Din 2004, cînd apărea primul
său roman,
Şotronul. Tălpi, Nichita Danilov pare a fi devenit un
romancier impetuos, care, deşi nu se îndepărtează de temele
şi atmosfera din poemele care l-au consacrat, publică volume din ce
în ce mai consistente. Dintre toate cele patru romane care i-au
apărut în ultimii şase ani, cel din 2010,
Ambasadorul
invizibil, mi se pare cel mai bine articulat, cel mai puternic.
Nichita Danilov, Ambasadorul invizibil, Editura Polirom, Colecţia „Fiction
Ltd“, Iaşi, 2010, 464 p.
Nu e
vorba de o migală a artificiilor narative obişnuite, de un joc
atent bibilit al secvenţelor epice. Danilov nu este un romancier
care se ambiţionează să concureze realitatea reproducînd-o
în tuşe cît mai fidele, ci, dimpotrivă, creîndu-i
pliuri nebănuite, fantaste, alternative. Autorul se arată perfect
conştient de structura compzită a cărţii sale, pe care o
subintitulează „roman în şase tablouri“. Fiecare dintre
ele dînd în vileag o altă latură a psihicului, o altă
parte întunecată a sufletului omenesc. De aceea, întîmplările,
cîte sînt, se vor simple documente în monografierea
acestui domeniu fascinant, dar imposibil de aproximat cu
instrumentele ştiinţei exacte: psihicul.
„În fond, ce este omul?“
Asta este fascinaţia lui Danilov,
în tot ce a scris, de la poezie la prozele scurte şi romane:
„în fond, ce este omul?“. Cum se explică un amestec atît
de straniu de miracol şi oroare, de sublim şi grotesc, de demnitate
şi ticăloşie, de tandreţe şi cruzime? Ce anume decide cum este
un om? Ce cheiţe, ce resorturi îl fac să îşi
depăşească limitele naturale şi să comită gesturi de o cruzime
incredibilă? Răspunsul lui Danilov merge către una dintre marile
probleme dostoievskiene: religia, mai precis, credinţa. Lipsit de
credinţă, omul se poate deda oricărei fantasme; îşi ignoră
condiţia firească şi produce dezastre, forţa sa devine
distructivă. Morala neascunsă a primelor părţi ale romanuluiAndroginii este formulată, via Dostoievski, direct: „Lipsa de
credinţă naşte monştri. Şi excesul de credinţă la fel“.
De ce apare „teza“ cărţii încă
din această primă parte? Pentru că aici avem de a face, aparent,
cu oameni obişnuiţi, stimulaţi de un un joc al hazardului să
depăşească linia normalităţii în care se înscriseseră
pînă atunci şi că comită un anumit hybris. Pe de o parte,
doi fraţi folosesc cadavrul părintelui înecat ca momeală
pentru anghile, pentru că e vorba de o captură bogată şi extrem
de bănoasă. În scurt timp, întregul sat împrumută
metoda, iar autorităţile înăbuşă scandalul, pedepsindu-i
doar pe iniţiatori. Prin urmare, lipsit de credinţă, omul se arată
dispus să profaneze lucrurile sacre. Pe de alta, dintr-un abuz de
credinţă, el ajunge la acelaşi rezultat. Din fanatism religios, o
sectă a scopiţilor profanează morminte şi practică un comerţ la
fel de profitabil cu bunurile astfel cîştigate. Scena
înmormîntării unui nenorocit capătă accente burleşti,
caragialiene, soţia şi prieteniii apropiaţi fiind dispuşi să-l
deshumeze pentru a recupera un bilet de loterie, pe care oricum nu-l
mai găsesc asupra sa. Secvenţa este cinematografică, cu personaje
memorabile (se reţine Galina, „mama tuturor morţilor“). Iată o
altă demonstraţie că, de dragul unor valori futile, omul este
capabil să le sacrifice pe cele cu greutate.
Această primă parte a romanului
joacă rolul unei bune introduceri în miezul său, care
reprezintă o radiografiere a puterii: care este mecanismul său, cum
funcţionează ea asupra unor indivizi care nu au cultura politică
necesară, ci doar o sete de parvenire care îi vitalizează?
