii etnice şi sociale care formau partidul, pe de o parte, şi structura generală a populaţiei României, pe de altă parte. Raportul Final rămîne aproape mut, din punct de vedere conceptual şi statistic, despre aceste aspecte. Relaţia dintre nanismul numeric iniţial (originar, pîna la revoluţia comunistă) şi megacriminalitea PCR este o problemă teoretică extrem de provocatoare, dar şi una cu mari implicaţii practice şi morale, inclusiv pentru perioada post–1989. Oare nici unul dintre cei 51 de autori/colaboratori ai Raportului Final, şi mai ales dintre cei care sînt experţi şi autori direcţi nu a simţit nevoia să determine ce spun datele despre structura predictatorială a PCR, în raport cu structura demografică a României? Desigur că realizarea unei analize statistice elementare nu este de aşteptat în mod obligatoriu de la persoane cu formaţie literara cum sînt M. Lovinescu, N. Manolescu, R. Cesereanu sau I. Stanomir, între alţii, deşi există şi literaţi care utilizează cu brio metode statistice. Persoane care au lucrat ani în laboratoare de cercetare sociologică (de exemplu V. Tismăneanu), care au formaţie de politologi (S. Tănase), sau au pregătirea academică iniţială în stiinţe exacte (R. Filipescu, H.-R. Patapievici) nu au simţit nevoia epistemică să vadă ce spun datele. Oare se mai poate mulţumi un istoric de profesie, după publicarea unor lucrări de graniţă, precum Les Structures du quotidien: le possible et l’impossible[2], să participe la un studiu istoric care de multe ori nu operează valid cu date şi concepte de ordin cantitativ?  Este cunoscut că în România şcoala de matematică a adus contribuţii esenţiale la studii exemplare de istorie socială. O critică superficială a unei reprezentări sociale greşit direcţionate şi supersimplificatoare, care spune că PCR , înainte de 1945, era „format aproape numai din membri ai minorităţilor naţionale“ este nefuncţională.  A critica o himeră explicativă, fără a discuta pe bază de date problema în sine, transformă însăşi critica într-o iluzie diversionistă.

Faptul că prezentarea şi prelucrarea explicită a datelor obiective elementare despre structura PCR, pe de o parte, în comparaţie cu structura populatiei, pe de altă parte, nu există în raport, conduce spre o altă mare întrebare omisă de Raportul Final: care este relaţia dintre structura PCR în momentul venirii acestuia la putere (1945) şi structura PCR în momentul eliminării sale formale/oficiale de la guvernare (1989)? Poate fi înţeleasă dictatura comunistă fără o astfel de analiză? Pot fi înţelese procesele inerţiale care au marcat viaţa politică a României în cei 17 ani, fără a analiza riguros această dinamică? Orice cercetare stiinţifică încearcă să afle răspunsuri la întrebări importante, dar, în acelaşi timp, conduce la noi întrebări.

 Pentru tinerii cercetători cu o puternică motivaţie intrinsecă pentru cunoaşterea adevărului, îndrăznesc să sugerez că o folosire a teoriei catastrofelor aplicată la fenomenul politic, care este marcat de un program violent elaborat de o minoritate numerică, poate oferi bogate resurse explorative şi explicative. Oare nu este uluitor că pornind de la un grupuscul de 1000 (una mie de membri) de activişti comunişti, un număr foarte mic în comparaţie cu mărimea populaţiei României, să se ajungă la instaurarea unei terori politice fără precedent, iar numarul celor care compun această grupare politică să crească la milioane  (între 3.5 pîna la 5 milioane), în mai puţin de o jumate de secol?  Are acest nanism politic o inerţie post –1989? Există multe dovezi că raspunsul la această întrebare este afirmativ. Ce ne aduce Raportul Final despre aceste întrebări esenţiale?

 Analiza structurii demografice a victimelor comunismului (categorii sociale, religioase, etnice, regiuni istorice) este încă incipientă în acest raport. La aceasta se adaugă analiza insuficientă a datelor despre victimele din închisorile comuniste din România, în funcţie de zona geografică de provenienţă a acestora (Ardeal, Banat, Oltenia etc.), inclusiv cei născuţi la est de Prut şi cei născuţi la sud de Dunăre, care au devenit victime în închisorile comuniste din România şi din alte ţări comuniste. 

Astfel de analize pot să ofere probe certe asupra faptului că regimul comunist a funcţionat fundamental în baza urii de clasă. Nu rasa şi nici grupul etnic au fost în comunism criteriile de terorizare, discriminare, represiune violentă, de eliminare fizică şi contraselecţie socială, ci clasa socială în combinaţie cu loialitatea faţă de (supunerea/colaborarea cu) regimul comunist. Din păcate, analiza statistică a datelor prezente în raport şi a celor care au fost consultate, nu produc identificarea unor structuri cauzale şi a evoluţiei lor în timp. Sigur că Raportul Final aduce pentru prima data în discursul public o serie de informaţii care sînt extrem de utile. Dar faptul că analiza statistică este departe de cerinţe metodologice elementare face Raportul Final să rămînă tăcut asupra unor mituri politice extrem de răspîndite în publicaţii apărute în România şi în alte ţări. De exmplu, un astfel de mit susţine eronat că intrarea în facultăţi, şi chiar în sistemul liceal (examenele de admitere la liceu) erau sistematic condiţionate de originea etnică a candidaţilor. Cei care erau albanezi, armeni, cehi, evrei, germani, greci, maghiari, rromi, sîrbi etc. ar fi fost supuşi, conform acestui mit, unei discriminări eminamente etnice.

