OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Radioul si Televiziunea publice se afla, in momentul de fata, sub ancheta parlamentara. Prin legea lor (comuna, dar care stipuleaza tocmai separarea lor in doua institutii distincte, in cele doua „ramuri“ ale serviciului audiovizual public), Societatea Romana de Radiodifuziune (SRR) si Societatea Romana de Televiziune (SRTv) depind de Parlament si raspund in fata acestuia, prin Comisiile de cultura si mass-media ale celor doua Camere. S-a pus, firesc, intrebarea de ce mai era nevoie, acum, de formarea unei comisii (comune) in plus. Pentru ca situatia SRR si SRTv ar fi, s-a spus, una exceptionala, de criza acumulata si devenita exploziva, intolerabila in anul electoral care tocmai s-a scurs. Declarata criza ar cuprinde doua principale capitole: politizarea celor doua institutii mediatice bugetare (adica aservirea lor de catre diferitii ocupanti momentani ai Palatului Victoria) si modul de utilizare a banilor publici, altfel spus, calitatea managementului.

Colateral, insidios, se mai vorbeste, de asemenea, si despre modul de organizare a conducerii de „top“ a celor doua institutii, despre structura si modul de alegere a membrilor celor doua consilii de administratie (care trebuie sa respecte algoritmuri politice) si despre insasi concentrarea bicefala a functiei de presedinte al consiliului de administratie si a celei de director general intr-o aceeasi persoana. In timpul alegerilor din toamna trecuta, Consiliul National al Audiovizualului a promis chiar modificarea legii de organizare a SRR si SRTv.

Pina la noua lege, insa, noua comisie audiaza din zori pina noaptea, de-a valma. Oricine considera ca are ceva relevant de spus poate, daca este angajat al Radioului sau Televiziunii, sa solicite sa fie ascultat. Pina la inceputul lunii mai, comisia va trebui sa-si prezinte raportul (rapoartele), in conditiile in care exista, insa, o mare restanta: rapoartele de activitate pe (atentie!) 2003 ale celor doua institutii nu au ajuns inca sa fie discutate in plenul Camerelor, unde pot sa „treaca“ sau sa „pice“, ceea ce ar conduce la dizolvarea celor doua consilii de administratie si, implicit, la schimbarea (relansarea!) conducerilor de virf ale Radioului si Televiziunii publice.
Se actioneaza, prin urmare, sinergic. SRR si SRTv se afla sub lupa publica, inclusiv sub aceea a presei. Ce va iesi de aici? Se vor crea, oare, conditiile pentru ca radio-televiziunea publica sa poata deveni, in sfirsit, independente politic si viabile economic? Nu putem decit sa speram, oricite indoieli ne-ar asalta.

- Cit de public este Radioul Public?
Atit in TVR, cit si la Radio, in 2004 organigramele au fost „stabilizate“: anul trecut, posturile de conducere, la toate nivelurile, au fost ocupate in urma (asa cum cere legea) unor concursuri publice. Cu – dupa stiinta mea – o singura exceptie: Radio Romania Cultural (RRC). De peste un an, acest post de radio de importanta strategica nu este condus – sau este, dar prin interimat si cumulare de functii. El insumeaza, ca personal (jurnalisti si personal tehnic), in jur de 100 de angajati si realizeaza, in medie, o audienta de 0,4 la suta.
Cu aproximativ un an in urma, la concursul pentru ocuparea postului de director al RRC nu s-a prezentat nimeni, nici un candidat. Si concursul nu a mai fost reluat, conducerea SRR nemaigasind de cuviinta sa organizeze un nou concurs pina la 8 martie, anul acesta. Cind concurentii au fost doi (!), subsemnatul si o doamna din interiorul Radioului. Dar RRC a ramas si de data aceasta fara conducere.

- Criterii de concurs si selectia directorilor
Imediat dupa aceea, la citeva saptamini, conducerea SRR – intrata brusc in priza si dindu-si parca, in sfirsit, seama de gravitatea, urgenta si absurdul situatiei, daca nu chiar de paralegalitatea ei – a anuntat organizarea unui nou concurs (sau re-organizarea celui anterior, nefinalizat) pe 31 martie, dar pina la urma, din motive misterioase, a renuntat: concursul n-a mai avut loc, fara nici o motivatie publica.

Comportamentul bizar-suveran, marcind diverse tentatii de arbitrarietate – care pot fi interpretate si ca tot atitea ezitari, ca o stare de nesiguranta dovedind fie lacune de competenta, fie interese si presiuni inavuabile, cine poate sti? – ale conducerii SRR, s-a manifestat insa, batind spre marginile legalului, in chiar modul de organizare si de desfasurare a concursului din 8 martie 2005 si a tentativei autoreprimate de concurs ce i-a urmat. Atunci cind, personal, am depus o contestatie pe care am considerat necesar s-o dau si publicitatii, am facut-o, in principal, tocmai pentru a spulbera, putin, bezna si a reduce gradul nepermis de „secretizare“ si de vag institutional. Mai exact, pentru a „stirni“ niste informatii si niste criterii care ar fi trebuit sa fie din capul locului transparente si accesibile public.
Iata citeva dintre elementele care pot induce suspiciuni de iregularitate sau cel putin (desi mult mai grav) de amatorism, de neprofesionalism managerial, involuntar sau intentionat. Ele vizeaza, cum am spus, in special transparenta.
1. In primul rind, anuntarea, publicitarea concursului. In presa scrisa, concursul din 31 martie (care pina la urma nu s-a mai tinut) a fost anuntat incomplet, „sub pecetea tainei“, pe jumatate, soptit: facindu-se trimitere – ocult, aproape conspirativ –, pentru aflarea conditiilor de concurs, fie la „avizierul din strada Temisana“ (ma intreb, insa, cum ar fi trebuit sa procedeze un eventual candidat din provincie pentru a ajunge acolo!), fie la calea telefonica.