Deocamdată, avem documentarea faptului că, odată ce hazardul (se
speculează intens asupra acestui factor în roman) îi
pune omului în faţă posibilitatea de a-şi depăşi condiţia
umilă, el nu ezită să calce pe cadavre, la propriu. Că este
capabil să mînjească orice, să batjocorească valorile care
îl definesc, să se dezrădăcineze. Ce se întîmplă
cînd acest om simte gustul ispititor al puterii?
Patologia lui Lenin
Citim celealte două părţi ale
romanului lui Nichita Danilov, intitulate Ambasadorul invizibil şiSosiile şi vedem. Şi de această dată, liantul povestirilor este
Evgheni Lein, diplomat care are înţelepciunea de a judeca şi
din afara jocului politic mecanismul puterii, presiunea pe care
aceasta o pune asupra aluatului fraged al fiinţei umane. El nu este
un îmbolnăvit de putere, păstrîndu-şi calitatea de
martor. Ştie însă foarte bine ce înseamnă aceasa.
Prima lecţie i-o ţine, aparent paradoxal, un şofer de la ambasada
statului ex-sovietic la care lucrează. Acesta îi explică
tranşant că funcţia nu înseamnă neapărat şi exercitarea
directă a puterii: „Ştiţi cum e la ambasadă… Tot ce se vede e
doar de faţadă. Adevăratele mişcări se fac pe dedesubt.
Diplomaţia lucrează cu aşii scoşi din manşetă. Niciodată nu
ştii cu cine joci. Cînd arunci cărţile pe masă trebuie să
fii pregătit să vezi şi jocul ce se desfăşoară dedesubtul ei.
Mă înţelegeţi? De aceea, niciodată nu poţi afla cine
conduce misiunea. Întotdeauna sînt doi ambasadori. Unul
vizibil, altul invizibil, care controlează totul. Cel vizibil e doar
o marionetă. El se mişcă în funcţie de ce-i dictează
celălalt“. Sigur, nu e nimic inedit într-o astfel de teorie,
iar dacă ar fi rămas la atît, Nichita Danilov nu ar fi ieşit
din zona convenţionalului. Doar că uneltele sale nu sînt cele
ale politologului şi nici ale psihiatrului. El nu face aici
filozofia istoriei ori teorii despre implementarea ideologiei. Pentru
el, aceste scenarii ale puterii sînt simple pretexte pentru a
aduce în prim-plan personaje cît se poate de vii.
Printre ele, un oarecare Alexei, caz
straniu, de personalitate nelimpezită. Pe de o parte, acesta se
crede un fel de încarnare a nefericitului ţarevici Alexei
Romanov, ucis de sovietici. Pe de alta, teoriile sale sînt
dintre cele mai elucubrante, în ordine strict realistă,
presupunînd oculte comploturi universale. După îndelungi
tatonări, scrisori, el îi trimite diplomatului un manuscris,
intitulat O zi din viaţa lui Vladimir Ilici. Blestemul Casei
Romanovilor. Soljeniţîn, sigur că da… Acesta este unul
dintre cele mai interesante capitole ale romanului. În calitate
de martor, deşi cu prezenţă insesizabilă, ca un abur, naratorul,
Alexei („Eu, Alexei, eram acolo… Pluteam sub forma unui nor de
gînduri în jurul frunţii lui… Cînd oboseam, mă
aşezam pe raft…“) prezintă scene din viaţa lui Lenin. Iată-ne
intraţi în intimitatea puterii. Avem de a face cu una dintre
foarte puţinele tentative din literatura română de a construi
personaje pornind de la un prototip atît de cunoscut, încît
intimidează. Ei bine, cum este acest Lenin danilovian, urmărit în
liniştea biroului, a alcovului, a cărui viaţă privată este atît
de atent deconspirată în paginile cărţii? Este un
intelectual abulic, devitalizat, lipsit de empatie, care resimte
satisfacţii doar la ştirea unor cruzimi ieşite din comun. De
pildă, tresaltă satisfăcut la aflarea unei scene de un sadism
inutil: cîţiva soldaţi au legat nişte preoţi de aripile
unei mori de vînt, pe care au început să o rotească,
după care s-au apucat muncitoreşte să spintece burţile
prelaţilor, atunci cînd aceştia ajungeau la nivelul lor.
