OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ar fi interesant de discutat sensul „demascării“ în diferite contexte culturale şi valorice, pentru a înţelege mai bine fundamentul ideologic, scopul ideologic şi brutalitatea inimaginabilă a mijloacelor folosite la Piteşti. În absolut contrast cu diabolica metodă a demascării utilizate la Piteşti, s-a putea aminti faptul că, în anumite tradiţii culturale şi sprituale, se utilzează „demascarea, realizată prin mijlocirea cunoaşterii obţinută spontan“, tocmai pentru ca, individual, prin alegere proprie, fără nici o constrîngere exterioară, să se detaşeze de himere[1]. Alegerea liberă, căutarea spontană, dorinţa de eliberare de iluzii sînt caracteristici ale unei astfel de „demascări“. Metoda Piteşti era bazată pe constrîngere violentă, pe falsificarea identităţii profunde prin perversitate, minţire, prin cumplita chinuire fizică, prin violentare psihologică într-un mediu fără de ieşire, în care torţionarii şi cei care îi ghidau se considerau deţinătorii absoluţi ai justiţiei şi adevărului. Sigur că o astfel de explorare nu este obligatorie, şi aceasta reprezintă o sugestie, în nici un caz o critică. Dar fundamentarea ideologică şi funcţiile ideologice ale ciclului violenţei, suferinţei şi degradării nu pot fi evitate de un raport asupra crimelor comunismului. 

Acest ciclu, introdus de Makarenko, autorul Poemului Pedagogic, difuzat în diferite forme, pînă la exasperare, de mass-media regimului comunist (o listă a redactorilor de atunci ar fi interesantă pentru a cunoaşte aria acestei boli!), se bazează pe două ipoteze marxiste esenţiale: omul (în structura lui intimă) poate fi schimbat total numai prin schimbarea condiţiilor de mediu (primatul absolut al revoluţiei externe); individul nu este decît „suma tuturor relaţiilor sociale“, deci sinele n-are, nici chiar după ce s-a constituit, nici după apariţia vocii interioare, a dialogului interior, a conştiinţei de sine, nici o valoare în afara totalităţii relatiilor sociale în care este implicat individul. Deci, individului îi este anulată posibilitatea transcenderii determinărilor impuse de relaţiile sociale. Valoarea sinelui este anulată total, chiar şi după ce persoana a parcurs stadii de dezvoltare afectivă, morală şi religioasă – totul este redus la suma relaţiilor sociale (a se citi sau reciti, la nevoie, Tezele despre Feuerbach). Piteştiul ar fi fost imposibil fără premisele marxiste asupra esenţei umane şi fără precedentul de pedagogie violent-bestială, imaginat şi aplicat participativ (şi participarea poate fi diabolică!), de către Makarenko. Dar experimentul de la Piteşti s-a revărsat şi asupra altor închisori şi dincolo de zidurile închisorilor, în forme atenuate, dar la fel de perverse. Extinderea epidemică a turnătoriei îşi are o parte din elementele sale explicative în acest experiment. Prea puţin, chiar deloc, în acest Raport Final, despre aceste legături cauzale. Unele dintre ele mai au ecou în şantajele şi intrigile post – 1989. 

În aceste condiţii, cerinţa ca raportul să folosească resurse teoretice oferite de cercetări moderne de psihologie, cum ar fi cele asupra violenţei şi dezumanizării victimei (de exemplu, Bandura, 1978, 2000, 2006) sau cele asupra forţei situaţiei sociale asupra comportamentului prizonierilor (Zimbardo, 1969, 1972, 2004, 2006) sau asupra tehnicilor de interogare pentru a obţine mărturii false (Kassin, 2005, 2006) etc., pentru a avansa în explorarea infernului creat de teroarea comunistă, este justificată, dar poate să apară utopică pentru cei ce au redactat Raportul Final. Ne putem întreba dacă un autor sau altul al raportului, care nu a cunoscut astfel de surse (fapt acceptabil, mai ales daca ţinem seama de avalanşa de publicaţii şi de greutatea cu care acestea pot fi citite chiar şi azi în unele părţi din lume), după ce a fost informat despre ele, a ţinut sema de ele sau măcar a răspuns la această sugestie. Din experienţa proprie, pot spune că răspunsul este negativ, ceea ce poate sugera lipsa de deschidere faţă de dialogul critic, centrat exclusiv pe problemă.

