OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Draga Ciprian,

Sa reluam, asadar, firul discutiei noastre despre Raportul Comisiei prezidentiale pentru analiza dictaturii comuniste din Romania. in articolul tau „Analiza, ritual si spectacol“, reformulezi raspicat convingerea ca „vorbim de un act ritualic, superficial, care are toate sansele sa fi fost ultima ocazie ca societatea romaneasca sa ajunga la o clarificare fata de comunism“. in raspar fata de fatalismul tau, eu simt nevoia sa „reiterez“, cum se spunea in limba de lemn a Plenarelor de altadata, convingerea ca, indiferent de problema calitatilor sale (in care eu, spre deosebire de tine, chiar cred), Raportul nu are cum, si, in mod realist, nici nu isi propune, sa inchida dezbaterea despre comunism.

O alta durata istorica
Fiindca severitatea criticii tale deriva, dupa parerea mea, in foarte mare masura din sentimentul ratarii ultimei ocazii, (ceea ce o transforma, cumva, in ratarea ultima, in esecul suprem), da-mi voie sa ma pronunt si eu in aceasta privinta. Si sa incep prin a ma intreba: era elaborarea acestui Raport realmente o ocazie pentru a atinge „clarificarea fata de comunism“? in opinia mea, raspunsul este afirmativ doar daca dam termenului „clarificare“ un sens formal: acela de limpezire a raporturilor institutional-juridice ale statului roman cu trecutul sau comunist. O „clarificare“ menita sa ne conduca, pe noi ca societate, la un nivel mai profund al reflectiei morale presupune, in opinia mea, o alta durata istorica. Mai precis: o transformare in ordinea modelelor cognitive si a structurilor de (auto)analiza morala echivalenta cu un salt civilizational. Ca sa ne exprimam in termeni maiorescieni, presupune o mutatie la nivelul fondului, nu (doar) al formei.

Nu cred ca prezentarea Raportului era o ocazie de sobra intilnire cu sine a societatii romanesti pentru simplul fapt ca, in opinia mea, va mai curge multa apa pe Dimbovita pina cind un numar suficient de cetateni sa-si ia cu adevarat in serios cetatenia si, prin aceasta, sa schimbe orizontul judecatilor lor morale care poarta asupra spatiului public. Cred ca standardele de precizie, complexitate, obiectivitate, onestitate (inteleasa, aceasta, in primul rind ca refuz al automistificarii) in atitudinea fata de sine a societatii civile (adica a fiecaruia dintre membrii sai in parte) pe care le pretinzi tu reprezinta un obiectiv profund dezirabil. Dar eventuala noastra evolutie intr-acolo este un proces cu implicatii culturale complexe (in sensul sociologic, referitor la sistemele de valori, competitive si divergente, ce ne orienteaza existenta in general, nu doar consumul intelectual-artisitic).
Asadar, aici nu joaca doar factorul „duratei lungi“ in care se produce transformarea convingerilor profunde larg impartasite (cum ar fi aceea a posibilitatii unei distinctii rapide si neproblematice intre Fortele Binelui si Fortele Raului).

De o maxima relevanta este si faptul ca evolutia formelor de gindire si a criteriilor de judecata este un proces multidimensional (printre altele, si fiindca este „spontan“, tinind de mecanisme complexe de autoreglare si neputind fi coordonat dintr-un unic centru, ba chiar neputind fi, in general, directionat voluntar), esentialmente diferit de activitatea cognitiv-normativa a unei comisii prezidentiale de analiza, care este obligatoriu unidimensionala (atit in sensul coordonarii rationale bazate pe ierarhii functionale si proceduri de decizie, cit si in sensul aducerii faptelor de analizat intr-un acelasi plan, sau pattern, al cauzalitatii „formal-institutionale“).
Repet, acest argument nu atinge substanta Raportului ci, pe de o parte, faptul ca elaborarea unui astfel de document nu putea reprezenta o veritabila ocazie de clarificare in sensul dorit de tine, iar, pe de alta parte, faptul ca, indiferent daca isi atinge sau nu obiectivele specifice, el nu are cum sa impiedice procesul de lunga durata al schimbarii valorilor si a modului de a le asuma/trai, implicat, cred eu, in notiunea ta de „clarificare“.

Desigur, ai putea spune (cum si spui, de altfel) ca, desi nu ne puteam astepta in mod rational ca Raportul sa schimbe ceva fundamental in sensibilitatea noastra moral-politica, el putea macar initia sau impulsiona un proces de schimbare. Da, acest lucru ar fi fost/este posibil, dar el nu tine de ordinea necesitatii. Ar fi fost/ar fi o conjunctie fericita de factori daca, prin ceea ce am putea numi „calitatile sale secundare“, incepind cu elementele stilistice si terminind cu nuantele judecatilor sale, Raportul ar fi oferit/va oferi si stimulente pentru travaliul nostru asupra experientei traumatice a comunismului. Dar acesta ar fi un corolar oarecum „accidental“ (exista, fara indoiala, si accidente fericite) al misiunii sale de baza, care tine de lamurirea raporturilor cetatenilor cu statul ai carui subiecti au fost si sint, iar nu de relatiile, sa le spunem „orizontale“, de tip „fata-n fata“, dintre constiintele ce ar trebui sa compuna intr-o comunitate civica.
Cred ca putem discuta liber (si productiv) despre masura in care Raportul reuseste sa iradieze dincolo de expunerea unor structuri de tip vertical si abstract ale statului ca depozitar al loialitatii civice si detinator al monopolului absolut al violentei.

