OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pentru prima data in Romania un presedinte se implica direct si profund in dezbaterea pe tema educatiei. Tot pentru prima data, presedintele este cel care provoaca dezbaterea, nerezumindu-se doar la indemnuri patetice, precum cel de deprimanta amintire, „invatati, invatati si iar invatati“, sau la a premia elevi olimpici cum facea Emil Constantinescu sau la a saluta initiative populiste precum cornul si laptele, asa cum a facut-o presedintele Iliescu.

De mult timp stiam ca presedintele Traian Basescu si-a facut o comisie pentru educatie la Cotroceni, incintat probabil de succesul pe care l-a avut aceasta abordare, in cazul comisiei Tismaneanu, pentru condamnarea comunismului. Cind am aflat de infiintarea comisiei am avut oaresice obiectii, intucit credeam ca vom asista la inca o initiativa, inca un proiect venit sa provoace confuzie in lumea educatiei. Mi se parea ca presedintele, din dragostea pentru batalia politica, va ataca iarasi guvernul, folosindu-se de educatie, el neavind atributii executive in aceasta zona, si intr-un final nu se va alege nimic. O alta obiectie (pe care continui sa o am doar partial) era legata de modul in care se crease comisia si de componenta acesteia. Nu semana nici pe departe cu experienta Comisiei Tismaneanu, care a lucrat extrem de transparent si care beneficia de prezenta unor oameni cu greutate. Nu ca in Comisia Miclea nu ar fi oameni cu greutate, doar ca nu mi se pare suficient de reprezentativa pentru tema in cauza.

Mi-as fi dorit sa regasesc acolo macar un reprezentant al sistemului preuniversitar (toti sint doctori universitari), macar o femeie – si asta nu de dragul unui gender balance, ci pentru ca femeile, majoritare in educatie, trebuie sa se regaseasca si sa se simta reprezentate in momentul in care citesc raportul – si mi-as fi dorit macar unul dintre expertii nostri in educatie cu experienta internationala in reformarea sistemelor de educatie. Avem experti bine pregatiti si bintuie prin toata lumea, dar la ei acasa nu-i baga nimeni in seama.
Ma grabesc aici sa marturisesc ca obiectia mea legata de faptul ca presedintele si-ar depasi limitele constitutionale ale mandatului a fost fara temei. Si asta din cauza prestatiei sale si a intregii comisii: am asistat la prezentarea unui raport tehnic, care nu a facut referiri la oameni, ministri lamentabili sau partide iresponsabile. Presedintele si membrii comisiei pareau sincer interesati exclusiv de soarta educatiei si a ceea ce se intimpla in acest sector care se afla in degradare. Acest lucru da o sansa in plus dezbaterii.

Raportul
Principalul merit al acestui raport este acela ca exista. Adica, prin simpla sa prezenta, a catalizat o dezbatere in care presedintele i-a adunat laolalta pe cei care dezbat separat, de mai mult timp si fara rezultate, soarta educatiei si le-a spus si el cam ce trebuie facut si sa faca odata!
Raportul pune corect diagnostice educatiei. Putin cam dur, cam prea transant, dar in general corect. Raportul nu prezinta noutati. Lucrurile care sint expuse acolo sint prezente de citiva ani buni si in dezbaterile (de tip expert) din educatie. in mod fericit (as spune eu), o parte din solutiile prezentate de raport fusesera anuntate inainte si de ministrul educatiei ca parte a unui asteptat pachet legislativ ce va fi inaintat Parlamentului in toamna.

