OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Complexitatea realităţii reprezintă un test, atît pentru un text predominant narativ şi experienţial, cum este cel scris de Codrescu, cît şi pentru unul de analiză ştiinţifică, fiecare folsind mijloace specifice. Prezentarea oferită de scriitorul amintit neglijează faptul elementar că fiecare dintre categoriile profesionale menţionate posedă cel puţin şi o componentă etnică, uneori apartenenţa etnică asumată fiind dublă sau mai complexă, şi mai ales omite faptul că nu etnia, ci clasa socială („originea socială sănătoasă“) a fost criteriul primordial de selecţie în comunism. Mai intîi, copiii foştilor „ingineri“, „comercianţi bogaţi“, „intelectuali“ etc. aveau şi o origine etnică, fiecare om are o astfel de origine. Înainte de a deveni brutar, comerciant, matematician, poet, fotbalist, o persoană devine parte a unei culturi sau mai multor, este socializată şi culturalizată, adică devine om maghiar, spaniol, englez, nigerian, irlandez, japanez, italian sau italian-toscan etc. Dar ceea ce conta în primul rînd sub regim comunist era originea socială şi loialitatea faţă de partid dincolo de, şi mai presus de originea etnică. Ar fi greşit să se considere că acei candidaţi care proveneau din familii cu „origine socială nesănătoasă“ (respectînd termenul original al regimului comunist care exprima ura de clasă) erau, în totalitate, bine pregătiţi, iar cei care proveneau din familii cu „origine socială sănătoasă“erau, în totalitate, nepregătiţi. Utilizarea conceptului de selecţie negativă nu diminuează performanţele reale ale celor care le-au realizat prin propria lor muncă. Au existat şi există copii ai unor „cadre de partid şi de stat“, care s-au dovedit pregătite şi capabile de performanţe excelente. 

Preferinţa absolută pentru cei care satisfăceau criteriul „urii de clasă“ şi al „loialităţii faţă de partid“ este dovedită şi de existenţa numeroaselor şcoli speciale pentru această categorie, în capitală şi în judeţe. De exemplu, ce elevi aveau acces, în cea mai mare proporţie, la Liceul 24 din Bucureşti (doar unul dintre multele licee din Romania, care primeau mai ales pe cei ce proveneau din familii cu statut politic net procomunist)? De departe, factorul cel mai puternic în această contraselecţie era „clasa socială“ în combinaţie cu loialitatea faţă de partid.  

Această percepţie eronată a problemei selecţiei în comunism o întîlnim frecvent. Doar un alt exemplu: Anca Vlasopolos în, de altfel, extrem de impresionanta şi utila carte de amintiri, inspirat intitulatăNo Return Address. A Memoir of Displacement (Columbia University Press, 2000). Autoarea crede, în urma unor experienţe tragice de familie, care includ şi infernul lagărelor de concentrare, că în România comunistă n-ar fi putut urma liceul şi universitatea, în primul rînd datorită originii etnice evreieşti. Oricît de puternică şi de autentică este o astfel de trăire personală, este firesc să se analizeze în ce măsură aceasta corespunde modului în care regimul comunist din România controla accesul în sistemul de învăţămînt. Analiza macrosocială a sistemului de selecţie nu susţine percepţia conform căreia criteriul rasial era cel folosit de sistemul comunist din România pentru selecţia în sistemul de învăţămînt. Faptul că un autor, pe baza experienţelor personale tragice poate avea trăiri care induc o astfel de generalizare iluzorie este el însuşi interesant. Dar studiile statistice, precum şi cele de caz asupra accesului în învăţămînt, demonstrează clar că principalul, şi, în majoritatea covîrşitoare a cazurilor, unicul criteriu de selecţie negativă în învăţămîntul liceal şi universitar, a fost originea socială strîns asociată cu loialitatea (credibilitatea) politică a canditatului şi a rudelor imediate faţă de regimul comunist. Nu etnia ci clasa, inclusiv aderarea la practicarea urii de clasă, a constituit baza teoretică şi procedura practică de realizare a selecţiei negative, în fapt, o contraselecţie a cărei inerţie se mai observă şi astăzi.

 În capitolul „Reforma învăţămîntului şi implicaţiile sale. Educaţie şi ideologie în România în primul deceniu comunist“, ca şi în cel despre Biserică, nu se analizează riguros şi coerent care sînt rădăcinile filozofice şi ideologice ale acestei reforme. Au fost aceste rădăcini de natură etnică sau tehnocratică? Nicidecum. Au fost clar politice şi s-a aplicat cu fidelitate ideologică scenariul dictat de MPC şi de alte scrieri originale, pentru învăţămînt. Nu doar studenţii au fost supuşi contraselecţiei, ci şi profesorii au fost, de asemenea, eliminaţi (nu rareori chiar fizic!) pe stricte considerente ale luptei de clasă: „Reacţionarii trebuie urmăriţi cu vigilenţă şi trebuie cîntărit dacă efectul politic al activităţii lor nu e mai dăunator decît folosul pe care-l aduc pe linie profesională…“[1].  Şi aici se observă primatul ideologicului, nu doar asupra economiei, ci şi asupra învăţămîntului superior în special, şi al culturii în general: acest principiu se află în nucleul utopiei marxiste. Aşadar, nu etnia, ci reacţionarismul, definit de puterea comunistă după criteriile de clasă impuse de ideologia comunistă, a produs aceste epurări, adică „purificări ideologice“, şi a contribuit la extinderea deşertului roşu şi în învăţămînt.

Selecţia negativă bazată pe ura de clasă reprezintă unul dintre mijloacele esenţiale ale genocidului cultural produs în România. Raportul Final ne oferă o imagine extrem de pală asupra acestor crime împotriva unui drept uman fundamental, dreptul la educaţie, la oportuniăţi egale de educaţie, care a fost sistematic negat pe criterii de clasă. 

În contrast cu mitul că originea etnică era sursa discriminării în regimul comunist, există mărturiile cruciale ale celor care au făcut ani grei de puşcărie comunistă şi aparţin unor minorităţi etnice. De exemplu, A. Samuelli, care îşi declară evreitatea[2],  afirmă explicit, pe baza experienţei cumplite de detenţie în închisorile comuniste, că torturile pe care le-a îndurat cu demnitate ea şi alte persoane de origine evreiască sau aparţinînd altor grupuri etnice, s-au datorat unor cauze ideologice, apartenenţei de clasa, opţiunilor morale, politice şi religioase, şi nicidecum originii etnice. Dar, din nou, mărturiile personale trebuie integrate într-un astfel de raport final, într-o imagine de ansamblu semnificativă şi validă. Lipsa unei integrări de ordin metodologic, explicativ şi inerpretativ reprezintă o alta limită majoră a raportului. Această lipsă de integrare se exprimă într-o fragmentare a proceselor studiate, a cauzelor lor şi a consecinţelor acestora, fapt ce mută de multe ori accentul de la analiza coerentă la o amalgamare de informaţii. 

Raportul nu clarifică un element important pentru înţelegerea gradului de participare a diferiţilor actori sociali în mecanismul violenţei structurale a comunismului. În fapt, raportul nu operează sistematic cu concepte elementare care ar putea ajuta o astfel de anliză, cum sînt cele de rol şi status. Prin aceasta, raportul, din nefericire, contribuie la marea confuzie, care este evidentă în diferite publicaţii din România, cînd se discută faptele, convingerile şi respectiv poziţia (postul) unei persoane în structurile politice. De exemplu, atunci cînd se discută, în fond, statutul unor foşti comunişti, întîlnim răspunsuri care sînt marcate de erori logice, conceptuale, faptice şi de interpretare. O astfel de neclaritate teoretică şi metodologică deschide şi mai larg uşa unor scuze ridicole şi insultătoare, care se practică în multe publicaţii din România referitor la cei care au aparţinut structurii de putere a PCR, de cei care se raportează nostalgic la situaţia şi rolurile jucate de vîrfurile burgheziei roşii.

