Rămîne pictura o afacere sau poate deveni alternativă?

Autor: Liviana DAN | Categoria: Arte | 2 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Expoziţia lui Gili Mocanu, Tema, a fost primul eveniment al Fundaţiei Unilever şi a avut loc în iulie 2008, la Clubul Fabrica, str. 11 Iunie, Bucureşti.

Este de neexplicat cum un oraş energetic, tensionat şi dur ca Bucureştiul a rămas relativ închis experimentului vizual alternativ.

Bucureştiul nu oferă libertate, ori nu oferă destulă, grupărilor de artişti activi politic, scenei alternative, scenei de tip „squat“, cluburilor de underground, spaţiilor de proiecte ori „off-space“, galeriilor improvizate în ruine, hale… Bucureştiul nu este un legendar punct de întîlnire al artiştilor şi nu propune un forum pentru artiştii tineri. Este greu de imaginat, în Bucureşti, o structură de spaţii alternative precum cea generată de străzile din jurul muzeului de artă contemporană Hamburger Bahnhof din Berlin sau de districtul Bowery din jurul New Museum of Contemporary Art din New York.

Astfel de spaţii sînt o încurajare, dar şi un argument. Viziunea lor produce deseori o atitudine critică necesară. Sintagma acestor spaţii este mai puţin gîndită ca radicalitate puternică şi mai mult ca intensitate radicală. Subiectul: un forum liber cu influenţe multiple este relativizat şi eliberat de greutate.

Nu codurile devin mereu inactuale, ci realitatea descrisă în coduri se schimbă dramatic.

Într-un sens larg, în astfel de locuri se produc valori simbolice. Sinele este conectat la lumea de spirit alternativ. Acest sens fluid al identităţii şi această dinamică au înlocuit tema dominantă cu o deschidere diversificată. Spaţiile alternative schimbă conţinutul şi redistribuie cărţile. Procese care implică sume astronomice, dar şi cîştiguri pe măsură. În astfel de locuri, este teoria lui Brüger la fel de puternică ca şi teoria lui Greenberg?

Discursul alternativ al picturii pleacă de la cîteva adevăruri simple. Ce valoare are pictura într-o lume a cărei consecinţă este imaginea? Cum funcţionează pictura într-o lume axată pe comunicarea scurtă? Cît de des menţionezi cuvinte raportate la pictură cînd îi scrii unui prieten un mail?

Este pictura doar o afacere pentru că cinismul picturii a înlocuit emoţia cu banii? La Londra, cunoscuţii arhitecţi Herzog şi de Meuron au convertit o centrală termică într-o fabrică de artă contemporană – Tate Modern. Iar în Hala TurbinelorîTurbine Hall au început proiectele Unilever: „The Unilever Series at Tate Modern. The Product of Creativity“ – Louise Bourgeois, Juan Munoz, Anish Kapoor, Olafur Eliasson, Bruce Nauman, Rachel Whiteread şi-au realizat aici proiectele despre idei ca meditaţie, vreme, putere, globalism estetic, de fapt discursuri alternative despre meditaţie, vreme, putere, globalism estetic.

Au existat cîteva metafore prin care Unilever a dominat discursul în arta contemporană din ultima decadă. Un cunoscut preşedinte Unilever a livrat intelectual un suport pentru mulţi artişti contemporani, un drum fundamental în acest timp anxios. Apoi, Nicholas Serota, director la Tate Modern, a preluat acest concept şi a dezvoltat un tip de proiect aproape vizionar în dimensiunea artei contemporane. Categoric, Fundaţia Unilever din România, fondată pentru a susţine astfel de proiecte, are acelaşi vocabular. Alexandra Gătej, preşedintele Unilever pentru Europa Centrală şi de Sud, a impus stilul ca substanţă.

Austeritate sofisticată, dar cu o estetică curată şi clară. În discuţiile despre arta contemporană românească, Alexandra Gătej a uitat de charisma personală şi a ajuns la Gili Mocanu. În artă, există întotdeauna lumi singulare, iluzii erudite, există un idealism utopic. Sînt stările cele mai vulnerabile. Sînt stările care trebuie protejate. Şi Alexandra Gătej a înţeles acest lucru.

Gili Mocanu face parte din generaţia post-post-pictură, care redescoperă mult timp anulata bucurie a picturii abstracte. Este o pictură despre pictură. O pictură insensibilă la asistenţa istoriei şi a teoriei artei. Reinventată optic, abstracţiunea depăşeşte varianta clasică ori biomorfică şi devine alternativă. Intensitatea şi dimensiunea sînt extreme. Structura se bazează pe subiecte directe şi pe culori artificiale.

Gili Mocanu complică şi oboseşte realitatea. Singurele convingeri clare sînt cele alternative. Gili Mocanu aduce concepte numerice, sisteme lineare, un echer personal. Îşi aduce mereu anumite litere pentru a caracteriza optic obiectele şi sentimentele. Linia este îngheţată, este din marmură ori metal. Aspră, severă, suprafaţa fizică a picturii este consemnată la temă, la panou, la abstract. Consemnul la abstract este absolut. Nu există nimic ascuns, pentru că, în alternativ, misterul ar implica soluţii. Gili Mocanu deţine doar controlul asupra lucrurilor ştiute despre pictură.