Raportul nu analizează nici teoretic şi nici nu explorează consecinţele practice ale unei cerinţe esenţiale a procesului de demascare: renunţarea la credinţele şi valorile profunde ale persoanei şi înlocuirea acestora cu concepţia, ideologia marxistă. Nu cu cea leninistă, grozistă, paukeristă etc., ci cu cea marxistă, după mărturiile explicite ale celor care au trecut prin infernul produs de modelul Piteşti. Oare o astfel de mărturie, repetată de multe victime, nu are valoare pentru înţelegerea tragediei generate de comunism?

Omisiunea unor evenimente interne semnificative, accesul la arhive, falimentul cercetărilor bazate pe „conexiuni personale“, şi nu pe acces liber la întreaga informaţie stocată. Raportul omite analiza unor evenimente critice semnificative, chiar dacă au o mică amploare. De exemplu, nu discută, pe bază de documente şi în mod sistematic unele evenimente cu rădăcini ideologice clare şi consecinţe tragice. De exemplu, procesul studenţilor de la Facultatea de Filozofie, din 1965. Tismăneanu a scris despre acest caz, dar într-o manieră care este foarte departe de cerinţele unui studiu social, politic şi istoric riguros, într-o serie de articole publicate în Evenimentul Zilei (noiembrie, decembrie 2006). Anterior acestor articole, V. Tismăneanu a invocat, pentru explicarea neabordării acestei probleme în cartea sa Stalinism for All Seasons, regula celor 30 de ani. Data de publicare a Raportului Final, care nu include o analiză sistematică a acestui proces, este cu 11 ani peste limita impusă de regula celor 30 de ani. Se poate presupune că acest decalaj, ca şi alte mari lacune ale raportului, sînt în parte determinate de faptul că elaborarea acestuia n-a fost condiţionată de accesul liber la arhive. Publicarea unor lucrări anterioare de circulaţie internaţională, chiar de către autori ai raportului în care s-a elogiat faptul că bune „conexiuni personale“ au permis accesul la unele documente, a creat un precedent epistemic grav, care contravine unei reguli elementare în cercetarea ştiinţifică: verificarea intersubiectivă, bazată pe accesul liber integral la întreaga bază de date, şi nu pe conexiuni/relaţii personale. Acest acces nu a existat şi nu există, nici măcar după ce raportul la care mă refer a fost intitulat „final“ de către cei care şi-au asumat spiritul lui, după cum ni se spune. V. Tismăneanu deplînge, justificat, faptul că accesul la arhive este parţial, pe de altă parte, studiul care se bazează pe acest acces deficitar şi controlat de „mici inchizitori“ se numeşte „final“. Acest umor caragialian involuntar este ambalat, cu ajutorul contextului, într-o formă care aminteşte de propaganda comunistă. Un raport de cercetare nu poate să fie final, atunci cînd accesul la date nu este asigurat.