Despre masura in care ne orienteaza inspre acel mod al existentei noastre civile ce presupune relatia intre constiinte libere, capabile de indoiala (in primul rind, de indoiala de sine) si constiente de complexitatea tensionata inerenta in asumarea lumii pe care o giram in comuna. Dar as spune ca aceasta discutie: a) nu decide asupra relevantei propriu-zise, fundamentale, a Raportului, fiindca adecvarea la sine a unui demers nu poate fi evaluata in functie de intensitatea unuia dintre efectele sale secundare; b) vorbeste ea insasi, prin chiar posibilitatea ei, despre faptul ca Raportul nu inchide, ci mai degraba deschide reflectia asupra intricatiilor morale, sociale, culturale ale comunismului romanesc – o deschide atit prin ceea ce spune sau sugereaza, cit si prin faptul ca instiga sa se manifeste nelinistea noastra fata de noi insine si nevoia de a cauta radacinile responsabilitatii morale si dincolo de sfera vinovatiilor formalizabile.

Scuzele presedintelui
Ca sa sintetizez ceea ce cred eu ca este cauza diferentei noastre de perceptie, voi spune ca, in timp ce tu consideri ca avem de-a face cu ratarea unei ultime ocazii pentru a marca ruptura definitiva de trecut, eu cred ca avem de-a face cu fructificarea, aflata inca in desfasurare, a unei ocazii de a realiza continuitatea. Ca sa fiu mai clar, este vorba de continuitatea statului cu sine insusi, prin asumarea vinovatiei si responsabilitatilor imense acumulate in perioada comunista. Sa nu uitam ca functia Raportului era aceea de a furniza argumentele pentru o condamnare a comunismului ce ii revenea, ca act public, Presedintelui, deci celui ce reprezinta Statul, celui ce poate vorbi in numele Statului (de altfel, „sa nu uitam“-ul de la inceputul frazei nu ti se adreseaza tie, care ai sustinut ca, in masura in care Raportul se grabeste sa procedeze, el insusi, la o condamnare morala directa si explicita a comunismului, el isi depaseste mandatul constitutional).

Iar condamnarea comunismului nu trebuia sa reprezinte nici ea (si nu a reprezentat) un scop in sine, ci, preambulul necesar pentru momentul, cu adevarat ritualic, aici simt nevoia sa preiau termenul tau, in care Presedintele si-a cerut scuze in fata Natiunii, si in primul rind in fata unei natiuni a victimelor locuind deja, intr-o foarte mare masura, pe lumea cealalta, pentru crimele „legale“ (in sensul ca, in cazul lor, Legea insasi devine un corp delict, de o natura similara cu pistolul sau cutitul adus in fata instantei intr-un proces de omucidere) de care Statul roman se face vinovat, de-a lungul celei de-a doua jumatati a secolului XX.

in opinia mea, nu condamnarea in sine, ci scuzele Presedintelui reprezinta punctul culminant, nu doar al ceremoniei publice, dar al intregului proces initiat odata cu decizia infiintarii Comisiei prezidentiale pentru analiza dictaturii comuniste din Romania. Acesta este momentul in care ar trebui sa inceapa inversarea tendintei, dominanta pina acum, de a invoca ritualic ruptura cu trecutul si de a o utiliza apoi, in mod pervers, ca legitimare a unei „indiferente active“ fata de mostenirea criminala a comunismului. Din momentul in care Presedintele prezinta scuze in fata Natiunii, Statul roman nu mai invoca, perfid, ruptura, ci isi asuma continuitatea responsabilitatii. Evident, din punct de vedere formal, aceasta responsabilitate i-a incumbat tot timpul, dar acum e vorba de asumarea, prin vointa politica, a responsabilitatii formale ca responsabilitate morala, iar asta este cu totul altceva. in primul rind marcheaza asumarea obligatiei de a directiona, in baza unui principiu autoevident al simetriei, intreaga forta a institutiilor statului inspre expunerea si eliminarea consecintelor unor crime comise tocmai cu utilizarea intregii forte a institutiilor statului.

Asumarea responsabilitatii pentru crimele comuniste
Momentul in care devine evident ca, de acum inainte, perpetuarea memoriei crimelor si victimelor comunismului nu mai trebuie considerata a tine exclusiv de domeniul societatii civile, ci trebuie sa devina o politica de stat este, fara indoiala, unul ritualic. Dar nu in sensul unei relatii cu sacralitatea definita teologic. Este vorba despre un ritual public, asa cum il intelege filozofia pragmatica a comunicarii: o procedura formala care, tocmai pentru ca intruneste toate conditiile legitimitatii, are consecinte directe asupra lumii reale, produce transformari ale starii de fapt.

As incerca sa prezint ceea ce cred eu ca este diferenta noastra de perceptie asupra statutului Raportului, intr-o forma mai intuitiva, folosind o comparatie. Dupa cum stii, noi, profanii, vorbim in mod curent despre „folclorul literar“ si privim proiectiile de natura verbala ale imaginatiei populare tot asa cum privim textele in versuri produse intr-un sistem urban de civilizatie. Etnologii, insa, ne previn ca aceasta este o forma de receptare inadecvata, fiindca, in lumea din care vin, respectivele „poezii“ nu functioneaza niciodata autonom, ci sint parte integranta a unui ritual din care isi deriva sensul si forta. Transferind aceasta observatie in planul discutiei noastre, as spune ca tu extragi Raportul din procesul simbolic-institutional din care face parte si il analizezi ca pe un demers pur sau prioritar cognitiv. De aici, cred eu, si interogatia, asumat retorica, pe care mi-o adresezi: „sustine acest Raport o aprofundare a intelegerii comunismului si a asumarii trecutului sau doar monteaza un spectacol destul de conformist in acest sens?“.

Pentru mine, intrebarea nu e retorica, ea admite un raspuns. Nu cred ca avem de-a face cu o „aprofundare a intelegerii“ in sensul, precis, tehnic, al producerii de cunoastere. Dar, repet: era aceasta misiunea Comisiei? in opinia mea, sarcina care-i statea in fata era aceea de a concentra si organiza cunoasterea factuala disponibila cu privire la, citez din titulatura oficiala, „dictatura comunista“. Nu era vorba aici de o miza cognitiva in sensul deschiderii unor noi orizonturi conceptuale, ci de un moment necesar al procesului de construire formala a legitimitatii actului de asumare a responsabilitatii pentru crimele comunismului de catre statul roman. Iata de ce obiectia ca nu era nevoie de o Comisie si de un Raport ca sa constate fapte de o asemenea notorietate mi se pare la fel de indreptatita ca a spune, cu privire la un caz de omucidere, ca formalitatile unui proces sint pura pierdere de vreme, din moment ce tot satul stie ca vinovatul este Vasile.

Procedurile, care, in esenta, nu sint altceva, este adevarat, decit niste ritualuri rationalizate si secularizate, ramin, totusi, indispensabile, chiar si atunci cind ni se pare ca nu fac altceva decit sa enunte evidenta. Pe de alta parte, din moment ce vorbim despre un demers destinat sa rezume, sa antologheze, sa „indosarieze“ cunoasterea disponibila in acest moment cu privire la dictatura comunista, se justifica si faptul, pe care tu pari sa-l privesti cu severitate, ca atit Vladimir Tismaneanu, cit si alti contributori prestigiosi, au inclus in Raport si fragmente din lucrari pe care le publicasera in prealabil. in opinia mea, aceasta decizie este cu atit mai legitima din punct de vedere moral si intelectual, cu cit este vorba de texte in care respectivii autori au investit mult si in care cred cu pasiune. Last but not least, decizia este corecta si din punct de vedere formal, fiind de notorietate ca munca la elaborarea Raportului nu a fost retribuita.

Statul roman si mita care prinde soareci
As reveni, acum, la analogia etnologica pe care ti-am propus-o mai sus. Spuneam ca tu extragi Raportul din contextul sau, mai precis, din procesul in care este cuprins, ca o parte componenta, ca o etapa a unui parcurs procedural-simbolic, si, prin aceasta, ii modifici semnificatia. Atribuindu-i o foarte inalta misiune cognitiva, repet, in sensul „producerii de cunoastere“, tu nu il faci doar sa para neconvingator, dar, in plus, faci sa apara ca reziduale toate elementele sale retoric-rituale. in intelegerea mea, cel putin unele din aceste elemente tin de insertia, fireasca si legitima, a Raportului intr-un, vorba lui Victor Turner, „proces ritual“.

Dat fiind ca eu consider aspectul „producerii de cunoastere“ ca secundar, ma simt inclinat spre toleranta in ceea e priveste eventualele ezitari, stridente sau lacune ale textului. Important este ca acesta sa functioneze corect inauntrul procesului ritual, astfel incit statul sa-si asume responsabilitatile care-i revin in raport cu trecutul comunist: perpetuare a memoriei victimelor, profilaxie pedagogica menita sa creeze un potential de nesupunere civila fata de orice putere abuziva, reparare a consecintelor legilor si deciziilor judecatoresti cu caracter criminal-represiv, despagubiri materiale, aducerea in fata justitiei a celor ce au participat la crime impotriva umanitatii, inlaturarea pensiilor speciale ale activistilor si securistilor etc. Daca Raportul functioneaza eficient in aceasta secventa „rituala“ de acte politice, legislative, administrative, judecatoresti, atunci imi voi lua libertatea de a invoca un proverb din regiunea Su Chuan, a carui intelepciune milenara nu poate fi umbrita de faptul ca a fost facut celebru de in-multe-privinte-sinistrul Deng Xiao Ping: nu conteaza ce culoare are pisica, important este sa prinda soareci.