OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Zilele trecute, cunoscutul pastor baptist Iosif Ton a publicat o ampla marturie despre trecutul sau zbuciumat, de-a lungul caruia, printre altele, s-a intimplat sa fie racolat ca informator al Securitatii. Citind, logica diabolica a acelor timpuri te infasoara ca o mantie de sub care grozaviile la care am fost supusi capata un inteles aproape uitat. La o lectura emotionala, cititorul este dispus sa sufere alaturi de victima.

Pastorul isi recunoaste greselile trecutului, sustine ca s-a rupt de Securitate, a fost supus persecutiilor si a luptat impotriva sistemului pina la capat.
Desi nu este prima marturie de acest gen, spre deosebire de celelalte, pastorul Ton declara ca s-a lasat racolat cu placere, intr-un moment in care, sustine el, era ateu. Cu alte cuvinte, greseala sa a fost comisa numai impotriva oamenilor, nu si impotriva Divinitatii. Spre finalul marturiei, pastorul Ton nu-si are a reprosa decit un singur pacat: pe cind era credincios, a participat, in anii 1951-1953, la o serie de manifestatii pe durata carora a urlat, alaturi de turmele incolonate, „Slava lui Stalin!“. Pentru un om care s-a lepadat de Dumnezeu si a fost informator al Securitatii cel putin zece ani, pozitie din care recunoaste ca si-a turnat „fratii“, greutatea greselilor trecutului pare total deplasata.

Trecem peste faptul ca marturia pastorului Ton vine dupa peste 35 de ani de cind sustine ca si-a incetat colaborarea (de ce acum? – o spune singur: „Dupa ce am luptat atitia ani pentru libertatea Bisericilor noastre si pentru cauza Evangheliei in Romania sub comunism, intreaga Romanie va constata totusi ca numele noastre vor aparea pe lista celor care au fost cindva informatori ai Securitatii“). Trecem peste multe pete albe din biografia sa (cum i s-a permis sa studieze in Anglia, intre anii 1969-1972; cum a fost lasat sa devina cadru universitar al Seminarului Teologic Baptist din Bucuresti; cum s-a facut ca, dupa ce a respins sugestia pastorului Wurmbrand de a se refugia in Statele Unite, pe motiv ca nu-si mai tradeaza o data fratii, noua ani mai tirziu exact asta a facut; cum de a acceptat sa colaboreze saptaminal la Europa libera, ani de zile, fara sa-si dezvaluie fosta colaborare cu Securitatea si cum de Securitatea – impotriva careia pastorul lupta pe viata si pe moarte – nu a incercat sa-i dea pina acum dosarul in vileag?).

La un moment dat, pastorul Ton spune: „Se creeaza, in zilele acestea, impresia ca cel mai mare pacat pe care l-ar fi putut comite cineva a fost pacatul de a fi fost informator. Eu cred ca au fost pacate mult mai grave decit acesta“. La modul general, e posibil. Pacatul de a fi fost calau securist stringind oamenii cu usa pentru a-i ticalosi. Sau activist de partid ajutind la distrugerea fiintei nationale. Dar pentru un om pus in slujba lui Dumnezeu, fie el preot de rind, ierarh ori pastor, nu cred ca exista o crima mai mare. Tradindu-i pe enoriasi, pe fratii intru credinta, omul de la amvon il tradeaza, in primul rind, pe Dumnezeu. El va fi supus judecatii lumesti si judecatii divine. E de ajuns, oare, sa pacatuiesti si sa te caiesti, prevalindu-te de jertfa Mintuitorului pe cruce, care a murit pentru pacatele noastre, ca sa te consideri exonerat de orice crima? O data si inca o data si inca o data? Asta e lumea crestina pe care o propovaduim? Pervertirea principiului divin al iertarii in imunitate pentru sfidatorii Legii?

Milostivenia lui Dumnezeu nu trebuie speculata cu nerusinare
La ce ne-a mai dat Dumnezeu cele zece porunci? „Sa nu marturisesti strimb impotriva fratelui tau.“ Cu atit mai mult, sa-l vinzi Securitatii? Sa patimeasca si sa plateasca fratele tau pentru ca tu sa ai mai putine necazuri si o viata mai buna? Poate ca fratele tau ar fi platit oricum, fiind un bun crestin, daca i-ai fi cerut-o. in virtutea acestui principiu, te-a si iertat. O iertare, dintr-un anumit punct de vedere, abuziva, caci pastorul Ton cerseste o indurare pe care oamenii nu i-o mai pot da decit sub masca ipocrita a memoriei tradate si a unui imbold biblic scos din litera si spiritul contextului. Dar daca oamenii pe care pastorul i-a tradat l-au iertat pentru ca erau buni crestini, cum se poate ierta el insusi cu atita seninatate? Absolvind, totodata, pacatul pastorilor informatori.
E posibil ca sufletul pastorului Ton sa fi fost torturat ani de zile. Nici retorica lui strimba, nici sofismele sofisticate nu vor fi putut sterge in totalitate urmele lasate de pacat in sufletul sau cazut. Nu as dori nimanui sa treaca prin framintarile prin care trebuie sa fi trecut o persoana care a intrat in tabara dusmanului, care ii prigoneste pe propriii lui frati, reluind pe dos experienta lui Pavel, ajuns Saul pe drumul Securitatii.