În Fabrică, Gili Mocanu impune o pictură pentru controversatul brand al pragmatismului. Iar consecvenţele pragmatismului privat şi contagios duc tot spre un teritoriu intelectual neuzual. Oglindirea extra-minţii, seducţia mentală a unei filozofii separate de orice impact social.

Eliberat de zgomotele nefamiliare, pragmatismul de culoare gri face posibilă sinteza dintre istorie şi natură. Structurile minte nenaturalăîlume naturală devin obiective doar pe metafora Gili Mocanu.

Într-o lume mult mai lucidă, axa pozitivă ar putea fi imposibil de corectat. Dar Gili Mocanu trăieşte la apogeul iluziei şi, acolo, adevărul, binele, frumosul îngheaţă în forme. Forme care exasperează mai mult decît seduc.

La apogeul iluziei există ceva aspru şi, totodată, elegant. Există o agresivă luciditate, o înverşunare tonică, o violenţă copilărească – spaţiul se confundă cu intimitatea, infinitul cu salonul. Gili Mocanu ridică cea mai măruntă problemă la nivel de paradox.

Nu mai ştii unde sfîrşeşte teoreticianul şi unde începe pictorul. Gili Mocanu instituie un fenomen aberant – o derută cu convingeri atît de clare.

Adevărul nu stă în alegerea unei berete, a unui apus ori a unei canapele… Aroganţa prejudecăţilor lui Gili Mocanu este strălucitoare. Puterea morală devine responsabilă de evenimente.

Literatura se odihneşte. Memoria rămîne condiţia poeziei. Şi cum, în repaus, poezia devine operă, memoria şi literatura fac împreună o situaţieîsistem. Ca dispozitiv generic pentru tehnicitate şi pentru reflexul ei narcisist. Tehnicitatea înseamnă uitarea unor decizii. Tăişul se toceşte, eroziunea încurcă hotarele, diluează împărţirile. Cenuşiul se întinde, valiza gri, boxa gri, valul gri… Gili Mocanu tulbură cenuşiul.

Neliniştea aduce cu sine utopii, culmi sociale, dar riscă la tot pasul să fie anulată în sensul ei cel mai profund. Este o nelinişte tehnică. Discernămîntul analitic are contur alb, roz, verde ori bleu, bleu de constanţa… valul gri pare turnat în beton. Contururile albe sînt atît de albe şi de distincte încît par făcute din marmură.

Este reamintirea abstracţiei şi a resortului acesteia.

Vederile clare sînt vederi ale ficţiunii, ale spiritului.

Pentru Gili Mocanu, inteligenţa este o problemă de sănătate.

Idolatrizată ca ipostază, emoţia devine geometrie.

Geometrie deliberată.

Prototipul tensiunii ameninţă multiplu orice ansamblu de rang superior. Superior, în gradarea unificării. Pictura-capăt, pictura-peisaj absolut, pictura-ilustraţie la panou devin totalităţi împotriva altor totalităţi.

De fapt, un cod genetic nou pentru pictura-capăt, pictura-peisaj absolut, pictura-ilustraţie la panou.

Culoarea devastează, distruge tema.

Tema, la Gili Mocanu, rămîne protecţie, mijloc, pericol.

Tema anticipează iminenţa înţelepciunii, tema anticipează răspunsul adecvat.

Uimită în faţa frumosului, binelui, adevărului, tema este fapt-de-a-fi-în lume.

Asemenea unui templu industrial, asemenea unui peisaj industrial. Un real care se împarte în contrarii, unul mai pozitiv decît altul, chiar dacă fiecare este negativul altuia, şi care cere să fie, prin urmare, tratat simultan în contradictoriu. Un real de tip Gili Mocanu.

Tema este ipoteza unei conştiinţe intenţionale.

Ipoteza sinelui.

Pentru Gili Mocanu, natura sistemului nervos al formei, literei, sunetului este un joc. Un joc pe care îl cauţi, îl găseşti, îl foloseşti.

Un joc care rămîne sever.

Un joc cenuşiu pe care lumina îl face de argint.

Şi într-un loc alternativ susţinerea de argint rămîne pozitivă, cum pozitiv rămîne şi sentimentul că pictura poate fi salvată în locurile alternative.

Recomanda articolul prin:

Comentarii utilizatori

prea mult Gili Mocanumarius - Sambata, 20 Septembrie 2008, 21:34

Acest nume este repetat prea des, obsesiv, Gili Mocanu in sus, Gili Mocanu in jos desi el este subiectul absolut al articolului. Si, in general, foarte multa vorbarie destul de goala si confuza cand, de fapt, este un articol de reclama pentru Alexandra Gatej si ce bine a facut ca l-a sponsorizat pe Gili Mocanu.

PaiMestecalito - Marti, 23 Septembrie 2008, 13:50

Foarte bine ca Alexandra Gatej are parte de reclama si ce bine a facut ca l-a sponsorizat pe Gili Mocanu. E foarte clar pina aici. Tu ce vrei? Esti cam confuz, Mariuse.