S-a susţinut public, şi încă se mai susţine despre persoane care au fost membre CC (adică membre în Comitetul Central al PCR, cu toate superprivilegiile pe care le implica această poziţie) şi/sau director al pricipalei edituri a PCR sau reviste PCR, în semn de scuza că „asta era o poziţie normală“ şi că persoana care era membră în CC n-ar fi avut o „poziţie în partid“, care ar fi fost cu adevarat o poziţie importantă. Deci, prin asimetria comparaţiei, statutul de „membru al CC al PCR“ devine, în percepţia iluzoire a unora, o „poziţie normală“. De exemplu, pe 16 martie 2007, Petre Roman a făcut această afirmaţie în Evenimentul Zilei, despre Walter Roman şi despre modul în care acesta este reprezentat în raport: „A ajuns membru CC la primul Congres după moartea lui Gheorghiu-Dej, dar asta era o funcţie formală. Importantă era poziţia în partid, şi el nu a avut aşa ceva“. Oare nu se înţelege semnificaţia termenilor de poziţie şi funcţie? Oare un status şi un rol în PCR pot fi identificate ca atare numai dacă persoana este la „vîrful conducerii partidului“? În raport cu PC, şi mai ales în raport cu întreaga populaţie a unei ţări se cunoaşte ce a fost CC-ul oricărui PC, ce poziţii sociale oferea acesta în comparaţie cu marea majoritate a populaţiei. Comitetul Central al oricărui PC a reprezentat o structură de vîrf a partidelor comuniste, iar intrarea în CC, pentru mulţi activişti de partid, era considerată limita maximă a viselor lor de ascensiune politică, deci o poziţie ierarhică superioară în structura PC, un partid violent prin ideolgie şi practică. Mai există intelectuali de faimă, care susţin că ei n-au avut nici un rol în partid (în PC), chiar dacă au fost activişti culturali ai partidului (PC) sau au scris textele citite de secretarul general al PCR/PMR.

Este dreptul fiecărei persoane să se autoiluzioneze, dar este şi dreptul cititorului să nu se lase înşelat de astfel de iluzii şi halucinaţii explicative, şi asta atît pentru sănătatea mentală şi onestitatea individului, cît şi pentru sănătatea mentală şi onestitatea comunităţii. Faptul că alţi comunişti au avut ambiţii (şi poziţii) politice mai mari decît ale înaltului activist de partid, pe care cineva încerca să-l scuze, sau că aceste poziţii sînt percepute „post hoc“ în mod diferit de cel în cauză sau de cei cu o perspectivă apropiată de acesta, nu schimbă cu nimic importanţa reală a acestor statusuri şi roluri în instaurarea şi practicarea megaviolenţei comuniste în timpul real al evenimentelor.