„Telegrama relata chinul acestor preoţi, descriind pînă şi
faptul că, din pricina vijeliei stîrnite din senin, maţele
le-au ieşit din burţile despicate şi s-au încolăcit ca
nişte şerpi pe crengile mestecenilor crescuţi în jur...“
Care e reacţia lui Lenin în faţa unei asemenea orori? „Lenin
citi întreg pasajul din telegramă, făcînd adnotări pe
margine“. E calm, imperturbabil, nimic nu-l impresionează, nimic
nu-l mişcă; manifestă un interes aşa-zicînd ştiinţific.
Dar urmează: „«De reţinut ideea», scrisese el
cîndva“. Şi chiar îşi imaginează „un fel de moară
de vînt, ale cărei aripi să reteze capetele înşirate
unul după altul pe eşafod“. Singura zonă pe care tortura o
sensibilizează este raţiunea. Metodele de tortură, de exterminare
se cer îmbunătăţite. Acest Lenin intră clar în zona
patologicului. Un om normal nu ar putea exercita atîta putere,
lasă să se înţeleagă Danilov. Niciodată istoria nu a stat
la mîna unui om normal, doar nebunii, dezaxaţii, sadicii au
deci soarta omenirii. Aşa stînd lucrurile, este firesc ca
Lenin să se mîngîie cu gîndul („de o cruzime
justificată exclusiv estetic“, comentează inspirat Antonio
Patraş), de a purta mănuşi din piele de ţar. Mai mult decît
atît, execuţia prin împuşcare a familiei Romanovilor i
se pare nedrept de... banală. Mintea sa ar fi născocit o metodă
mult mai „rafinată“, mai sofisticată. Mai chinuitoare,
obligatoriu. Doar puterea pe care o deţine îi dă dreptul la
orice. Este acesta un Lenin plauzibil? Dacă îl comparăm cu
modelul său real, probabil că nu. Dar nu asta mă interesează. În
logica romanului, personajul este perfect justificat. El reprezintă
dovada cea mai clară că puterea fură şansele raţiunii de a
cenzura pornirile patologice ale omului. Răul şade pitit în
toţi oanenii, pare a fi morala acestui roman, puterea doar îl
scoate la suprafaţă. Cînd? Atunci cînd nu există
credinţă...
„Puterea e ca lepra“
Ultima parte a cărţii,Sosiile, poate fi citită ca o parabolă despre putere. Preşedintele
Letinski îi explică subalternului său Kukin ce înseamnă
puterea. Exemplul lui e cel mai potrivit. A pornit de jos, fiind un
lingău pe lîngă fostul preşedinte – probă obligatorie, se
pare. Acum, ajuns în vîrf, se consideră o victimă a
ambiţiilor sale. A cîştigat puterea, dar acest lucru e mai
curînd un blestem: „Oamenii se schimbă mereu, mereu se
pervertesc. Puterea îi stoarce de orice simţămînt.
Devin ca nişte cîrpe“. De altfel, el îi livrează
sosiei sale şi reţeta acaparării puterii: „Va trebui să-mi
creezi impresia că eşti o marionetă, un om de paie, care poate fi
manevrat din umbră foarte uşor. Tu însă vei continua să
sapi şi, la momentul oportun, o să pui mîna pe putere“.
Doar că, atenţionează cel păţit, puterea e un blestem, ea neagă
dreptul la normalitate, vertijul ei deformează oamenii. „Cînd
vei deţine puterea supremă, fii atent. Cu puterea nu te joci. Devii
sclavul ei, cum am devenit şi eu. Puterea e ca lepra. După ce ai
fost contaminat nu mai ai scăpare. [...] Te transformi într-o
fantoşă umblătoare. În loc să zîmbeşti, rînjeşti.