Dictatura comunistă din România şi minorităţile de origine română din afara graniţelor României. Această problemă este ca şi inexistentă în raport. În afara graniţelor României, au existat şi există de veacuri comunităţi româneşti, care sînt minortare în ţările în care trăiesc. Mă opresc doar la un singur caz: comunităţile macedoromâne (aromâne) de pe teritoriul Albaniei, Bulgariei, Greciei, Serbiei, Macedoniei etc., care au suferit pierderi enorme din pricina violenţei comuniste, şi în speţă a dictaturii comuniste din România, dar în strînsă colaborare cu regimurile comuniste „frăţeşti“, devenite frăţeşti sau aproape frăţeşti. În aceste cazuri, s-a încălcat pînă la anulare un drept uman fundamental: menţinerea legaturilor de familie. Sute de mii de macedoromâni aparţin unor familii ai căror membri au fost separaţi brutal, de către Partidul Comunist, pe o durată de 45 de ani. Dincolo de imposibilitatea practicării relaţiilor de familie normale (drept natural inalienabil), în cazul celor ce trăiau în ţări diferite, s-a agresionat dreptul la proprietate şi la circulaţia bunurilor şi a informaţiei. În plus, prin aceste interdicţii, care au redus, în foarte multe cazuri au anihilat pe termen lung relaţiile normale ale familiilor care aparţin comunităţilor respective, s-a pus în pericol baza existenţei comunitare, menţinerea tradiţiilor, a identităţii lingvistice şi culturale ale acestor minorităţi româneşti din afara graniţelor politice ale României. Evidenţa arată că persecuţia în interiorul graniţelor politice ale Romaniei a populaţiei şi a comunităţilor macedoromâne nu este de sorginte rasială, etnică, ci de origine politică (ura de clasă este otrava care este fabricată de politica originii de clasă). În afara graniţelor României, aceeaşi comunitate a devenit o victimă şi mai vulnerabilă discriminării. Asta în timp ce, doar ca sugestie de studiu, comuniştii greci, sîrbi, bulgari, albanezi, inclusiv cei de origine evreiască sau cu altă dublă apartenenţă, aveau regim preferenţial în România, atîta vreme cît erau obedienţi faţă de linia partidului. Aceşti comunişti, pentru că erau comunişti şi obedienţi faţă de partid, puteau circula acolo unde non-comuniştilor de origine macedoromâna nu li se permitea.

Limbajul raportului. Fără îndoială că autorii au facut eforturi mari pentru a utiliza un limbaj cît mai adecvat în relaţie cu scopul, conţinutul şi modul de abordare a problemelor de interes crucial. Cu toate acestea, se observă anumite opţiuni care pot fi considerate cel puţin discutabile. Un tip de alegere priveşte caracterul labil al identificării apartenenţei etnice. De cele mai multe ori, se utilizează numirea explicită (maghiari, germani, evrei, rromi, rusi etc.), procedură ce este general acceptată. Dar, în alte cazuri, se recurge la forme indirecte, prin care se presupune că numele persoanei (de o anumită orgine lingvistică) ar fi suficient pentru a indica apartenenţa etnică. Este cel putin un stereotip şi este riscant să se recurgă la o astfel de procedură. La rîndul ei, o astfel de procedură hrăneşte stereotipii şi suferă de inexactitate: sînt persoane de origine etnică română, care au nume ungureşti, germane, bulgăresti, greceşti etc., şi invers, după cum există persoane de origne etnică maghiară, germană, evreiească, poloneză, rusească, urcrainiană, turcă etc., care au nume specific româneşti, sau care sugerează alte origini etnice decît cea real asumată. În plus, schimbarile de nume care se produc au cauze variate, şi atunci cînd au loc şi se cunosc raţiunile pentru care au fost făcute, acest lucru trebuie discutat. În alte cazuri, se amestecă etnia cu cunoaşterea graiului populaţiei respective. De exemplu, la pagina 452 se scrie: „Un alt criteriu în selecţia împuterniciţilor este cel etnic…Astfel, în regiunile cu majoritate etnică maghiară sau germană, împuterniciţii provin din etnia respectivă sau cunosc limba respectivă“. Sînt cazuri cînd persoane cu o anumită origine etnică nu cunosc limba grupului etnic de orgine. Apoi, dacă doar cunoaşterea limbii era un criteriu, atunci cunoaşterea limbii nu este în sine un criteriu etnic. Cineva poate cunoaşte limba turcă şi poate fi de origine etnică germană, română, evreiască sau poloneză. Nu ni se spune nimic despre cei care cunoşteau limba, dar nu puteau să obţină anumite posturi pentru care aceasta era un criteriu esenţial. De ce? Din cauze de origine socială.

