OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Radu Vancu este un beţiv psihedelic, care transformă alchimic alcoolul în poezie, nu înainte ca acesta să fi devenit noroi, disperare şi amintire din casa morţilor. Pomenirea lui „Dosto“, adică Dostoievski, şi a „Posedaţilor“ lui, cel mai cumplit roman al său, unde nebunia, nu într-un singur fel, ci în atîtea, devine parcă singura măsură a lumii ieşite din ţîţîni, constituie o marcă a acestei poezii. Din „cerul înstelat deasupra capului“ şi „legea morală“, ultima sintagmă şi titlul unei poezii care aminteşte ironic de raţionalismul kantian, nu rămîne decît tavanul unei crîşme în care se coace o filozofie liminală, una pe muchie de cuţit, în care pot încăpea anarhişti precum Kropotkin sau Bakunin sau cei care ies din subterana dostoievskiană, dar şi Şeherezada, marea povestitoare care amînă moartea cu o povestire, aşa cum poetul o amînă cu un vers şi beţivul cu un pahar.

 

Poezia lui Radu Vancu este asemenea unei radiografii, dacă te uiţi la ea pur şi simplu vezi umbre înceţoşate, dar pusă în lumină, poţi vedea un splendid cancer ca o floare crescută monstruos devorînd ficatul, ca în Calea regală – este una dintre poeziile iniţiatice ale unui şaman care psalmodiază incantaţiile lui. Ca şi în poezia lui Ioan Es. Pop, Ieudul fără ieşire, în poezia lui Vancu ai clar sentimentul lui no exit, ca şi ieşirea din Barul de pe Moscovei: „ieşirea din barul de pe Moscovei nu-i o ieşire“. Totul se derulează extatic, ca într-un film, şi această spectralitate pe care poezia o împrumută alcoolului are ceva dintr-un film derulat au ralenti, aşa cum, în filmele lui Georges Méliès, viteza de derulare făcea toate acele personaje să ţopăie, să se agite inutil şi să explodeze de o energie isterică. Într-un fel, poezia lui Vancu funcţionează ca vechile plăci pentru pick-up, pe o altă viteză, a cărei frecvenţă s-a pierdut şi a cărei nerespectare poate conduce la efecte groteşti. Stările de transă admit dedublări, defazaje temporale şi întîlniri spectrale cu un film al vieţii desfăşurat pe alt plan. Cred că o parte dintre poemele lui Traian T. Coşovei, precum cel din Ninsoarea electrică, aveau magnetismul psihedelic al poemelor lui Vancu, ca şi o parte din cele ale lui Mircea Cărtărescu, de la care moşteneşte uneori o visceralitate acidă, fără nevroza sa barocă. Din tulburea catabasă se desprinde figura tatălui, una dintre arcanele fatidice ale unei demonologii personale ale acestei poezii, unde un Kirilov logic ca moartea îşi bagă nu o dată pistolul în gură, pentru a zgîndări un nerv bolnav, aşa cum Camelia invocă dimensiunea angelică drept o posibilitate ratată a redempţiunii.

 