În loc să vorbeşti, începi să urli. Şi te transformi
nu numai tu, ci şi toţi ceilalţi care vin în contact cu
tine. Nimeni nu rămîne întreg. Cu cît eşti mai
hidos pe dinăuntru, cu atît eşti mai iubit“. Cum se explică
această lecţie cinică despre putere? Letinski ştie ce e cu el, nu
şi-a pierdut discernămîntul; şi totuşi, îi place să
se lase în voia acestui joc, deşi ştie că, în final,
„cu cît omul e mai inofesniv, cu atît puterea îl
transformă într-o fiară“. De ce acceptă omul să devină o
fiară? Din acelaşi motiv, putem subînţelege, pentru care
nişte bieţi pescari chinuiţi de sărăcie acceptă să folosească
cadavrul tatălui lor ca momeală pentru anghile. Chiar dacă miza e
mult mai mică, mecanismul este acelaşi. Omul e mereu capabil de
astfel de ticăloşii, dacă nu are cimentate nişte repere morale
foarte trainice. Iar azimutul moral nu poate fi corect fixat decît
prin credinţă. Aceasta cred că este „morala“ dostoievskiană
pe care o pot desprinde din scenariile lui Nichita Danilov.
Mogîldeaţa Kant în ţarc
Altfel, ultimele pagini ale
romanului aduc în scenă o procesiune grotescă, burlescă, dar
şi tristă a unor sosii. Ies la iveală din menajeria preşedintelui
Letinski toţi puternicii lumii, de la Moise, la Cezar, Vlad Ţepeş,
Petru cel Mare, Napoleon, Lenin, Hitler, Stalin, în ipostaze
caricaturale. Puterea aparţine prezentului, dă de înţeles
preşedintele, trecutul nu poate decît să-i confirme
justificările sumbre şi să i se subordoneze. Doar Ministerul
Adevărului lucrează la turaţie maximă. Pe de altă parte, printre
sosii se mai numără şi mari înţelepţi, de la Arhimede la
Kant şi Cantemir. Imaginea cea mai elocventă este cea a părintelui
fundamentării cunoaşterii raţonale: el este o „mogîldeaţă“
care stă într-un „ţarc din plasă de sîrmă ţesut cu
ochiuri destul de dese, proaspăt vopsit în alb“. Kant, spune
Letinski cu dispreţul faţă de cei contemplativi specific celor
ajunşi la putere prin jocuri murdare, nu se pricepea la tras sfori.
„Nu se pricepea decît la raţiunea pură.“ Cum se explică
această umilire a imaginii marelui filozof al epocii raţiunii?
Istoria s-a debarasat, între timp, de raţiune. Locul ei acolo
e, în ţarc. „Omul e iraţional!“, decretează Letinski. Şi
mă tem că are dreptate. Istoria secolului al XX-lea a demonstrat-o
cu asupra de măsură. Cîtă vreme istoria este decisă de
indivizi bolnavi de gustul puterii, pentru care politica nu înseamnă
decît un şir neîntrerupt de jocuri murdare, de cruzimi
demonstrative, de ticăloşii comise cu seninătate, mereu
justificate prin scopul menţinerii puterii (care devine un scop în
sine), raţiunea devine o Cenuşăreasă căreia i se refuză dreptul
la revanşă. Este viziunea unei apocalipse („de carton“, îmi
vine să adaug) a bunului-simţ, a valorilor umaniste, clasice, pe
care s-a întemeiat marea cultură dintotdeauna. Mai are vreo
legătură istoria ultimului veac cu această cultură? Mă tem că
nu. În acest fel înţeleg mesajul romanului lui Nichita
Danilov.
Roman polifonic, cinematografic în
multe dintre paginile sale, Ambasadorul invizibil prilejuieşte o
meditaţie pe tema puterii, vizitată în intimitatea ei. Deşi
au mai scris-o şi alţii, reiau şi eu verdictul, pe care, de
altfel, l-am semnat şi pe ultima copertă a cărţii: Ambasadorul
invizibil este cel mai bun roman al lui Nichita Danilov (deocamdată!)
şi, nu ezit să o spun, una dintre cele mai remarcabile apariţii
din proza noastră de dată recentă.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters