OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Două sînt reproşurile cel mai frecvent aduse filmelor româneşti recente: că prezintă cu precădere mizeria şi violenţa din societatea noastră (sînt, altfel spus, mai realiste decît ar trebui) şi că vorbesc numai despre comunism şi Revoluţie (fără de care, zice-se, ele nu ar prinde „afară“). Boogie de Radu Muntean dovedeşte din nou cît de nefondate sînt aceste critici – venite deseori din partea unor urechişti ce pozează în atotştiutori. De data asta, personajele filmului aparţin în general clasei de mijloc, violenţa sa este cel mult verbală, iar comunismul şi Revoluţia există pe ecran doar ca repere şi prin vestigiile lor (cum sînt vilele de protocol ale lui Ceauşescu). De aceea consider că, în cinematografia românească contemporană, Boogie ar putea reuşi ceea ce n-a reuşit filmul Legături bolnăvicioase al lui Tudor Giurgiu: să realizeze trecerea de la un realism cu note sociale la unul intimist, dedicat analizei minuţioase a psihologiilor şi a relaţiilor interpersonale (de familie, de dragoste şi de prietenie). O opţiune hotărîtă, ce poate fi echivalată cu o formă de maturizare a Noului Cinema Românesc (situaţie comparabilă cu depăşirea neorealismului imediat postbelic din Italia). Boogie însuşi poate fi considerat un film de maturizare (un coming of age, în jargonul producătorilor şi al criticilor anglo-saxoni), deşi vîrsta personajelor principale o depăşeşte cu cel puţin un deceniu pe cea a eroilor din producţiile specifice genului (scenariul cîştigător la sesiunea de concurs a CNC-ului din 2006 se numea, sugestiv, 30 şi ceva).

 

 

La fel ca în precedentele două lungmetraje semnate de Radu Muntean, dar şi ca în filmele lui Cristi Puiu, în A fost sau n-a fost? de Corneliu Porumboiu sau în 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile de Cristian Mungiu, evenimentele din Boogie se desfăşoară într-un interval de timp mai scurt de o zi. Principala deosebire faţă de Furia (2002) şi Hîrtia va fi albastră (2006) este că acum conflictul şi tensiunea sînt interioare, nu exterioare; nu mai există bătăi, împuşcături şi morţi, cineastul e atras doar de trăirile protagonistului său şi de relaţiile sale cu familia, pe de o parte, şi cu prietenii, pe de altă parte. Judecînd după profilul trasat cu subtilitate de echipa de scenarişti (aceeaşi ca la Hîrtia va fi albastră: regizorul, Alexandru Baciu şi Răzvan Rădulescu), Bogdan Ciocăzanu (poreclit Boogie) el nu poate fi etichetat drept o victimă a societăţii. Părinţii săi au dus-o bine şi în perioada comunistă, şi după, cîtă vreme el a crescut într-un cartier rezidenţial de lux din Bucureşti (Cotroceni) şi a primit cadou o maşină cu ocazia majoratului (la cîţiva ani de la Revoluţie). Invidia foştilor colegi de liceu faţă de cel căruia nu-i lipseşte nimic – inclusiv succesul la sexul frumos – iese la suprafaţă şi acum, cînd Boogie are propria firmă (specializată în mobilier şi decoraţiuni) şi o maşină fiţoasă, o soţie frumoasă şi iubitoare, un fiu adorabil şi un al doilea copil pe drum. Şi totuşi, deşi s-ar putea crede că este fericit, el trăieşte un sentiment acut de insatisfacţie, în care se amestecă nostalgia tinereţii, fuga de responsabilitate şi teama că viaţa sa nu îi mai aparţine. Cuvîntul care îl defineşte cel mai bine pe protagonist este „plăcere“ (împreună cu familia sa lexicală). „Îmi fac şi eu o plăcere“, se justifică el în faţa soţiei, iar ulterior, declară unui prieten nemulţumit că jobul său nu mai prezintă nici un challange (barbarismele, alături de exprimările colocviale şi vulgare, ajută la creionarea personajelor): „E important să faci ce-ţi place“. Plecat la mare cu familia, de 1 Mai, Boogie îi regăseşte întîmplător pe cei mai credincioşi tovarăşi din anii de liceu şi de facultate, cu care a rupt legătura după naşterea copilului; alături de aceştia, el încearcă să se mai bucure o dată, într-o singură noapte, de toate plăcerile ce par acum din alte vremuri (beţii, cîntece de petrecere şi jocuri masculine, flirturi şi partide de sex cu necunoscute).

 

 

În film, drama acestui epicurian care n-ar trebui să aibă drame devine convingătoare datorită interpretării memorabile a lui Dragoş Bucur (foarte bine găsit, la fel ca şi restul distribuţiei), datorită scenariului inteligent şi dialogurilor funcţionale (chiar şi atunci cînd cuvintele nu comunică nimic), regiei precise şi imaginii excelente a lui Tudor Lucaciu, vechi colaborator al lui Radu Muntean (cadrele lungi, în care camera purtată în mînă îl urmăreşte cu obstinaţie pe Boogie, ne ajută să pătrundem în lumea şi în mintea personajului). Anamaria Marinca, la al doilea rol important pentru Noul Cinema Românesc, este soţia care urăşte să fie făcută „nevastă“, dar care vede în prietenii partenerului de viaţă un potenţial pericol pentru confortul lor familial şi reacţionează în consecinţă (răceala dintre ea şi Penescu, cel cu „ochii de peşte fiert“ – cum îl descrie ea –, devine evidentă la primul schimb de priviri). Secvenţa conflictuală dintre soţi, în care fiecare are dreptate în felul său, este cea mai intensă şi cea mai greu de uitat din întreg filmul; totuşi, la final (cînd ea spune „E bine c-am vorbit, altfel lucrurile astea se adună“, posibilă trimitere la replica finală – rostită tot de ea – din 4, 3, 2, „Hai să nu mai vorbim niciodată despre asta“), actriţa radiază atît de multă căldură încît arde ecranul. Mimi Brănescu şi Adrian Văncică sînt ireproşabili în rolurile celor doi prieteni ai lui Boogie (agentul turistic Penescu, respectiv „suedezul“ Iordache), aparent realizaţi pe toate planurile, dar, de fapt, plini de complexe şi regrete. În fine, Vali Muntean (fiul regizorului) a fost o fericită alegere conjuncturală pentru a-l juca pe juniorul familiei Ciocăzanu. Toate performanţele actoriceşti devin cu atît mai remarcabile cu cît tăieturile de montaj (Alexandru Radu a mai lucrat şi el cu Radu Muntean la Hîrtia va fi albastră) sînt foarte puţine pentru un film de 100 de minute.