În astfel de intepretări (psihologia socială le numeşte forme de atribuire a cauzalităţii, vezi Heider, Kelley, Harvey, Schőnbach etc.) se comite, între altele, eroarea fundamentală de atribuire. În alt caz, chiar unul dintre autorii raportului a scris, cu altă ocazie, despre persoane apropiate că nu au avut funcţii politice importante, pentru că n-au locuit la hotelul de lux al cominterniştilor la Moscova, iar în România n-au făcut parte din structura de vîrf a conducerii PCR. Este interesant că un autor al raportului face o greseală similară cu cea comisă de o persoană care se vede nedreptăţită de raport: operează greşit cu conceptul de status în procesul comparării sociale. În toate aceste cazuri, se compară un anumit status în Partidul Comunist şi în structura de putere a acestuia, numai şi numai cu poziţiile de la vîrf ale partidului (nu ni se spune exact: prima poziţie, primele trei, primele cinci, zece, cincizeci, …de locuri în structura de putere a partidului). În plus, nu există nici cea mai mică intenţie de a se compara poziţia de membru CC cu statusuri politice inferioare în sistem, ca să nu mai amintim de statusul de victimă a sistemului. Din punct de vedere psihosocial (vezi S.Taylor) se comite eroarea de asimetrie a comparării sociale: se priveşte doar spre poziţiile mai înalte (de, nu era secretar general al PC, sau „şeful organelor de partid“, era doar membru al CC sau doar prim secretar de oraş). Cînd cineva se compară exclusiv cu vîrful piramidei, se prezintă iluzoriu ca un nedreptăţit. Care ar fi rezultatul dacă cei care au fost „doar membri ai CC PCR“,  s-ar compara cu cei care au murit în puşcării, din cauza deciziilor celor din CC PCR, sau s-ar compara cu cei care au fost deportaţi, scoşi din case, sau nu au avut o „slujbă“ ani şi ani de zile?

La fel, datele asupra crimelor faţă de dreptul la proprietate, cu uzurparea violentă a acestora, sînt, în cel mai bun caz, firave, în Raportul Final. Oare nici unul dintre cei 51 de participanţi la raport nu cunoaşte măcar numărul de activişti de partid şi de stat cu funcţii proeminente de conducere, care au ocupat, în urma evacuărilor violente, casele şi au utilizat inclusiv mobila, vesela şi aşternuturile proprietarilor reali, dintre care mulţi au murit în închisori? Dacă lipsesc astfel de date, poate unii dintre autorii raportului ar fi putut să-şi amintească şi să dezvăluie istoria caselor în care au locuit mulţi dintre cei care le-au fost apropiaţi (cunoscuţi, prieteni, poate chiar rude sau părinţi), şi care au fost obţinute prin îndepărtarea violentă a proprietarilor legali. Raportul Final este tăcut asupra caracterului endemic şi programatic al violenţei economice exercitate de regimul comunist pe baza unei justificări ideologice, înscrise în teoria marxistă şi în manifestul acesteia. Sigur că în raport se discută de mai multe ori problema proprietăţii, chiar se utilizează termenul de „avere“, dar analiza violenţei asupra dreptului la proprietate, şi mai ales asupra propriei locuinţe, este lipsită de validitatea, reprezentativitatea şi coerenţa pe care le poate oferi o tratare statistică adecvată.

Raportul aduce o serie de date noi. De exemplu, cazul deportărilor şi al dislocărilor populaţiei din România beneficiază de o analiză care are calităţi indiscutablie, chiar reproduce documente care nu au fost cunoscute încă. Dar, în ansamblu, prelucrarea unitară a acestora rămîne o problema nerezolvată. În raport cu această carenţă metodologică, speranţele cititorului se îndreaptă spre analizele de caz care pot, în multe cazuri, compensa minusurile prelucrării statistice.

Studiile de caz din Raportul Final. Datorită numeroaselor mărturii publicate, colecţionate şi studiate (din fericire, s-a realizat un efort enorm pentru culegerea, reconstituirea şi stocarea mărturiilor despre tragedia comunistă în cadrul muzeului de la Sighet), Raportul Final conţine mult probe cutremurătoare, referitoare la violenţa comunistă şi la teribila suferinţă îndurată de către victimele acesteia. O mare parte a acestor studii de caz şi mărturii sînt analizate în secţiuni special dedicate în raport, altele, dupa cum este firesc în logica argumentării, sînt prezentate în secţiuni diferite, fie că ele se referă la universul concentraţionar, la experienţele infernale trăite de femeile torturate în închisori, la diabolicul experiment de la Piteşti, care a fost extins şi în alte închisori şi s-a revărsat şi dincolo de zidurile închisorilor oficiale, la suferinţele celor care aparţin unor grupuri etnice diferite (maghiari, germani, evrei, rromi), la disidenţa religioasă şi mai ales la rezistenţa armată anticomunistă. Aceste abordări relevă cu claritate că numărul şi varietatea cazurilor tragice sînt cu mult mai mari decît cele care au putut fi studiate pînă în prezent. Toate aceste cazuri devin probe indubitabile şi cutremuratoare în demonstrarea caracterului antiuman al comunismului, a violenţei de care este capabilă utopia marxistă, care a fundamentat ura de clasă, brutalitatea avangardei politice care a implementat acest program antiuman. 