Atit. Ca ceva nu era, totusi, in regula, ca publicitarea concursului era mai mult formala, intentionindu-se, probabil, ca informatia sa nu ajunga la prea multa lume, sa nu devina cu adevarat publica, deci deschisa unei concurente si unei competitii reale, o mai dovedea si anuntul de pe site-ul Radioului (www.srr.ro/Angajari) care, spre deosebire de alte dati, cind aparea, pentru foarte scurt timp, cind disparea (ceea ce a si facut, pina la urma, dupa o zi sau doua, de tot) si care, si mai laconic, spre deosebire de anuntul din presa scrisa (de ce aceasta variatie?), oferea, ca un fel de parola, doar un numar de telefon. Pentru concursul din 8 martie se procedase, in schimb, mult mai „cinstit“: acesta nu fusese anuntat deloc pe site-ul Radioului. Pur si simplu.
2. Concursul din 8 martie nu s-a desfasurat in baza nici unei bibliografii, iar cel putin mie, in calitate de concurent, nu mi-a fost adusa la cunostinta fisa postului pentru ocuparea caruia concuram. Este drept ca, insuficient prevenit si initiat, la acea data, in arcanele unei institutii publice precum Radioul, nici n-o solicitasem.

3. Concursul ca atare a constat dintr-o „proba scrisa“ si una „orala“, adica (citez dupa fisa de concurs) din realizarea unui „studiu“, urmata de „sustinerea unui interviu cu comisia de examinare“. Acest interviu a avut, dupa opinia mea, mai mult caracterul unei „vederi“, asa cum se organizau pe vremuri (poate ca se mai organizeaza si azi) pentru fetele ramase nemaritate, decit pe acela al unei examinari. Mi s-a parut ca respectiva comisie judeca si evalueaza „vazind si facind“, improvizind intrebari fara criterii precise, la intimplare, nestiind nici ea prea bine, dinainte, ce anume s-ar cuveni sa astepte de la viitorul diriguitor al postului Radio Romania Cultural. Sau asteptind, de fapt, de la el absolut totul, inclusiv criteriile de judecare si de performanta: o minune cu adevarat mesianica. Despre ce anume este nevoie la conducerea RRC nu pare a exista, in rindurile actualei conduceri a SRR, nici macar un „portret robot“, caci de „viziune“ nu poate fi vorba.

Acest post de radio, desi exista si functioneaza – chiar daca, preluind expresia folosita in domeniul cultural de H.-R. Patapievici, „pe stoc“ –, pare a trebui nu numai modernizat, ci inventat de la zero, chiar daca mai nimic, in special in ceea ce priveste resursele uman-profesionale (am dedus asta din anumite intrebari ale comisiei) nu trebuie deranjat. Lipsa criteriilor – sau existenta unora ce se contrazic, ceea ce duce la existenta acestui vag institutional – s-a vadit, apoi, si in raspunsurile primite ca motivare a rezultatului concursului: un fel de „Nu suficient“, de „Deocamdata nu, mai cautam“. Acest comportament eliptic, neexplicit, sa se datoreze oare – ma intreb inca o data – incompetentei si necunoasterii sau, dimpotriva, dorintei de „secretizare“, de ne-publicitate deja remarcate, unor interese oculte? Nu stiu exact (asa ceva este tocmai de resortul noii comisii parlamentare de ancheta sa determine), dar cred ca, in acest caz, se poate vorbi de o cumulare a efectelor. Oricum, concursul la care am participat mi s-a parut incropit, expediat, neserios.

4. Modul de notare, asa cum ni s-a comunicat la sfirsitul concursului, a fost cu „admis/respins“, „da/nu“. Mai firesc insa, mai eficient si mai obiectiv ar fi fost ca fiecare membru al comisiei sa dea, in secret, o nota (care de fapt sa reprezinte o medie a notarilor pe mai multe criterii, la mai multe rubrici bine delimitate), sa se faca media – si cel mai bun sa cistige. A vota, in cinci (citi membri numara comisia), cu „da/nu“ aduce mai mult a conjuratie, a „toti pentru unul, unul pentru toti“.
Pentru a se elimina subiectivismul si posibilele influentari/manipulari, obtinerea, usor realizabila in atare conditii, a unor „opinii de grup“ pur circumstantiale, este de preferat ca mecanismul de evaluare si de notare sa devina cit mai impersonal.

- Prezumtia de buna-credinta. Un apel public
Daca n-ar fi „petele“ enumerate mai sus (si altele, mai vechi – insasi istoria din ultimele decenii a Radioului public – sau mai noi: de pilda zvonurile privind propunerile „informale