În alte cazuri, se folosesc termeni sau sintagme care nu sînt în consonanţă cu tragedia închisorilor comuniste. De exemplu, probabil că o astfel de formulare este următoarea „Femei trecătoare prin Gulagul românesc“. Atunci cînd femeile care au îndurat suferinţe cumplite în aceste închisori se exprimă cu deosebită atenţie, iubire şi admiraţie faţă de cei anonimi care au fost consideraţi sfinţi pentru rezistenţa lor la tortură, cei care n-am suferit ce au suferit acestea, ne putem folosi imgainaţia lingvistică pentru a exprima gratitudinea noastră. Sigur că a fi trecător are conotaţii multiple şi, printre acestea, şi o conotaţie gravă, existenţială. Dar chiar atunci cînd răul este banal, suferinţa produsă de acesta în incinta copleşitoare a oricărei închisori, ne trimite către o realitate mult mai gravă decît „trecerea“, care putea să dureze un an, 8 ani, 12, 14, mai mulţi şi a însemnat mult mai mult. Sigur, stilul este o alegere personală. Dar expresia „femei trecatoare prin Gulagul…“, atunci cînd se discută despre femei care au fost chinuite cumplit, torturate zilnic, unele pînă la moarte, care au suferit, îndurat cu demnitate şi au reuşit să nu se lase învinse moral, apare denigratoare prin multiplele ei conotaţii.

În unele cazuri, se întîlnesc erori dactilografice, care trimit cu gîndul la erori freudiene de tip politic. Un exemplu, se scrie „salut“ în loc de „statut“. Se mai întîmplă. Alteori, cunoscuţi specialişti sînt rebotezati profesional, de exemplu istorici sociali şi/sau sociologi sînt numiti antropologi. Astfel de erori se pot corecta cu uşurinţă şi nu constitue un obiect de critică pentru un raport în stare preliminară.

Raportul discuta rapid, într-un mic capitol, revoluţia din 1989. Această parte este extrem de lacunară şi nu aduce date esenţiale despre cele petrecute. Pe scurt, acest capitol trebuie revăzut integral. Un singur exemplu, modul în care este reprezentată „greva foamei“ din Piaţa Universităţii, Bucureşti, 1990, şi reacţiile faţă de aceasta, inclusiv cele ale unor persoane care apartin GDS-ului, sînt departe de informaţiile publice despre această perioadă. Printre metodele care pot fi folosite, cred că n-ar trebui neglijată cea a studierii concordanţelor şi discordanţelor dintre calendarele principalilor actori politici implicaţi în aceste evenimente. Unde erau? Ce făceau public aceştia în acele momente cruciale? Multe dintre informaţii sînt oferite chiar de o parte dintre aceşti actori politici în jurnalele, interviurile şi amintirile pe care le-au publicat de atunci. Apar regularităţi care merită să fie investigate cu atenţie şi explicate. De exemplu, momentele de represiune violentă a manifestaţiei şi calendarul activităţilor publice ale unor personalităţi implicate.

Transparenţa raportului. Aceasta poate fi privită cel puţin din două perspective. O primă perspectivă este cea a procesului de elaborare, exprimată mai ales prin deschiderea spre dialog a celor care au participat la raport, către cei care au aflat de acest proiect şi aveau intrebări. Experienţa mea este prin definiţie limitată, dar şi negativă. Comunicarea cu persoane care fac parte din acest colectiv a fost, în multe cazuri, imposibilă, de foarte multe ori amînată de către acestea. Transparenţa poate fi evaluată şi prin incomunicabilitatea frecventă, pe probleme de substanţă, cu cei care au elaborat Raportul Final. A doua dimensiune a transparenţei priveşte structura publicată a Raportului Final. Raportul este lipsit de o serie de componente ale aparatului critic, pe care-l presupune o astfel de lucrare. Ni se oferă „biografiile nomenklaturii“, dar nu ni se oferă elemente cheie, precum un indice de nume, un indice de probleme, o bibliografie finală, şi, desigur, anexe statistice finale. Lipsa acestor componente standard ale aparatului critic este greu de acceptat cînd ne gîndim la numărul mare de colaboratori (51). Chiar şi numai prin mjloace manuale, un indice de probleme se putea realiza. Lipsa acestor elemente afectează transparenţa tematică, bibliografică, conceptuală a unui astfel de raport.