În relaţie cu aceste studii, sînt necesare mai multe observaţii. În primul rand, este necesar de amintit că şi studiile de caz, care, desigur, implică valorificarea surselor narative, nu exclud prelucrările cantitative. De fapt, chiar aceste surse conţin de multe ori datele primare, care se oferă cu generozitate prelucrărilor statistice de sinteză. De exemplu, şi mă refer doar la un singur caz, în cartea lui I. Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele[3], există liste cu numele deţinuţilor care au fost torturaţi, unii pînă la moarte. Aceste liste invită, roagă să fie folosite într-o prelucrare sistematică, demnă de un raport care pretinde să ofere o imagine integratoare la nivel naţional. Amintesc că toţi cei care au avut generozitatea şi tăria să-şi consemneze mărturiile de detenţie şi să ni le împărtăşească exprimă sistematic tendinţa ca datele oferite de ei să fie completate cu cele posedate de alţii, pentru a putea reconstrui acest „diabolic puzzle“, care este tortura comunistă. Fie că ne referim la memorile şi/sau documentele lui D. Bacu (ale cărui mărturii nu sînt nici pe de parte valorificate faptic, interpretativ şi moral-afectiv în raport), Gh. Calciu, L. Constante, N. Dima, G. Dumitrescu, A. Golopenţia,  P. Goma, C.  Merişcǎ, M. Mihadaş, Popovici, A. Samuelli, N. Steinhardt, Wurmbrandt etc., găsim mereu şi mereu în formă explicită sau doar sugerată, ideea de a realiza o imagine comprehensivă asupra acestei megatragedii. Această tendinţă, exprimată în moduri diferite în aceste surse vitale (esenţiale), are simultan funcţii cognitive şi morale: a cunoaşte pentru a realiza un act de justiţie morală, o iertare acordată şi primită în cunoştinţă de cauză, şi nicidecum a cunoaşte din dorinţa de răzbunare. Prin aceasta, cei care au posibilitatea tehnică să ajungă la astfel de surse, deschid şansa morală ca supravieţuitorii să fie demni de suferinţele victimelor comunismului.

Amintind de unele lucrări excelente de memorialistică, publicate după 1989, care aduc dovezi cutremuratoare despre suferinţele îndurate în comunism, se simte nevoia ca raportul să discute şi cum au fost editate acestea, cu ce eforturi, cu cîte piedici, şi cîte dintre ele au fost încă cenzurate, chiar topite după 1989. Cazul lui P. Goma este bine cunoscut, nu insist asupra lui. Mă refer la cărţi expediate (vîndute probabil) unor biblioteci majore din întreaga lume. În unele cazuri, din aceste cărţi lipsesc pagini, sau multe pagini sînt anapoda colaţionate. Un singur exemplu: mai multe exemplare din cartea lui I. Ioanind, editată la Humanitas, suferă de această boală. Dacă se au în vedere antecedentele menţionate, ca şi experienţe personale în care reviste din România post –  1989 au exercitat în mod diferit cenzura, direct (Revista 22, care este clar printre revistele cu un rol important în promovarea valorilor democratice), sau indirect, prin tipărirea degradată a unor pasaje neconvenabile (tipărire aproape necitibilă pentru paragrafele critice), astfel de cazuri ar merita o prezenţă în Raportul Final: nu doar accesul la arhive este departe de orice standard normal al cercetării, dar chiar şi publicarea de după 1989 este încă grav afectată de maladiile structurale ale presei comuniste.

