OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Harmonia caelestis şi Ediţie revăzută au fost publicate la doi ani diferenţă – 2000 şi 2002 –, iar scrierea celei de-a doua coincide cu apariţia celei dintîi: sîmbătă, 8 ianuarie 2000, Péter Esterházy îi predă manuscrisul Harmoniei… dactilografei Gizella, iar pe 28 ianuarie bea o cafea cu „o persoană mai importantă decît o persoană importantă“, M., de la Oficiul Naţional de Istorie Contemporană (care administrează dosarele fostei poliţii politice maghiare), şi face cunoştinţă cu patru dosare groscioare, „notele informative ale unui agent“, i se spune. Agentul decedase cu doi ani în urmă, în 1998, şi era tatăl său, contele Mátyás Esterházy.

 

Există patru tipuri de texte în Ediţie revăzută, marcate explicit de autor (pentru Esterházy, forma limbii face obiectul unor strategii complexe, ireverenţioase la adresa normelor lingvistice, ţintind aproprierea şi deturnarea de sens a unor cuvinte): textul-corp, scris cu negru, reprezintă notaţiile lui la momentul lecturii dosarelor, un jurnal la cald, şi alternează cu fragmente în roşu (sînt citatele din notele informative şi cele din Harmonia caelestis); un nivel secund al comentariului, datînd din 2001, e marcat prin paranteze pătrate, iar ultimele adnotări, din perioada finalizării cărţii (2002), apar între paranteze ascuţite. Esterházy insistă întotdeauna – încă de la apariţia cărţii – asupra caracterului în mod excepţional absolut nonficţional al cărţii (începînd cu numele proprii, inclusiv cu cel al soţiei sale – altminteri, Anna, în Cartea lui Hrabal etc. – şi al persoanelor apropiate): brutalitatea faptelor, a realităţii face ficţiunea superfluă. Mai mult decît un roman, Ediţie revăzută e un raport asupra unei înfrîngeri şi cazul exemplar pentru condiţia umană în Estul aflat sub dictatură.

 

Straturile succesive de construcţie a textului includ Ediţia… în categoria nu atît a docu-literaturii, cît a reconstituirilor, „tehnică“ artistică intens practicată în contextul actual. Cu o singură addenda: acest mic, penibil informator – despre cine cu cine se întîlnea şi cine ce preferinţe sexuale avea – era tatăl lui Péter Esterházy, era eroul-martir adorat din Harmonia caelestis, acelaşi om în numele căruia mii de cititori s-au emoţionat, pe care ei şi l-au luat drept etalon: „După părerea mea, eu nu-l consider pe tatăl din H.c. (Harmonia caelestis, n.m.) o victimă, dar multor cititori le-a făcut plăcere să-l considere astfel. Din cauza asta au şi îndrăgit cartea. Bazîndu-ne pe acest drag se poate afirma: nu sîntem victime“ (p.216). Pe aceste două dimensiuni se dezvoltă acest (pseudo)roman: pe de o parte, un foarte trist roman de similiaventuri de spionaj domestic, întins de-a lungul a mai bine de două decenii, pe de altă parte, sfîşietoarea durere a unui fiu care descoperă realitatea paralelă în care trăia tatăl şi se vede, dintr-odată, faţă-n faţă cu relativitatea propriei vieţi şi a celor mai mici gesturi cotidiene, atît de simple, clare, lipsite de ambiguitate într-o existenţă normală. Un telefon la care se vorbeşte în şoaptă: o amantă, comentarii politice îndrăzneţe sau un raport urgent dat ofiţerului de legătură? Serile petrecute, una după cealaltă, la cîrciumă: un bărbat sociabil, cu chef de viaţă şi cu mulţi prieteni sau o însărcinare din partea securiştilor? Ceea ce constituie nota specifică a situaţiei, a condiţiei de turnător a contelui Esterházy e totala lipsă de anvergură, importanţă, greutate: nici un moment, nici măcar atunci cînd „şefii“ lui cochetează cu ideea de a-l trimite într-o misiune de spionaj internaţional, acest informator n-are calibrul lui Sacha Anderson, de pildă. Căderea nu e de pe piedestalul eroului, ci de pe scaunul tatălui.