Raportul nu este nici foarte original. Ar fi nedrept spus ca este „o compilatie“, cum am auzit la unii, dar raportul se bazeaza pe o serie de alte rapoarte si cercetari la care au mai participat membrii comisiei sau pe studii facute de altii. Dar rolul acestui raport nu era sa inoveze stiintele educatiei sau sa devina o lucrare stiintifica, de referinta in universitati. Rolul sau era acela de a pune in miscare fortele adormite din educatie, inclusiv pe cele din universitati.
Nu multi au fost cei care au inteles abordarea lui Mircea Miclea in acest raport si asta din vina domniei-sale, pentru ca nu a reusit pe deplin adaptarea discursului sau universitar la nivelul lumii. Ceea ce s-a retinut in general ca au spus presedintele Traian Basescu si profesorul Mircea Miclea a fost afirmatia ca „sistemul nostru de educatie este ineficient, nerelevant, inechitabil si de slaba calitate“. Ceea ce a cam inflamat o parte a audientei. Ce nu s-a inteles a fost ca Mircea Miclea a optat pentru o analiza de tipul celor de evaluare a politicilor publice, care, in acest caz, se bazeaza pe evaluarea unui sistem din punctul de vedere al eficientei sale in mod comparativ, al relevantei pe care o are asupra altor sisteme (piata fortei de munca), al echitatii pe care este capabil sa o genereze si al calitatii, sau mai bine zis al sistemelor de asigurare a calitatii pe care ar trebui sa le aiba.

Evident, din toate aceste puncte de vedere, analiza lui Miclea sta in picioare. Nu e nevoie de cercetari pentru a-ti da seama ca primul lucru pe care agentii economici il fac atunci cind angajeaza absolventi este sa le dezvolte acestora competente (relevanta), pentru a vedea cu ochii tai ca un elev mediu din rural nu poate avea aspiratiile educationale ale unuia din urban, sau ca megasistemul de educatie (cu cei 250.000 de angajati) nu are nici un fel de mijloace de control al calitatii actului educational. in ceea ce priveste eficienta, lucrurile nu sint chiar atit de negre precum le prezinta raportul: e adevarat, in evaluarile comparative internationale sintem sub media pe Europa, dar nu foarte departe de aceasta, si asta in cazul in care toata societatea si economia au inregistrat fel de fel de recorduri negative. Nu putem cere educatiei sa fie intr-un mod cu totul diferit decit este societatea, si asta si in conditiile unei subfinantari cronice.
Concluziile generale ale raportului sint aplicabile atit invatamintului preuniversitar cit si celui universitar, desi modelul de organizare a acestora difera destul de mult. Primul este puternic etatizat si asumat de stat, al doilea este intr-o buna masura autonom si lasat in responsabilitatea universitatilor, fie ca sint de stat sau particulare.

in afara de a face radiografii si de a pune diagnostice, comisia prezidentiala a mers mai departe oferind solutii. Nu ne vom referi aici la masurile concrete, care, desi sint interesante si au potential, par insuficiente si nu raspund prea complexelor provocari ale sistemului, pe toate palierele sale. Ne vom referi la principiile pe care comisia le presupune in reformarea curriculumului national, adica a ceea ce elevii si studentii invata in salile de clasa. Pentru a sti cum vrem sa iasa elevii nostri din scoala, in momentul in care devin absolventi, si pentru a sti pe ce am dat noi toti bani statului, ca sa-i formeze pe concetatenii nostri mai tineri, pentru a deveni utili societatii trebuie sa ne raportam la un cadru de referinta. Evident, acesta trebuie sa fie compatibil cu cadrul de referinta european, din necesitatea recunoasterii calificarilor similare in toata Uniunea Europeana. De aceea, primul principiu al reformei curriculare propus de Comisia Miclea este centrarea cadrului de referinta pe ideea de competente-cheie. Prezentam mai jos propunerea comisiei:

1. Competente de comunicare in limba materna si in doua limbi de circulatie internationala;
2. Competente fundamentale de matematica, stiinte si tehnologie;
3. Competente digitale (de utilizare a tehnologiei informatiei pentru cunoastere si rezolvarea de probleme);
4. Competente axiologice sau de valorizare (necesare pentru participarea activa si responsabila la viata sociala);
5. Competente pentru managementul vietii personale si al evolutiei in cariera;
6. Competente antreprenoriale;
7. Competente de expresie culturala;
8. Competente de a invata pe tot parcursul vietii.