Dumnezeu este milostiv – numai privind lumea inca in picioare si e de ajuns sa-ti dai seama de asta, dar milostivenia Sa nu trebuie speculata cu nerusinare. „Eu scriu lucrurile acestea tocmai ca sa va pregatesc si sa va fac sa intelegeti ca acesti oameni, dupa o cadere, au fost reabilitati de Dumnezeu, au fost iertati de Dumnezeu si au devenit eroii pe care i-ati cunoscut voi.“ Nu numai ca au pacatuit si au fost iertati si reabilitati (cum facea partidul?) de Dumnezeu (de unde i se trage atita certitudine?), dar nu ni se cere cam mult sa-i mai si privim ca pe niste eroi? Daca pacatosul care isi regreta fapta este un erou, ce s-ar putea spune atunci de cei care nu au pacatuit nici cind au trecut prin suferinte atroce, cum a fost cazul pastorului Richard Wurmbrand?

Referindu-se la pastorii care au devenit colaboratori si nu vor sa-si recunoasca pacatul, pastorul Ton declara: „E mai bine sa stea numai la judecata lui Dumnezeu decit la judecata unor oameni rai si fara mila!“. Iata cum, dintr-o alta intorsatura de cuvint, cei care n-au fost turnatori au ajuns „rai si fara mila“. Deosebirea dintre judecata oamenilor si cea a lui Dumnezeu (si un pastor cu studii in strainatate ar trebui sa stie asta) este ca sentinta celei dintii are un caracter trecator, pe cind a celei de-a doua este eterna si cu atit mai cumplita. Daca ai platit pentru pacatele tale aici, exista sanse ca Dumnezeu sa-ti ierte o mare parte din vina, dar daca nici n-ai ispasit, ba ai mai si sfidat in numele lor, la ce te poti astepta?

Pastorul Ton, pe linga alte pacate, se face vinovat de instigare la perpetuarea trairii in minciuna si hula: „Cind si daca (!) se vor publica deodata toate dosarele informatorilor care au fost slujitori ai Bisericilor (pastori, diaconi, membri in comitete etc.) se va vedea ca fenomenul a fost mult mai masiv decit ne-am putut inchipui noi“. Dar oare ce face pastorul prin aceasta declaratie, daca nu sa ingrozeasca suflarea crestina? Consecintele sint catastrofale: „Unii s-ar putea sa-si piarda credinta. Unii se vor indeparta de Biserica. Pentru aceasta situatie trebuie sa ne pregatim noi“. O alta porunca spune: „Sa nu minti!.“ Pastorul Ton comite aceeasi greseala ca si ierarhii ortodocsi, care se identifica cu Biserica. Despre ce fel de Biserica vorbeste pastorul Ton? Despre cea infestata de pastori si comitete care au colaborat cu Diavolul? Asta sa salvam de la pieire? Adica tot pe ei? Salvarea Bisericii necesita, in primul rind, scoaterea tradatorilor din sinul ei.

incercind sa gasim prea multe scuze celor care au cazut in mrejele colaborarii cu Securitatea, nu vom fi, oare, capabili intr-o buna zi sa le gasim si securistilor insisi? Nu se aflau si ei sub presiunea sefilor lor? Nu riscau si ei, in caz de nesupunere, pedepse mari? Nu le-ar fi fost si lor persecutate familiile? Nu il vom intelege pe tiranul insusi? Pe slugile lui criminale? Pe toti asupritorii lumii acesteia? Nu vom accepta astfel in inima noastra esenta raului? Pervertind principiul iertarii pacatosilor, nu vom sfirsi prin a constata ca n-a existat rau, asa cum am ajuns sa ne trezim ca avem terorism fara teroristi, coruptie fara corupti si Securitate fara securisti? intr-o astfel de lume, neexistind pacat, totul este permis. Crimele impotriva umanitatii n-au fost decit o parere indusa de un fals complex de vinovatie. Crimele impotriva Divinitatii n-au fost decit niste himere zamislite de noi insine.
Fara sa fim constienti, am ajuns deja in Rai.
Text aparut in New York Magazine
octombrie 2007