 

Mátyás Esterházy e racolat de ávó (echivalentul maghiar al Securităţii) în 1957, cu numele de cod Csanádi – mai exact, la începutul anului, imediat, practic, după evenimentele din ’56 (octombrie-noiembrie) de la Budapesta, iar primele lui note sînt legate de oameni şi activităţi „contrarevoluţionare“. Cale de sute de pagini, scrie despre partide de bridge, cere voie să se ducă la Viena să-şi vadă tatăl bolnav, îşi face autobiografia („Provin dintr-o familie de conţi. (…) Am patru copii minori, între 4-10 ani. În prezent sînt parchetar necalificat, în afară de asta fac traduceri pentru OFFI“, p.162), primeşte sarcina să-şi întrebe o cunoştinţă despre o ghicitoare la care să-şi trimită o rudă, declară că bănuieşte pe cineva c-ar fi „poponar“, bea cafea, face rost de antologia Gloria victis, e trimis la Tîrgul de Agricultură, cere reţete pentru pateuri cu jumări, se împrieteneşte cu tutungerese, raportează ce aude în trenul interzonal despre invazia Cehoslovaciei, se duce la cîrciumi, „aprofundează relaţii“, vorbeşte de bine despre fiul său cel mare, călătoreşte, i se confiscă nişte cărţi, povesteşte despre Ungaria antebelică. Cam aşa s-ar putea rezuma 23 de ani în slujba regimului de democraţie populară. Din asta n-ai putea face Viaţa celorlalţi. Nu e nimic altceva decît un raport despre imensul dezechilibru dintre greutatea trădării (privită prin ochii fiului: „Noi – oamenii: pe care i-a trădat şi pe care nu i-a trădat – nu putem să-l iertăm pe tata, pentru că-n faţa noastră nu şi-a recunoscut faptele şi nu le-a regretat, n-a regretat faptul că l-a învins partea mai întunecoasă a sufletului său. Astfel îl putem compătimi, îl putem detesta şi putem să nu-l luăm în seamă. Scuipa între ochi sau să ni se rupă de el: ăsta-i destinul tatălui meu.“ – p. 327; există în Ediţie… un fragment, de cîteva pagini, de exorcizare a memoriei paterne, o extraordinară, emoţionantă succesiune de invective, atribute, aproape blesteme adjectivale care încearcă să smulgă din suflet iubirea fiului, un exerciţiu lingvistic unic chiar la Esterházy) şi nesemnificativul ei – în ordinea dramelor majore pe care acest regim le-a generat.

 

Dar are dreptate, pînă la urmă, Adam Michnik: chiar sîntem cu toţii la mila arhivelor fostelor poliţii secrete? Şi: este Ediţie revăzută romanul vieţii unui informator sau al necunoscutei vieţi paralele a unui tată? Distanţa faţă de argumentele lui Michnik e simplu de stabilit: faptul că Mátyás Esterházy a turnat la ávó e indubitabil, iar situaţia nu e cea a stabilirii unui adevăr pe baza mărturiilor aduse de arhivele secrete. Notele sînt olografe, iar materialul adăugat de ofiţerii poliţiei politice, interesant doar la nivel antropologic şi de limbaj. Contează, în primul şi-n primul rînd, importanţa dovezilor pe care cazul Esterházy le aduce unui alt dosar: perversiunea ipocriziei ca marcă a societăţii comuniste est-europene, însuşi faptul că n-avem de-a face cu un Sacha Anderson, că nu e nimic spectaculos, spumos, senzaţional aici. Actul, în sine, al minciunii şi însăşi banalitatea raţiunilor ei. Poate doar numele informatorului şi personalitatea fiului lui să fi dus, în alte condiţii, această revelaţie a colaborării pe prima pagină a cotidienelor.

 

În 1980, colaborarea lui Mátyás Esterházy cu ávó încetează, la cererea lui (voia să se pensioneze, iar soţia sa, mama lui Péter, „indecent vorbind, se pregătea deja pentru rolul ei principal din Verbele auxiliare ale inimii“ – p.324) – într-un fel, e o coincidenţă care face acest raport posibil: dosarele poliţiei secrete de după 1980 nu sînt accesibile decît cu aprobări speciale, ultimii nouă ani ai regimului sînt un cu totul alt film de aventuri şi spionaj. Rezumată în note informative, viaţa unui om, a turnătorului, e o imensă, o totală ratare în derizoriu. Aceeaşi viaţă, în postura de tată, în ochii unui fiu, a putut fi un mare şi total roman al dăruirii, al iubirii, al abnegaţiei, suferinţei – nu (doar) fiul şi l-a trădat, nu şi-a trădat doar imaginea, oglindită în iubirea filială, din Harmonia caelestis, s-a trădat pe el însuşi. „Viaţa tatălui meu, dovada nemijlocită (şi greţoasă) a faptului că omul este liber“ (ultimele rînduri ale Ediţiei revăzute): într-o carte în care ironia şi autoironia amare, infinit de triste, revin pe fiecare pagină, aceasta e o afirmaţie cît se poate de serioasă – singura, marea libertate a omului pe care nici chiar comunismul n-a putut-o ucide e cea de a se trăda, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, pe sine însuşi.