Raportul Final nu permite asocierea clară, explicită a unui autor de un anumit capitol. Sînt şi alte cazuri de lucrări de analiză, produse de un colectiv în care nu se indică explicit autorul fiecărui capitol. Preferinţele autorilor pot varia pentru o procedură sau alta. Dar folosirea unei astfel de proceduri cere o asumare integrală a textului, de fiecare dintre autori, şi face imposibilă stabilirea contribuţiei specifice, deci şi a responsabilităţii fiecărui autor. Dincolo de preferinţa personală, în cazul Raportului Final mai apare şi problema că în timpul dictaturii comuniste au fost excesiv stimulate lucrările colective cu responsabilitate difuză a autorilor, dar cu o centrare explicită pe un unic coordonator, la o adică doi sau trei. În acest caz, cititorul este lăsat sa ghicească că o anumită parte a fost scrisă de Alexandrescu sau/şi Baier sau/şi Bottoni sau/şi Cesereanu sau/şi Ilieşiu sau/şi Kligman sau/şi Lovinescu sau/şi Manolescu sau/şi Patapievici sau/şi Pippidi sau/şi Tănase sau/şi Tismăneanu sau/şi Zub (numiti alfabetic) sau de o combinaţie între o parte dintre cei numiţi sau de alţii care apar în colectiv, sau, cine ştie, nu apar în colectiv.

Desigur că există şi opţiuni net opuse celei folosite de raport, precum celebra şi impecabila lucrare The Black Book of Communism. Crime, Terror, Repression (Translated by Jonathan Murphy & Mark Kramer. Harvard: Harvard University Press, 1999), în care editorii, care sînt şi autori, S. Courtois, N. Werth, J-J. Panne, K. Paczkowski, H. Bartosek, J. L.  Margolin,  precum şi toţi autorii de capitole sînt explicit prezentaţi.

Colectivismul nu îi ajută nici măcar pe acei autori ai Raportului Final, care au lucrări anterioare pe teme abordate în raport, pentru a beneficia de un feedback la obiect. Această procedură transformă relaţia dintre colectiv şi autor într-o ghicitoare cu prea multe picioare. Există indicii că o formă puternică de colectivism cu responsabilitate difuză a fost reactivată în cazul prezentului Raport Final. Cum, de ce?  Răspunsul va putea fi aflat numai după ce sursele primare despre procesul elaborării Raportului FinalRaportului  Final.  vor deveni accesibile. Dacă în timpul dictaturii comuniste colectivismul, înrădăcinat ideologic, era o formă impusă cu forţa, este de imaginat că, astăzi, acesta este rezultatul unei alegeri libere sau al unui proces spontan. Acum se poate avansa ipoteza că acest colectivism este strîns corelat cu nivelul redus de comunicare cu cei care fac parte din colectivul de elaborare şi redactare. Pentru cei care au uitat practici editoriale, teribil marcate de colectivismul iresponsabil din timpul comunismului, se pot enumera cazuri dovedite de autori, care nu aveau ca pregatire profesională nici măcar liceul, dar care, datorită poziţiei în partid şi în conducerea unor instituţii, s-au insinuat fraudulos în poziţia de autori ai unor lucrări de specialitate. Acest colectivism a fost de multe ori folosit pentru organizarea jafului intelectual în România, practicat sub conducerea şi oblăduirea PC, de cei care erau consideraţi fideli PC şi recompensaţi de acesta pentru serviciile aduse. În general, lipsa de transparenţă şi responsabilitatea individuala scăzută sînt puternic asociate. Acest colectivism, care obturează responsabilitatea publică a fiecărui autor/fiecărei autoare pentru contribuţia specifică, nu serveşte nici substanţa, nici retorica, şi nici funcţiile sociale ale

 Analiza Dictaturii Comuniste din România abordează o temă vitală pentru cunoaşterea trecutului comunist. Efortul de cercetare al acestei teme este remarcabil. Rezulatul la care s-a ajuns reprezintă un moment din procesul mai amplu început public cu Proclamaţia de la Timişoara şi marcat de numeroase studii şi publicaţii majore. Datorită unor multiple condiţii şi cauze, acest raport este doar un moment în cunoaşterea sistematică, riguroasă, pe cît posibil comprehensivă a comunismului din România. Concepţia, metodele, datele, prelucrarea acestora şi interpretarea lor invită la un proces de considerare critică, de corectare şi de completare a prezentului raport. Probabil că cercetările ulterioare vor beneficia de o metodologie mai riguroasă, vor aduce completări semnificative la datele şi interpretările prezente în raport, şi vor genera explicaţii care se vor afla în contradicţie cu cele oferite de raport. Raportul, în forma prezentă, nu aduce o contribuţie crucială la descrierea, explicarea şi interpretarea comunismului din România. Multe lucrări anterioare au realizat exemplar o serie din elementele menţionate şi unele dintre ele au reprezentat momente semnificative în acest efort. Un studiu ştiinţific de sinteză este condiţionat de accesul integral la arhive a cercetătorilor şi de folosirea unor metode valide de analiză a datelor. Accesul la arhive, atît de des invocat, trebuie să fie considerat doar una dintre condiţiile unui raport ştiinţific, deoarece informaţia despre comunismul din România, care mai este încă păstrată în arhive, a suferit ea însăşi din cauza bolilor de sistem. Pentru că am scris despre aceasta chiar într-o recenzie la cartea Stalinism pentru eternintate[2], voi repeta pe scurt numai principalele cauze care limitează valoarea informaţei din arhive prin:

-         practica sistemului comunist de gurvernare de a înregistra părtinitor evenimentele şi de a păstra/distruge documentele existente;

-         practica, ce a marcat întreaga durată a regimului comunist, de a falsifica sistematic realitatea, mai ales în cazul informaţiilor trecute şi păstrate în dosarul fiecărei persoane. Această reconstrucţie ideologică a biografiei şi, în ultimă instanţă, a identităţii unei persoane sau a caracteristicilor unui eveniment a fost încorsetată de interesele/directivele de partid şi a implicat falsificarea datelor;

-         degradarea intenţionată a fondului de informaţie după 1989, prin: distrugerea unor documente,  pierderea sau descompletarea unor „dosare“, prin predarea unor documente (dosare) unor persoane, ca formă de recompensă;

Aceste boli fac absolut necesară folosirea unor surse complementare, cum ar fi cele

de istorie orală.

Pentru că raportul asociază scopurile cognitive cu cele morale, se simte nevoia imperioasă ca lista de colaboratori să fie însoţită de o prezentare explicită a relaţiilor fiecăruia (fiecăreia) cu PCR, în diferite momente istorice, şi cu alte organizaţii ale sistemului comunist, fără a se neglija nici măcar FDUS-ul. Înţelegerea istoriei recente, trăite în moduri diferite de diferiţii autori ai raportului, şi înţelegerea modului ei de explorare, analiză şi interpretare au de cîştigat prin explicitarea relaţiilor cu autobiografia autorilor. De fapt, în discursul său de Recepţie la Academia Româna (2006), A. Zub, care a suferit el însuşi în închisorile comuniste si este coautor al Raportului Final, a exprimat clar necesitatea confruntării cu propria istorie, atunci cînd se încearcă analiza ştiinţifică a unei periode trăite: „ocultarea istoriei recente, a propriei istorii, e în multe cazuri o formă de ipocrizie, un fel de a evita confruntarea cu sine, în raport cu răspunderile impuse de epocă“.

Meritele şi limitele raportului nu pot fi izolate de contextul în care acesta a fost elaborat şi pe care îl reflectă. Discuţiile asupra Raportului Final sînt şi ele marcate de acest context. Indiferent de meritele şi limitele Raportului Final, condamnarea oficială a comunismului reprezintă un act necesar, cu semnificaţie istorică, care poate să ducă la înlăturarea multor obstacole în cercetarea acestei megaviolenţe care a fost preconstruită ideologic.

Dubuque, Iowa. Ar ar fi putut să fie şi Bucureşti – dar n-a fost să fie aşa!

18 februarie-17 martie 2007