Raportul reiterează unele idei larg circulate şi discutate de mai mult timp şi adaugă nuanţări utile. Să oferim un exemplu: „Deşi consecinţele nefaste ale comunismului i-au lovit pe toţi cetăţenii României, fără deosebire de naţionalitate, există unele domenii în care impactul politicii impuse de autoritaţile comuniste i-a afectat în mod deosebit pe membrii minorităţii maghiare, punînd în pericol bazele existenţei comunitare, menţinerea tradiţiilor, a identităţii lingvistice şi culturale ale acesteia“.

Pe de altă parte însă, raportul nu abordează reprezentări sociale iluzorii care sînt relativ frecvent vehiculate, cum ar fi cea asupra discriminării etnice în accesul la insituţiile de învăţămînt. Conform acestor reprezentări iluzorii, care contravin modalităţii practice reprezentative şi net dominante a sistemului comunist de a realiza selecţia pentru instituţiile şcolare, se afirmă că originea etnică ar fi funcţionat drept criteriu fundamental de selecţie. Această reprezentare iluzorie este contrazisă de practica dominantă a utilizării criteriului originii sociale (origine sănătoasă), deci criteriul de clasă. Este posibil să fi existat excepţii de la regula de fier a sistemului? Sigur că este posibil. Dar rolul cercetării este să distingă între formele accidentale şi rare, pe de o parte, şi, pe de altă parte, cele de mare regularitate şi curprindere socială.

Din acest punct de vedere, un raport final asupra comunismului ar trebui să discute şi riscurile unor reprezentari iluzorii, sau reprezentări care sînt bazate pe proiectarea experienţei individuale direct la scara macrosocială. Analiza ştiinţifică trebuie să distingă între anectodică şi tendinţele generalizabile. O astfel de distincţie este necesară pentru valorificarea perspectivei ideografice. Perspectiva autobiografică este necesară analizei istorice. Chiar unul dintre autorii raportului scria în 2006: „pînă şi discursul autobiografic e chemat, în viziunea altui istoric, Pierre Chaunu, să atingă sinteza, în sensul unui orizont integrativ, capabil să dea justa măsură“[3]. Dar raportul nu oferă o abordare pertinentă a unor cazuri în care trăirea personală încerca să descrie modul de funcţionare general valabil pentru un întreg sistem. Utilizînd în mod firesc şi justificat experienţa autobiografică, A Codrescu scrie: „Being a Jew was another and richer source of alienation for me, because anti-Semitism was alive and well in Romania. I was not admitted to the lycee the first time I applied because a quota system was in effect, favoring in order, children of workers and peasants, of engineers and professionals, of former functionaries, of former landowners and rich merchants, of former royalists and Nazis, and then if there was room, of Jews“[4](s.m). Ideea conform căreia copiii „foştilor ingineri“ (în general „copiii de intelectuali) ar fi fost favorizaţi cît de cît de către sistemul comunist la examenele de admitere în învăţămîntul liceal sau universitar, este cel puţin o mare exagerare.

Sugestia fantastică după care copiii de „comercianţi bogati“ şi „moşieri“ ar fi fost chiar şi numai uşor favorizaţi este o iluzie contrazisă de o relitate dură care le nega explicit accesul acestora în învăţămîntul liceal şi mai ales în învăţămîntul universitar. Această ierarhie construită de autorul citat se referă la realitatea întunecată şi generală a sistemului de cote („reprezentativitate“), şi nu la un accident produs în sistemul educaţional comunist, dar nu menţionează că cei care erau consideraţi loiali partidului, adică copiii cu origine socială sănătoasă şi, în primul rînd, copiii celor care ocupau funcţii medii şi superioare în structurile partidului şi ale statului erau preferaţii absoluţi ai sistemului de selecţie. Sistemul comunist a folosit clar „a quota system“, cum spune Codrescu. Dar prin însăşi folosirea laxă a conceptului de sistem, Codrescu face o generalizare care nu are acoperire în realitate. Asta nu pentru ca n-ar fi existat „a quota system“, acesta a existat, ci pentru că natura şi funcţionalitatea acestui sistem sînt diferite de cele exprimate de autorul menţionat. „Quota system“ în comunism a avut rădăcini ideologice în „lupta de clasă“ şi „duşmanul de clasă“ şi nicidecum în „rasă“ şi „etnie“.  Chiar şi reprezentarea în sistemul conducerii de partid, care explicita criteriul „naţionalităţilor conlocuitoare“ intră în funcţiune numai şi numai după ce criteriul de clasă (inclusiv obedienţa faţă de partid) era satisfăcut de candidaţi.