Aceasta schimbare de perspectiva va trebui sa aiba influente si asupra evaluarii (evaluare continua la clasa, teste nationale sau bacalaureat). Comisia este foarte clara in acest sens: „Fiecare disciplina si proiectele interdisciplinare vor fi judecate nu prin cantitatea de informatii pe care o transmit, ci prin contributia la formarea competentelor mentionate“.
Al doilea principiu al reformei curriculare este flexibilitatea. Flexibilitatea se refera la imputernicirea scolii si a profesorilor de a decide ce discipline si, in interiorul disciplinelor, ce continuturi vor fi oferite elevilor. Raportul propune ca 70-80% din ceea ce se preda sa fie curriculum national impus de minister, iar restul procentelor sa fie expresia initiativei scolilor si profesorilor care cunosc mult mai bine „nevoile elevilor si ale comunitatii“. Nu ma pot abtine aici sa nu mentionez ca aceasta schimbare a fost adusa de fostul ministru Andrei Marga acum opt ani, dar si ca a fost distrusa de ministrul PSD Ecaterina Andronescu, care nu a inteles-o.
Cel de-al treilea principiu al reformei curriculare este prea simplu de inteles pentru a insista: nevoia de formare a oamenilor, a cadrelor didactice, pentru a intelege si adopta schimbarile. Chiar daca logica acestui principiu este atit de simpla, pina acum sistemul de formare a cadrelor didactice a fost neglijat de toate pseudoreformele care s-au incercat.

O perspectiva realista si interesanta este data de principiul digitalizarii curriculumului. imi este greu sa nu-mi arat entuziasmul fata de realismul urmatoarei afirmatii: „Trebuie sa recunoastem ca tehnologiile digitale multimedia au schimbat fundamental modul in care mintea opereaza cu informatia. Performanta depinde mult mai mult de capacitatea de a utiliza instrumentele de cunoastere decit de activitatea cognitiva interna“. Si de aici rezulta o serie de pasi ce ar trebui urmati pentru informatizare, pentru transpunerea in forma digitala a informatiei, fiind absurd ca astazi sa o prezentam la scoala „in acelasi format ca in secolul al XIX-lea“. Evident ca o astfel de abordare, care nu este deloc futurista ci doar realista, ne va aplana si dilemele teoretice despre rolul manualelor in predare etc.
Evident, este greu de a trata chiar si intr-un articol cuprinzator ca acesta, gazduit de Observator cultural, intreaga paleta de masuri propusa de Comisie. Dar inca un lucru nu trebuie si nu poate fi neglijat: paragraful despre accelerarea descentralizarii sistemului de invatamint preuniversitar.

Expresivitatea raportului ne scuteste de alte comentarii.
Sistemul de invatamint preuniversitar continua sa fie supracentralizat, aproape ca in vremea socialismului multilateral dezvoltat. Unitatile de invatamint nu au nici o competenta in constructia propriului buget si nici o flexibilitate in executia lui. Alocarea bugetului din asa-numitele „cote defalcate din TVA“ se face total netransparent de catre Ministerul Finantelor Publice, pentru acoperirea costurilor, nu pentru atingerea unor tinte educationale clare. Curriculumul la dispozitia scolii este cvasiinexistent, iar flexibilitatea curriculumului disciplinelor – nula. Scolile nu-si pot angaja propriul personal si nu-l pot concedia, chiar daca este neperformant. Pina si numirea unui director de scoala se face printr-o decizie a ministrului Educatiei. Scolile nu au nici un contract de performanta cu comunitatile care le finanteaza si in fata carora ar trebui sa dea socoteala.