În mod sigur, în poezia lui Radu Vancu se bea paharul pînă la fund, cu drojdie cu tot, cu o sete devastatoare. Mai este un lucru care îmi place enorm în această poezie şi care, cu un cuvînt imposibil pentru poeţi, se numeşte intertextualitate, adică un fel de a lăsa să pătrundă în propria ta operă vocea altuia, un fragment care evocă prin ecou o altă lume literară, a unei alte opere. Sînt aluzii şi glasuri şi încăperi cu ecourile lor, în care se aud uneori distinct cuvintele altora, poezia vorbeşte cu glasul poeţilor dispăruţi, iar Radu a prins lecţia remarcabilă a lui Mircea Ivănescu, care ştie să facă alte glasuri, alte încăperi să rezoneze cu propria poezie. Radu reuşeşte asta cu o discreţie demnă de marele poet care a cochetat cu „Marele ucigaş“, cum îi spunea Hemingway alcoolului. În mod cert, etilograffitiurile sînt scrise cu unghiile de la mîna stîngă direct în venă, fără înlocuitori, marfă de cea mai bună calitate, care nu înşală cînd trebuie să ucidă. Ai sentimentul – citind poezia lui Radu Vancu – că el poate merge oricît de departe şi că, spre deosebire de ludicul etilic al poeziei lui Ion Mureşan, ceva în această poezie îţi deschide porţile unei bolgii, că poetul, asemeni unui şaman, a pătruns pe poarta Infernului, fără a mai găsi calea de întoarcere, şi că acest Infern este magnific, că se lasă contemplat la nesfîrşit, cu aceeaşi aviditate cu care îi trăieşti stările, şi el seamănă perfect cu propria ta viaţă şi cu oraşul în care trăieşti. Pe acelaşi coridor de spital al salonului canceroşilor, îl întîlneşti pe Radu beatnicul şi pe Radu blecherianul, în cele din urmă două ipostaze, două dimensiuni ale poeziei sale, care îşi trage energia şi din Urletul lui Allen Ginsberg, şi din visceralitatea unică a prozei blecheriene, cu inervări poetice şi reflexe suprarealiste.

 

 

Cu toată filozofia, poemele lui Radu nu emană veselia etilică a călătoriei cu Eletricka din Moscova-Petuşki a lui Venedikt Erofeev şi nici aerul meditativ-nostalgic al lui Geoffrey Firmin din Sub vulcan al lui Malcolm Lowry, despre care autorul spunea că este o „Divina commedia beată“. Îl văd pe Radu ca pe un liric care alternează momentele de gravitate cu cele groteşti, fără veselie, cu imagini obsedante, printre care cea a tatălui se impune cu forţa armtrackului sau, dacă vreţi, a unei directe care-ţi măcelăreşte faţa, zburîndu-ţi dinţii cu pleznetul vesel al floricelelor de porumb în tigaia încinsă. Şi adevăr vă zic vouă, nu este vorba de o vulgarizare de doi bani, ci de una dintre acele misterioase căi pe care alcoolul poetic le năzare celui care călătoreşte în el cu cel mai ieftin bilet. În acelaşi timp, competenţa hermenetilică face din volumul lui Radu cel mai bun tratat metafizic despre beţie, un Tractatus ethilico-philosophicus sau o Summa ethilica, unde umbrele bălăbănite, triste, lovite de amoc ale subţirelului Wittgenstein şi ale rubicondului Thomasso d’Aquino se încrucişează cu umbra de floretă a paharului şi consideraţiunile filalcoolice asupra mahmurelii (hangover, gueule de bois, Katzenjammer).

 

Într-un fel, ceea ce la prima vedere ar părea un „beau, deci exist“ – Hemingway spunea despre oameni ceea ce se poate spune despre o parte dintre personajele sale: „Îmi place să văd un om beat. El nu există cît timp n-a băut“ – se dovedeşte a fi, de fapt, un „Beau, deci exişti!“ sau, altfel spus, cu cuvintele poetului: „Beam pentru că numai aşa lumea mi se părea reală“. Aici, poezia lui Radu schimbă macazul, întoarce pe dos dezideratul escapist al poeziei simboliste evazioniste, unde alcoolurile dezvăluie lumi alternative, paradisuri artificiale de culoarea verde-albastră a absintului, cu dezastrele lor delectabile sau preţioase simfonii etilice, ca la Huysmans, cu orga lui de lichioruri combinate după diferenţialele unei partituri. Din acest punct de vedere, Radu se depărtează de eteraţii filfizoni francezi, care beau din vîrful buzelor cu limbuţe veştede de pisică, mergînd către atleţii americani ai lui whisky&soda (soda, ştim şi noi, poate să lipsească) sau către rasputinii psalmodiind liturghia albă-cristal a vodcii, la beţia cea de taină. Poetul procedează exact pe dos, dă consistenţă unei lumi care a început să dispară, o umple pentru că s-a golit, o goleşte pentru a-şi face loc sieşi şi celorlalţi la masa unde se află şi „Marele Ucigaş“.