Integrarea într-un astfel de raport a unor studii de caz este absolut necesară pentru că aduce cu sine tragedia experienţelor trăite şi a destinelor unice şi irepetabile. Integrarea experienţelor unice are o valoare cognitivă, afectivă şi morală de neînlocuit. În acelaşi timp, prelucrarea adecvată a acestor surse calitative oferă şansa de a cuprinde sintetic întregul teritoriu al tragediei.

O prelucrare calitativă a acestor surse implică şi realizarea unor comparaţii între diferitele „cazuri“, presărate în diferitele secţiuni ale raportului, tocmai pentru reconstituirea caracterului sistematic şi programatic al brutalităţii comuniste. De exemplu, raportul prezintă cazuri dramatice care probează fără tăgadă violenţa şi perversitatea metodelor de tortură folosite în închisorile din România. Cazul exemplar al lui A. L. Zissu [4],  căruia „i s-a pus în faţă“ o scrisoare plastografiată, ca şi cum ar fi fost scrisă de fiul său care era condamnat la moarte, undeva în Uniunea Sovietică, pe care numai obedienţa tatălui faţă de ceea ce-i cereau anchetatorii l-ar fi putut salva. La această perversă presiune, A. L. Zissu n-a mai putut rezista. Pentru cunoaşterea şi deconspirarea caracterului nu doar violent şi pervers al metodei, dar şi generalizarea ei, ar fi util ca raportul să compare explicit astfel de cazuri. De exemplu, un alt caz exemplar, cel al L. Constante, ne oferă date asupra unei proceduri similare: de această dată, fiica este obiectul torturii pentru a ceda, iar elementul de şantaj este tatal. Torţionarii n-au avut nevoie sa plastografieze nimic în acest caz: ei l-au adus pe tatăl deţinutei într-o celulă vecină celei în care se afla fiica (L. Constante) şi au făcut în aşa fel ca vocea tatalui să fie auzită pe viu, o transmisie a torturii în direct, de fiica acestuia. În acest caz, torţionarii, deşi mizau pe un succes cert al metodei, n-au reuşit s-o facă pe victima principală (fiica), să cedeze. Compararea unor astfel de cazuri permite intrarea în măruntaiele sistemului de tortură, în înţelegerea violenţei, vicleniei şi perversităţii mijloacelor şi scopurilor. Anihilarea economică, culturală, politică şi, la nevoie (iar nevoile partidului sînt nelimitate), fizică a duşmanului de clasă devine astfel expusă în mod mai complet, ca şi caracterul general al răului comunist. Dar şi în relaţie cu aceste probleme, raportul final suferă de fragmentaritate.

Tot în acest context, este greu de explicat de ce un raport care se anunţă şi teoretic şi final, nu întreprinde o investigare sistematică a surselor ideologice, metodologice şi practice ale teribilului experiment de la Piteşti. Să nu uităm că în mărturisirile celor care au suferit experimentul Piteşti, referirile explicite la marxism, pavlovism şi Makarenko sînt frecvente[5]. 

Foarte sumar, în contrast cu multiplele mărturii ale celor care au fost victimele acestui infern şi care au exprimat repetat că „demascarea“ practicată cu brutalitate încerca o convertire violentă la ideologia marxistă a deţinuţilor politici, raportul acordă un spaţiu infim surselor şi ramificaţiilor ideologice ale acestui experiment bestial. De exemplu, în raport nu există o prezentare sistematică a metodei Makarenko, care cerea alternarea sistematică a chinuirii celuilalt, cu trecerea pe postura de obiect de răzbunare pentru cel chinuit anterior, pînă la internalizarea perfectă a acestui ciclu brutal şi vicios. Suferinţa (chinul) şi răzbunarea sînt alternate sistematic în scopul înrobirii ideologice a sinelui[6]. În cele mai multe cazuri, mărturia acestor violenţe infernale este experienţa îndurată a unui ciclu diabolic.