Unitatile scolare isi limiteaza misiunea la a-i invata pe copiii comunitatii si nu se implica deloc in educatia adultilor, ca si cum nu am trai intr-o perioada istorica in care invatarea permanenta face diferenta. Activitatea scolii se limiteaza la orele de curs, iar copiii, intre ultima ora de curs si venirea acasa a parintilor, sint lasati la cheremul strazii. Scoala nu stimuleaza participarea activa la viata comunitatii si responsabilitatea sociala, pe care le pot dezvolta implicarea in programe...
Si acum si cite ceva de rau sau mai bine zis o critica constructiva, despre aspecte ce pot suferi imbunatatiri. Metoda de analiza aleasa de comisie (sint sigur ca ii apartine lui Mircea Miclea insusi) nu s-a referit deloc la situatia aparatului managerial al sistemului. Nu am intilnit nici o analiza a cadrului institutional, a ministerului cu multele institutii din subordonarea sau coordonarea sa. Fara acestea raportul nu poate fi complet.
S-a vorbit doar tangential de nevoia adoptarii unor noi practici pedagogice si didactici moderne (altele decit cele legate de IT).

Din modul in care a fost promovat raportul, ne asteptam chiar sa propuna schimbarea directiei invatamintului romanesc cu 180 de grade, ceea e nu e chiar asa. Desi criticat de unii ca fiind rezultatul unei gindiri capitaliste si masculine, mentalitatea etatista a masurilor propuse nu poate fi trecuta cu vederea. Desi nu o recunosc, membrii comisiei vad reformarea educatiei tot in limitele institutionale ale statului. Nici un cuvintel despre masuri active de privatizare a invatamintului preuniversitar. Toate acele minti luminate vor sa rezolve problemele invatamintului, multe dintre probleme fiind sistemice, generate de un sistem cu sute de mii de angajati (profesorii), milioane de beneficiari (elevii, studentii), zeci de milioane de beneficiari indirecti (parintii, bunicii, angajatorii s.a.m.d), aducind tot masuri care sa fie implementate de sus in jus, eventual cu o precizie de bisturiu. in aceasta viziune, educatia ramine de-a pururea apanajul statului, responsabilitatea statului, problema statului. Societatea, economia nu sint decit „avantajatii“ beneficiari, dar nu si parte a solutiilor. Dar acest aspect merita o discutie separata.

Discursul
Discursul prin care presedintele a deschis dezbaterea a fost, cum era si normal, mai putin tehnic si a atins acele probleme care au impact direct asupra familiilor cu copii si tineri in sistemul de educatie. Discursul a fost totodata unul dur, care a spus lucrurilor pe nume, cu toate ca aceste adevaruri rostite de gura prezidentiala au deranjat multa lume. A fost un discurs menit sa distruga clisee, dintre care se remarca acela al olimpicului roman, prezentat de clasa politica, pina acum, drept etalon al educatiei nationale. Este vorba despre acel olimpic exceptional ale carui rezultate nu au nimic in comun cu sistemul de invatamint si care se datoreaza vocatiei si efortului sau individual si unor profesori dedicati, si ei, la rindul lor, exceptionali. in discursul sau presedintele a vorbit despre un tabu al dezbaterii din educatie, evitat cu grija de discursurile ministrilor din trecut: meditatiile ca sistem paralel de educatie la sistemul oficial „care inghit in unele cazuri resurse financiare per familie mai mari decit alocatiile publice pentru formarea unui elev.

Pe aceasta cale, familiile ajung sa plateasca educatia de doua ori. O data in calitate de contributori abstracti si impersonali ai bugetului pentru educatie, si a doua oara in calitate de clienti ai meditatorilor, proveniti de altfel din aceeasi lume a scolilor, liceelor si facultatilor“. Retorica prezidentiala intreba daca este in regula sa platim de doua ori pentru un sistem de educatie ineficient si nerelevant.
in momentul in care discursul a ajuns la tema descentralizarii, ma asteptam sa sara, daca nu artificii, atunci macar scintei. Acesta era momentul prielnic in care Traian Basescu putea sa arate cu degetul spre Palatul Victoria. Descentralizarea promisa de Alianta DA, parte a programului dupa care mai guverneaza inca si Guvernul Tariceanu II, este inca un deziderat. Cert este ca presedintele a avut un discurs cuminte (spre nemultumirea subsemnatului), evitind sa foloseasca raportul ca arma in conflictul cu Guvernul sau cu Parlamentul. „Cred ca mai importanta decit critica adresata unui ministru sau unui partid care a gestionat domeniul educatiei si cercetarii este vointa de a descoperi ce modalitati de solutionare a problemelor exista“ , spunea la un moment dat presedintele.

