OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cine îşi închipuia că viaţa în regim democrat ar fi o bagatelă se înşela. Din această percepţie eronată îşi trag seva marasmul şi tendinţa centrifugă a societăţii fostelor ţări comuniste. Tot mai des în ultima perioadă se fac auzite persoane, tălpaşe ori simandifore, nostalgiind apusele vremuri, ridicînd în slăvi ceea ce atunci erau obligate să facă la porunca partidului tiranic şi criticînd ceea ce era considerat o trădare a demnităţii umane în ochii discreţi ai bravilor români care mai erau. Exceptînd bandele operative ale celor ce au reuşit acumulări materiale importante, compatrioţii noştri postceauşişti găsesc tot mai multe virtuţi regimului condamnat pe cale orală şi tot mai puţine rîvnitului capitalism, pentru care unii şi-au dat viaţa ori şi-au abandonat comandantul suprem.

Prin îngrădirile impuse, prin propaganda meticuloasă, prin lipsa alternativei, Partidul comunist era văzut de masele rătăcite drept singura instituţie capabilă să aibă grijă de cetăţean, din toate punctele lui de vedere. Controlul excesiv a creat aura paternalismului de stat, care protejează, se preocupă, alină, pedepseşte, veghează şi rezolvă. Imaginea Tătucului a fost implantată în subconştientul colectiv pînă la dependenţă şi paranoia. Atîta timp cît Tătucul ne lăsa să bem pînă cădeam sub masă fericiţi, să chiulim pe rupte cu capul pe strung, să urlăm la meciurile de fotbal, să mai ciupim cîte ceva din fabrică ori de pe cîmp, să stăm la bloc şi la coadă la lapte, să avem maşină mică şi să mergem vara în staţiune (cînd, prin mijloacele pe care le avea la îndemînă, ar fi putut să nu ne permită nimic din toate astea, căci noi tot mîlc am fi tăcut), mulţi dintre urmaşii glorioşilor înaintaşi nici nu-şi mai doreau altceva. Nu pentru că ar fi fost conştienţi de capcanele democraţiei (despre care nu ştiau nimic), ci pentru că se adaptaseră stadiului de animal domestic în ograda stăpînului cu faţă porcină. Faptul că poporul a devenit o masă amorfă de moluşte bipede explică longevitatea aberaţiei comuniste.

În 1988, pe cînd disidenţeam cu drag, am scris împreună cu Dan Petrescu o carte (Ce-ar mai fi de spus) în care încercam să explicăm cum de era posibilă mizeria ceauşistă. Una dintre concluzii a fost aceea că, date fiind condiţiile generale de trai şi strînsa influenţă exercitată de conducător asupra poporului, acesta din urmă a sfîrşit prin a fi bîntuit de nenumărate afecţiuni ţinînd de domeniul psihiatriei aplicate. Era contribuţia fiecăruia la marea nebunie naţională. Cînd, în prima jumătate a anului 1989, vîntul primăverii gorbacioviste a prins a bate cu putere şi la poalele Carpaţilor, o seamă de ofiţeri superiori de la Securitate şi de la Miliţia din Iaşi s-au internat pe capete la… Spitalul Socola (unde se retrag azi gospodinele în faliment), acuzînd presiune psihică şi sfîrşeală intelectuală, pentru a scăpa de responsabilitatea istoriei (cît de eroi au devenit după evenimente am aflat cu toţii între timp).

Comunismul procura ţării o sărăcie egal distribuită, în condiţii de teroare generalizată. Capitalismul românesc permite îmbogăţiri groteşti şi polarizări primitive, în condiţii de haos controlat şi de corupţie transpartinică. Dacă acestea sînt elementele ofertei, românii nu au de ales decît între două aberaţii de coşmar, din care pot ieşi emigrînd în Occident sau cu picioarele înainte, spre cimitir ori spre casa de nebuni.

În fine, iată cea de-a treia ştire, care, deşi alarmantă, prin ricoşeu istoric devine pozitivă: secretarul general al ONU, Ban

Din observarea trecutului, ştim ce se poate întîmpla: destrămarea valorilor democrate duce la instaurarea unui regim totalitar, de regulă comunist. Dacă istoria nu minte, e de aşteptat ca spitalele de psihiatrie să cunoască o agitaţie sporită în lunile care urmează. Cu cît mai mulţi se vor interna, cu atît speranţele restauraţiei roşii vor creşte, ceea ce va spori numărul externărilor. Desigur, cum şi viceversa e la fel de valabilă, putem deduce liniştit că la ruleta rusească a dezastrului nu avem nici o şansă să pierdem. Nici măcar una.