inca unul din tabuurile dinozaurilor din educatia romaneasca, din sfera invatamintului superior a fost aluzia directa la demonetizarea doctoratelor obtinute in Romania de cele mai multe ori pe bani sau pe status (ultima afirmatie imi apartine). Acesta a deplins faptul ca multe universitati din Romania „elibereaza doctorate pe banda rulanta, ca intr-o sectie de uzina“. Traian Basescu a aratat ca in invatamint sint „cultivate mediocritatea si compilatia“ in detrimentul excelentei si al inovatiei.
in discursul sau si pe baza solutiilor indicate de comisie, Traian Basescu a propus tuturor fortelor politice un pact pe educatie, un pact pentru urmarirea acelorasi principii si obiective pentru mai multi ani de acum inainte, indiferent de partidul care vine la guvernare. Acum, ideea unui pact transpartinic are doua taisuri. Daca se merge mai departe si daca se va semna un pact nu doar pe principii si chiar pe un calendar de implementare a masurilor, vom obtine predictibilitate si performanta. Acest model a dat rezultate in alte tari in care fortele politice au convenit asupra unui asftel de pact pentru educatie. Celalalt tais apare daca punem raul inainte: in cazul unui esec, cine isi asuma respectivul esec daca toate partidele se inhama la acelasi proiect comun? Noi pe cine mai tragem la raspundere?

Dezbaterea
Dupa discurs si prezentarea raportului, urmeaza dezbaterea. Si la Cotroceni, dupa vorbitorii oficiali, desi erau prezente citeva sute de persoane, a luat cuvintul cine a vrut si numai cine nu a vrut nu si-a spus parerea. Abordarea, poate prea democratica, a dus prea mult la diluarea mesajului. Toti cei care dezbat fara eficienta de ani de zile si-au reluat discursul, fiecare pe limba lui, intr-un dialog al surzilor. Oameni care voiau sa se promoveze luind cuvintul la acea larga si onorabila adunare au venit cu fel de fel de propuneri, unele interesante, dar multe inutile, absurde sau ridicole. Ma indoiesc ca multi dintre ei citisera cu atentie inainte raportul, desi acesta era deja public de citeva zile si la indemina oricui, pe Internet. Continui sa ma indoiesc ca au inteles mare lucru inainte sa iasa pe poarta Cotrocenilor. La dezbatere va continua sa participe inclusiv eroul principal al povestirii, Mircea Miclea. Este de remarcat si in cazul domniei sale apetenta mai mare prentru proiectare si dezbatere decit cea pentru implementare. A fost ministru si a plecat, lasind in urma initiative frumoase care nu si-au aflat sfirsitul scontat. Poate de data aceasta nu se va mai opri.

Ministrul educatiei a anuntat deja finalizarea unui intreg pachet de legi pentru educatie, acum fiind in momentul in care doar asteapta reintoarcerea parlamentarilor din vacanta. Si totusi este putin probabil ca macar o parte dintre solutiile raportului sau din viziunile dezbaterii ce va urma sa se regaseasca in legile din toamna. Ar fi pacat sa se intimple asa si tot ce a lucrat Comisia Prezidentiala sa fi fost degeaba.
Ramine de vazut daca acest raport este doar parte a dezbaterii din educatie sau se poate transforma intr-un document programatic si strategic pentru masuri necesare.